Cultură de companie

Acum ceva vreme, omul a descoperit că masele sunt o forță ușor de modelat. S-au înființat agore, teatre, grupuri de interese, bresle, popoare, armate, companii. S-a inventat mass-media și totul a devenit un vis. Da, avea dreptate Orwell în '1948'. Orice grup are un lider, orice adunare de oameni are un 'frate mai mare' care îi urmărește mișcările.

Compania modernă este o societate aparte. Regulile ei sunt dictate de tratate întregi de comunicare corporativă. Există facultăți și programe de masterat care studiază așa ceva. Interesul general acceptat este bunul mers al lucrurilor, fericirea angajatului și prosperitatea tuturor. În ultima vreme, regulile de comunicare au deviat alarmant de la cum să îți expui punctul de vedere și cum să ai o relație sănătoasă cu șefii și colegii, la cum să construiești în interiorul companiei o Familie. Sunt de acord că stând 8-9 ore pe zi într-un colectiv ajungi să dezvolți prietenii adevărate, extinse și dincolo de zidurile clădirilor de birouri. Se întâmplă, căci oameni suntem și prin definiție ființe sociale. Dar asta nu pare suficient în ochii celor care au ca sarcină de serviciu dezvoltarea Familiei. Se organizează excursii și modalități de distracție impuse, petreceri de Crăciun și jocuri de cabană, activități interne dintre cele mai ciudate. Doar, doar s-o lipi careva de careva și gata Familia! Îmi veți înțelege nedumerirea când vă voi dezvălui că am văzut grupuri de oameni îmbrăcați în aceeași culoare la zi fixă, am auzit de zile dedicate animalelor de casă, transportate cu mic cu mare la birou, am smuls mochetă cot la cot cu vecinii de birou și am participat la petreceri tematice costumată în gândac. Compania e o scenă, iar noi doar bieți actori. Ca în orice familie, există reguli, știi precis ce ai voie și ce n-ai voie să faci, libertatea de exprimare nu merge atât de departe încât să poți spune tot ce-ți dorești. Și dacă părinții te mai iartă, șefii nu prea au obiceiul, iar cei care se ocupă cu familiarizarea nici atât.

Portret

Se întindea în iarbă lent, ca o pisică, răsucindu-se și contorsionându-se aproape ritmic. Pantalonii roșii nu păreau afectați de verdele ierbii. S-a rostogolit cu fața în jos și a inspirat adânc mirosul pământului jilav, apoi s-a târât pe burtă până la stratul cu flori. Cu fața îngropată în frunzele de crăiță, a analizat o vreme un gândac care încerca să se urce pe tulpina florii. Apoi s-a retras, în liniște, și s-a răsucit pe spate. A rămas așa, răstingnită cu fața spre cerul înnorat, trăgând aer în piept fără grabă.

Un cor de claxoane izbucnit lângă urechea stângă a făcut-o să revină pe burtă cu ochii țintă la semafor. Verde, galben.. fata se ridică leneș, își urcă anevoie în brațe toate buchetele de margarete și se îndreptă cu pas măsurat spre semafor. Prin dreptul ferestrelor trecea un buchet imens de flori printre care abia puteai zări doi ochi negri și strălucitori.

Selectivitate

sursa

Conform legii nr. 132/2010 instituţiile publice sunt obligate să colecteze selectiv deşeurile, adică să aibă un contract cu o firmă de salubritate care asigură transportul acestor deşeuri şi un sistem de colectare pentru hârtie, plastic, metal şi sticlă. Pentru societăţile comerciale private nu există încă o astfel de lege, dar cele mai multe dintre platformele industriale şi clădirile de birouri au un astfel de contract. Au contractul, dar nu îl folosesc. Chiriaşii acestor birouri nu suportă corvoada de a-şi împărţi deşeurile după culoarea coşului de gunoi şi nimeni nu le poate impune un asemenea tratament inuman. În consecinţă, pubelele colorate frumos zac goale, în timp ce gunoiul împânzeşte lumea.

Dar să coborâm mai în adâncurile problemei. Libertatea de expresie nu mai este de mult timp pedepsită cu închisoare şi reeducare. Există oameni dornici de a folosi facilităţile oferite de clădirea în care lucrează. Vă puteţi interesa dacă există astfel de pubele, puteţi organiza un sistem intern de colectare selectivă şi puteţi chiar solicita astfel de containere prin diverse programe de ecologizare. De aici, totul devine simplu. Hârtiile transformate în avion la ora prânzului vor ateriza lin într-un coş de gunoi albastru. De acolo vor pleca spre un container mai încăpător şi îşi vor termina călătoria într-o fabrică de reciclare. Veţi salva un copac, iar el vă va salva de o după-masă toridă de vară. Durează exact 5 minute şi o dată instalat nu vă va deranja a doua oară. Dar de ce am face aşa ceva?

Reciclarea nu este o pasiune şi nici o modă. Ar trebui să fie un stil de viaţă, dar este doar o excentricitate sâcâitoare pentru cei din jur. La fel ca voluntariatul, implicarea în cauzele sociale ale altora, susţinerea producţiei naţionale, educaţia civică, bunul simţ. Ne exprimăm liber şi distructiv. Ne plac obiectele ambalate în multe straturi de hârtie şi plastic, hainele din poliester, mobila din PAL, dar nu vrem să recunoaştem că toate acestea pot fi obţinute alegând să facem diferenţa între galben şi albastru, între un pahar de plastic şi o pungă de hârtie.

De la rezolvarea legislativă a problemei reciclării până la curtea proprie, lumea se împarte în continuare în nebuni şi în mişei.

Când vine vorba să scrii despre tine

Cel mai greu subiect despre care aş putea vreodată să scriu sunt eu. De aceea procesul de angajare este un calvar. Te aşezi cuminte pe un scaun ţinând mâinile într-o poziţie studiată. Te uiţi fix în ochii interlocutorului, că aşa dă bine. Apoi vine timpul monologului: “Povesteşte-mi un pic despre tine.” Angajatorii ar trebui să-ţi dea întâlnire în parc sau la vreo terasă şi să afle ce vor de la tine pe ocolite, într-o discuţie amicală. Ştiu sigur că ar avea parte de mult mai multă sinceritate.

Dar la aceste interviuri nu ajungi decât dacă îi convingi înainte că meriţi. Şi cum altfel i-ai putea convinge decât vorbindu-le despre tine într-un CV şi o scrisoare de intenţie. Dacă CV-ul are o formă bine definită şi devine astfel doar un formular, scrisoarea de intenţie trebuie să dovedească motivele pentru care îţi doreşti acea slujbă şi implicarea în domeniu. Cu alte cuvinte, laudă-te cu inspiraţie şi avânt muncitoresc. Şi ce-ai putea să scrii? Că vrei doar slujba oferită aici, dar aplici şi pe la alţii ca să nu mori de foame în caz că nu eşti încă suficient de bun pentru aşa un post onorabil. Că te-ai pregătit toată viaţa pentru acest post. Că eşti cea mai bună alegere datorită calităţilor tale excepţionale de lucru în echipă, lider înăscut, înclinaţiei de a nu mai pleca acasă de dragul firmei şi disponibilităţii complete la orice oră din noapte sau weekend. Zile de vacanţă? Nici nu ţi-a trecut prin cap să ceri, iar bani nu primeşti decât de Crăciun când mergi cu uratul. Şi evident trebuie să adaugi o frază creaţie proprie despre tine.

Eseurile ‘despre tine’ s-au extins la admiterea în facultăţi, la aplicarea pentru burse, programe de studii post-universitare, cursuri de toate felurile, în curând va apare scrisoarea de motivaţie a viitorului şofer. Până şi blogurile şi reţelele de socializare, bazate integral pe virtualitate, adună pe lângă profil şi câteva rânduri despre tine.

Întotdeauna există o dilemă în ceea ce priveşte gradul de sinceritate al unui astfel de material. Eu înclin să nu le dau crezare, deşi nu mă îndur să mint când le scriu pe ale mele (probabil din orgoliul că asta sunt şi dacă nu-ţi place treaba ta) Dar uneori îmi doresc atât de mult un anumit lucru încât îmi calc pe suflet şi mă descriu în culori mai aprinse. Cred că cel mai sigur ar fi să ne rugăm mamele să scrie despre noi.

Deci, trebuie să scriu între 5 şi 10 pagini despre mine. Ajutor!

Locul meu pe piața muncii

Ieri, în holul Facultății de matematică și informatică a Universității București, Mercury360 Communications în parteneriat cu Inspecția Muncii din București și cu Fundația Pro WOMEN din Iași au organizat un seminar despre angajabilitate, destinat studenților. Experții în resurse umane prezenți la eveniment au oferit sfaturi privind pașii procesului de angajare (alcătuirea CV-ului și a scrisorii de intenție, pregătirea interviului, obținerea de feedback de la angajatori, căutarea slujbei potrivite, etc.) și sfaturi juridice legate de legislația muncii.

Studenții s-au lăsat așteptați și rugați. Interesul lor față de viitorul profesional care îi așteaptă după orele de curs este scăzut. Majoritatea își caută un loc de muncă fără a se preocupa de aspectele tehnice ale căutării. Cât de complicată poate fi conceperea unui CV când Internetul este plin de modele?! Cei care lucrează încă din timpul facultății nu au experiență și acceptă un salariu mic. Își schimbă slujbele des, așa că nu regretă foarte mult o alegere proastă. Cei care nu lucrează consideră că mai au timp destul să se informeze și refuză ajutorul specialiștilor. Așa că studențimea bucureșteană nu s-a înghesuit să profite de ocazia ivită.

Organizatorii nu s-au descurajat însă, spre surprinderea mea, obișnuit ca românul să renunțe înainte de a începe. Mai ales că dânșii nu aveau mare l ucru de câștigat. Au tras de mânecă fiecare student, i-au explicat și l-au convins să asculte și să întrebe. Încetul cu încetul holul facultății s-a umplut de curioși care au constatat că le sunt utile informațiile și că de fapt au multe de întrebat și de aflat.

Cât despre mine, demisionar de martie, mi-am dorit să fi avut șansele lor când aveam anii și posibilitățile lor. Mi-am dorit să fi discutat cineva cu mine despre ce vreau de la angajator și cum pot obține acest lucru, despre cum să-mi stăpânesc emoțiile și cum să nu mă mulțumesc cu prima ofertă. Mi-am dorit să fi aflat secretele angajării într-o companie mare, puterea unei scrisori de intenție personalizată și motivația obținerii de feedback. Am aflat ieri toate acestea, nu este prea târziu.

Credeți că o astfel de pregătire cu un expert în resurse umane vă este de folos în obținerea unei slujbe mai bune? Cât de mult contează modul de prezentare a candidatului și cât de mult pregătirea lui?

Târgul de slujbe

Universitatea "Politehnica" din București organizează an de an târguri de slujbe dedicate studenților și absolvenților săi. Ediția de anul acesta a târgului JobShop a avut o participare redusă, doar 10 firme fiind prezente cu stand-uri. Studenții însă au venit ca de obicei, în număr mare, căutând o slujbă potrivită sau doar pentru a analiza oferta angajatorilor.

Continuând documentarea pentru proiectul ReUseMe , am trecut pe la târg, am vorbit cu ambele tabere și vă prezint rezultatele în forma unei secvențe video (încă n-o pot numi film). Vizionare plăcută!

Despre iubire, tranziție și vise

Mă declar încă de la început demisionar de martie. Nu știu dacă vă este cunoscut termenul, așa că îl definesc înainte de toate. Un demisionar de martie este un român (bucureștean, pentru exactitate), cu vârsta cuprinsă între 18 și 40 de ani care și-a semnat demisia în luna martie din demnitatea sau nebunia de a nu ajunge la șomaj. Pe lângă această calitate, o am și pe cea de student tomnatic. Acestea fiind stabilite să trecem la lucruri serioase.

Având timp la dispoziție, am ieșit în Cișmigiu la ora 14, într-o zi însorită de martie. Umblasem toată dimineața în căutare de slujbe prin mediul virtual al Internetului. Dezamăgit de ofertă și tentații, am ales parcul pentru relaxare și reîmprospătare. În jurul meu, parcul înflorea vesel, afișând ghiocei, brândușe și ceapa ciorii. Copiii alergau după baloanele colorate primite de la vreo firmă care organizase acțiuni publicitare. Vreo două televiziuni realizau reportaje și interviuri, profitând de vremea frumoasă. La o tarabă mică încă se mai vindeau mărțișoare, deși trecuseră câteva zile din luna martie. Prin parc umblau copii cu mame în concediu, pensionari cu sau fără nepoți, liceeni într-un drum lung spre școală, șomeri și demisionari de martie. Este uimitor cum neavând nimic care să ocupe neuronii într-un proces miraculos de gândire, auzi tot ce se vorbește în jurul tău și acorzi atenție celor mai slabe forme de dialog. Am aflat astfel că unii dintre cei tineri și fără servici se aflau în căutări de luni de zile, ba chiar unii se lăudau că trecuseră de un an. Am aflat câți bani aduce o pensie, în medie, și câte boli poate lua un copil la primul contact cu grădinița. Dar să le luăm pe rând. Nu-mi pot permite să am copii fără o slujbă și nici nu pot spera să primesc pensie în aceste condiții. M-am întors la preocuparea mea pentru aspectul profesional al vieții mele pentru restul zilei.

În ziua următoare am asistat la prelegerea domnului Dan Puric, "Despre iubire". Printr-o coincidență, domnia sa a vorbit tot la ora 14, studenților și profesorilor Facultății de Electronică. Cu un avânt și o elocvență pe care rar am întâlnit-o, trădându-și calitățile de actor, regizor și român patriot, Dan Puric a vorbit despre iubire în toate formele sale. De la iubirea religioasă, la cea maternă și la cea de țară. A spus că tinerii sunt viitorul și i-am dat dreptate. A spus și că stă în puterea lor să schimbe lucrurile și aici am fost sceptic. Știu că toată lumea cere și nimeni nu oferă. Știu că sunt aspecte care depind de fiecare în parte (curățenie, respect față de natură, sortarea gunoaielor, micro-civilizație) și aici îi dau dreptate domnului Puric. Dar dacă nu există containere pentru adunat gunoiul sortat și fabrici care să-l prelucreze, eu degeaba îl sortez. Dacă eu îmi plătesc taxele și impozitele lucrând în țară pe un salariu de câteva ori mai mic decât aș primi în altă țară europeană și respectivii bani ajung în buzunare și nu în infrastructură, spitale și școli, atunci eu ce mai pot face? Aici nu mi-a răspuns domnul Puric, pentru că și dânsul este conștient că peștele se împute de la cap, iar momentan accesul la capul peștelui este blocat.

Îmi continui bejania prin luna martie adunând informații, soluții și evaluând șanse. Și vă întreb pe voi, demisionari sau nu, ce procent din visele profesionale vi s-au împlinit și cum ați făcut să ajungeți la ele? Ați plecat în țări mai bune, ați muncit pe cont propriu ocolind corporațiile și sistemele lor sau, dimpotrivă, v-ați vândut scump unui serviciu de 8 ore/zi oficial și vreo 10 neoficial (că așa dă bine în corporație) pentru o mașină și câțiva litri de benzină? Munciți fără placere pentru că aveți oameni dragi (părinți, copii) de întreținut sau plătiți scump dorința de a avea o casă? Vă schimbați locul de muncă și specializările des ca să nu ramâneți în urma progresului sau munciți încă din facultate pentru a căpăta înspăimântătoarea experiență?

Și mai am o întrebare: cât de mult v-ar interesa un film documentar despre orientarea și supraviețuirea profesională în România anului 2010?

Interviu

Cam toţi prietenii mei îşi caută o slujbă mai bună. Sunt genul de oameni tineri care îşi doresc ceva nou şi bun atunci când observă că lucrurile scârţâie sau s-au împotmolit de-a binelea. Sunt aşa numiţii progresişti, cei care nu adoră situaţiile călduţe.

Sophie  localiza o frustrare în lumea angajatorilor. Lucrurile nu sunt întotdeauna simple. Angajatorul este un personaj imprevizibil şi viclean. De cele mai multe ori, nu ştie ce vrea exact sau nici măcar nu vrea să angajeze, ci doar testează piaţa. Anunţurile publicate online sau prin ziare n-au nici o legătură cu realitatea. „Angajăm specialist marketing cu experienţă în domeniu” poate însemna „Angajăm operator PC pentru curăţarea bazelor de date”. Nici ceea ce vorbeşti direct cu angajatorul nu poate fi considerat demn de încredere. „Interviu” , de cele mai multe ori, înseamnă „test”, „angajăm şi part-time” este doar pentru publicitate, de fapt n-ar angaja cu jumătate de normă nici să fie ultimul specialist în viaţă, „program flexibil” înseamnă doar că angajatul trebuie să oprească aplicaţia care-i contorizează activitatea şi când se duce la toaletă.

Victima este supusă multiplelor examinări tehnice şi psihologice. Este lăsată să aştepte zile sau chiar săptămâni un răspuns. Este rechemată pentru interviuri, chestionare, teste sau i se trimit teme de făcut la domiciliu. La unul din interviurile pentru o slujbă în IT, o prietenă a fost chestionată de către secretară (care-şi nota conştiincios tot) ce formare profesională au părinţii, fraţii şi eventualul soţ, dacă are soţ sau logodnic, copii în plan şi rude în străinătate. Alt prieten a stat la un interviu - care s-a dovedit a fi test - 3 ore, iar după câteva zile de aşteptare a fost chemat la un alt interviu-test care urma să dureze de la 4 la 8 ore. Toate acestea fără ca nimeni să-i dea vreo lămurire despre post, condiţii, salariu, program, firmă şi muncă efectiv.

În aceste condiţii, schimbarea locului de muncă este o loterie. Uneori, după multe teste şi interviuri poţi afla că firma plăteşte puţin sau la negru, că programul flexibil este de la 9 la 18 zilnic, că nu se angajează studenţi şi că experienţa îţi foloseşte doar ca bibliografie pentru că la ei tot începător eşti.

Vă doresc succes şi să nu uitaţi când ajungeţi angajatori că aţi fost şi în situaţia de angajat!