Portret (XXI)

 - Domnișoară, aici e Universitate?
 - Da.
 - Trebuia să cobor înainte, nu m-am uitat.
 - Ei, vă întoarceți.
 - Da.. Domnișoară, ce facem cu Băsescu asta? Îl dăm jos? Singur nu pot, dar dacă ne unim cu toții în trei zile îl dăm jos.

Îmi scot ochii din carte și îl analizez pe bătrânul de lângă mine. Are privirea albastră, ceva păr alb care iese în dezordine de sub o căciulă de lână, câțiva dinți, haine prea mari pentru el și un toiag de lemn. Duce multe sacoșe și nu pare să aibă o casă. Mă întreb cum de a ajuns să stea pe străzi și, mai ales, de unde știe de Băsescu. Nu cred că se uită prea des la televizor.

 - Păi de ce nu scăpăm de el? Că-și bagă diavolul codița. Da, da, domnișoară, diavolul. Trebuie să avem credință în Dumnezeu și diavolul n-o să mai câștige.
 - Da, așa e, îi dau eu dreptate.

Din când în când lovește cu toiagul în ciment și-și rotește ochii prin stația de metrou. Îl amestecă pe Dumnezeu cu Băsescu, este convins că trebuie să ne unim și că în trei zile putem face orice. Nu are un plan și pentru ce ar urma după cele trei zile. Vine metroul și pleacă grăbit spre el, urându-mi sănătate. N-am fost de partea lui, dar măcar l-am ascultat. Acum suntem doi cei care știm că în trei zile...

Despre prea mult nimic

Linia neagră apărea şi dispărea ritmic, în acelaşi loc. Foaia digitală rămânea la fel de albă şi nu prevestea nimic bun. Ar fi putut scrie despre castanul din faţa blocului. Era un castan mare şi avea obiceiul frumos de a se umple de flori în fiecare primăvară. Auzise odată un actor-orator-formator spunând că un copac este un subiect mult mai bun şi mai curat decât orice altceva. Numai că acum e deja octombrie şi florile s-au dus de mult, ba chiar şi frunzele încep să-i cadă. Ar fi o poveste tristă. Nu trecea nici un pic de lumină prin perdeaua de nori, nici o muză inspirată nu-i trecea pragul.

Deschise televizorul şi se instală comod pe canapea. Discuţii interminabile, ştiri alarmante şi reclame infinite. În ţara lui politica se făcea la televizor. Nu trebuia susţinută cu fapte, ci cu vorbe preţioase şi zeflemitoare la adresa adversarilor. Un fel de concurs cu puşti de grădiniţă despre bârfă şi tabloidizare. Cuvintele îi pocneau în urechi şi le pierdu şirul căutându-le sensul. Inutilă afacere. Din toate colţurile răzbăteau voci mai puternice ca a lui care-i spuneau ce este adevărat, ce este real, ce este frumos. De unde încrâncenarea de a-şi defini singur termenii? Constată uimit că nu-i cunoaşte pe cei de la televizor. Halal cetăţean era, nu ştia nici măcar membrii guvernului sau parlamentarii mai de soi. Ce să mai zică de experţii şi specialiştii care îi contraziceau în gura mare (prea mare) la o oră de maximă audienţă. Astea nu-s vremuri de scris despre castan. Se duse la bucătărie şi puse un ibric cu apă pe foc. Apoi alese îndelung ceaiul potrivit.

Frunzele uscate şi tocate mărunt se transformară în apa clocotită într-o algă imensă de un verde crud. Umplură cana şi se agăţară disperate de linguriţă. Strecură repede ceaiul şi se reîntoarse în faţa televizorului cu lichidul verzui. Disputa politică se terminase şi începuse o alta. Aparent umoristică, dar de fapt tot politică. Actorii purtau măşti cu chipul politicienilor ce tocmai părăsiseră studioul. Se întrebă dacă se întâlniseră pe holuri, unii purtând masca schimonosită a teatrului, ceilalţi masca strâmbă a vieţii. Oare zâmbiseră politicos sau se prefăcuseră că nu se cunosc? Prefăcătoria prefăcută nu se anulează, se expandează ca frunzele de ceai în apă clocotită. Din umor sau din demagogie se câştigă arginţi, se culeg aplauze, se justifică nimicnicie, mediocritate. Umorul politic este o altă formă de propagandă, de insistenţă. În ţara asta toţi insistă. Să ne purtăm ca ei, să ne îmbrăcăm la fel, să votăm cum ne spun ei şi de câte ori vor ei. Închise scârbit televizorul şi se reîntoarse la pagina goală. De-ar fi pagina asta istoria ar scrie despre castan, despre cum a construit bunicul o casă înconjurată de caişi, cu pivniţă amenajată pentru vin, cu flori în geam.

Era deja evident că nu va avea spor la scris azi. Era deja prea târziu să iasă în oraş, aşa că se reîntoarse amărât la televizor şi alese alt post aflat în plină pauză publicitară. Detergent, scutece, bere, vopsea de păr, carduri bancare, supă la plic, odorizante, un amalgam de informaţii îl loviră în plin. Se scufundă în canapea şi reduse volumul. Degeaba, nu-i era nici somn, nu avea nici poftă de scris, nici gânduri care să-l fure din faţa ecranului. Urmărea spoturile colorate, ameţit de vocile ascuţite care prezentau miracole, de schimbările de contrast şi de scrisul cu litere mari. Unele îl amuzau, altele îi făceau silă, cele mai multe îl lăsau indiferent. Cât timp se uitase oare la reclame? Terminase ceaiul, îi amorţise un picior şi nu era sigur dacă dormise un pic între timp. O molie grasă se interpuse între el şi televizor. Era timpul să ia măsuri. Schimbă în viteză mai multe posturi, aruncând doar o privire absentă emisiunilor colorate şi gălăgioase, feţelor politice şi reclamelor insistente. Din când în când atenţia îi era atrasă de câte un program, dar ori se plictisea rapid, ori începeau reclame. Obosit şi cu o neplăcută durere de cap, închise televizorul şi se duse la culcare. În spaţiul moale şi neutru al pernei îi reveniră gândurile, părerile şi într-un final şi inspiraţia. Se ridică repede, aprinse veioza şi îşi notă ideile pe spatele unei facturi. Ciudat cum o clipă de linişte îi trezi spiritul şi îi readuse inspiraţia. Poate liniştea este ingredientul secret al tuturor lucrurilor bine făcute: politică, televiziune, publicitate, sănătate, poezie, inginerie... Adormi împăcat visând o revoluţie.

Despre bloguri

La început am crezut că blogul este o extensie firească a jurnaliştilor. Constrânşi de patronat să abordeze un anumit punct de vedere şi de hârtie să se încadreze într-un anumit număr de cuvinte, jurnaliştii se pot exprima liber şi nelimitat pe blog. Ba chiar, această îndeletnicire le aduce fani şi creşte numărul cititorilor publicaţiei la care jurnaliştii au ştatul de plată. De aici şi găzduirea blogurilor pe lângă varianta online a publicaţiei (vezi Adevărul , revista Tango , revista Elle , ş.a.).

Apoi am constatat că lucrurile s-au schimbat şi că din ce în ce mai mulţi aleg această formă de exprimare: frustraţi, liceeni, formatori şi informatori de opinie, societăţi comerciale, în fine, orice persoană cu degete, calculator (sau telefon mobil performant) şi conexiune la Internet. A devenit o modă şi nu mai eşti true dacă nu te regăseşti în nesfârşitele liste de bloguri. Dar, mai mult de atât, a devenit o afacere.

Ca să obţii un câştig decent din întreţinerea unui blog, întâi de toate trebuie să postezi reclame. Fie că faci direct contracte de publicitate cu firmele interesate, fie că apelezi la contracte de afiliere (gen Google AdSense ), acesta este clar primul pas. Ca în bancul acela în care un individ se ruga febril Domnului să câştige la loto şi, într-un final, Domnul exasperat îl roagă să cumpere măcar un bilet. Deci, publicaţi reclame.

Partea cea mai dificilă a obţinerii de câştiguri din reclame este să-ţi convingi vizitatorii să le parcurgă. De acord, pui reclamele la vedere, dar dacă este o reclamă trimisă de Google aleator şi se referă la data morţii tale? Pun pariu că 90% dintre cei care au văzut acea reclamă se închină (într-un mod adecvat religiei proprii) şi stucheisc „Piei drace!” închizând pagina imediat.

Apoi, trebuie să şi ai vizitatori. Există prieteni, cunoştiinţe, colegi, familie, alţi posesori de blog în căutarea succesului, reclame. Dar există şi bloguri fenomen, ca cel al adolescentei Tavi Gevinson  (are 30000 de vizitatori zilnic după doar 2 ani de activitate).

Mai există şi situaţii disperate. Exemplificare: Băsescu, Băsescu, Geoană, flacăra violetă şi orice altă frază care generează scandal. Cum nu-mi doresc un blog asemănător ziarelor de scandal, voi arbora pana violetă. Şi ca să nu umblu cu pana vopsită, declar: am luat pana de la Wikimedia Commons şi am făcut-o violetă conform ultimului curent în politica românească.

Citat, reclamă, politică

În ultima vreme, societatea online este marcată de citate. Fie că aparțin scriitorilor și filosofilor celebrii sau folclorului, fiecare posesor de spațiu virtual afișează un citat pentru a transmite ceva interesant despre sine. Cei care dețin mai mult spațiu decât au nevoie, afișează anunțuri si reclame de pe urma cărora speră să câștige câțiva gologani.

Astăzi, 6 decembrie 2009, în ziua Sfântului Nicolae și în ziua alegerilor prezidențiale în România, Google afișează pe pagina de mail(Gmail) citatul zilei:

Quote of the Day - Kurt Cobain - "Wanting to be someone else is a waste of the person you are." (Așteptând să devii altcineva, irosești persoana care ești)

E profund, trebuie să recunoașteți, chiar dacă Kurt Cobain n-a fost vreun scriitor sau filosof antic, ci un rocker cu atitudine.

Aceeași pagina afișează și

Ai Facturi in 2 minute - www.Program-Facturi.ro - Pe Viata! Descarca acum, Programul de Facturare al Anului

gândindu-se că poate m-a găsit duminica fără programul de facturare. Dar clientul plătește indiferent de ziua săptămânii în care i se afișează reclama.

E vremea să trecem la lucruri serioase. Schimbate atent la fiecare reîncărcare a paginii apar următoarele anunțuri:

Mandreste-te cu Romania - www.MirceaGeoana.ro - Voteaza pentru ca tara sa devina lider regional in domeniul energiei
O tara minunata - www.mirceageoana.ro - a tuturor romanilor. Iti lipseste? Inca o poti avea. Afla acum.
Mircea Geoana angajeaza - bestjobs.ro/locuri-de-munca - Geoana te plateste pentru calitatile tale. Depune CV-ul acum!
Locuri de munca - www.MirceaGeoana.ro - Vom avea un Guvern competent care va salva locurile de munca!

Îmi zic, cu bună credință, că este o scăpare și reîncarc pagina de mai multe ori astfel încât adun toate aceste pilde de înțelepciune și sfaturi utile oricărui român în ziua alegerilor.

Nu era o lege care interzicea reclama electorală în ziua alegerilor? Sau mă înșel eu? Mai este vreo lege pe care să o cunoașteți în România anului 2009? Și care anume mai este respectată?