De gustibus..

Sunt câteva emisiuni de televiziune care au reușit să strice complet morala comunistă în care mi-am început existența. Din păcate, niciuna dintre aceste emisiuni nu este românească, dar, cine știe, poate cândva vor reuși televiziunile românești să le vadă și să le înțeleagă rostul. Pentru mine, aceste emisiuni au fost mai mult decât un divertisment. Au fost o educație pe care nu am avut ocazia să o primesc. Au fost un soi de explozie colorată într-o lume în care totul ducea la castravete, și acela din producție proprie. Dar poate sunteți curioși.. așadar:

• Top Gear (Marea Britanie) m-a învățat că nu toate mașinile se fac în județul Argeș și că scopul lor nu este musai să fie căratul cartofilor și al copiilor. Mașina, avionul, barca, motocicleta, trenul pot fi uneltele unei vacanțe perfecte, a unei evadări oricât de scurte cu singurul scop al drumului. 
• Grand Designs (Marea Britanie) mi-a schimbat complet viziunea asupra locuințelor. Nu, o locuință nu înseamnă un petec de apartament întunecos și prost izolat într-un bloc cu zece etaje, într-un cartier cu mii de blocuri și trei copaci. O locuință înseamnă soare, surse ecologice de energie, spațiu, confort, o potrivire perfectă între stilul tău de viață și niște obiecte menite să te facă fericit (nu doar să te ferească de ploaie). 
• Emisiunea culinară a lui Gordon Ramsay. Să ne înțelegem, a fost singurul care a reușit să mă facă să gătesc și, mai mult, să-mi placă să gătesc. Pentru că mi-a demonstrat (și am testat) că se poate ieși din bucătărie într-o oră, timp în care ai preparat un fel principal și un desert (cel puțin). Și nu, mâncarea nu trebuie fiartă sau coaptă cu zilele, nici nu trebuie să fie mereu din bucătăria românească, nici scumpă nu e, nici complicată. De fapt, îți trebuie doar un cuțit și vreo două crătiți. 
• Emisiunile despre tehnici de supraviețuire (Bear Grylls, Ray Mears, șa). M-au făcut să văd altfel muntele, să am alte responsabilități față de cei cu care îl împart și, deși nu e cazul să vă gândiți că plec fără sandvișuri și mănânc râme, să înțeleg că forța naturii nu e o joacă. 
• Tot legat de forța naturii sunt și documentarele BBC Horizon. Îți deschid ochii asupra unei lumi pe care o cunoști infim de puțin. Și, încetul cu încetul, constați că se poate și altfel. Acest magic altfel care ne-a fost interzis atât de mult timp. 
• Fort Boyard (Franța). Unele țeluri merită să-ți înfrunți cele mai puternice fobii. Până la urmă, este doar un gândac sau un șarpe sau o platformă la mare înălțime. Nimic nemaivăzut. 

După toate aparențele, televiziunea încă mai are un cuvânt de spus. Depinde doar de ea dacă încearcă să-și dezvolte publicul sau să-l scufunde în prostie.

Despre prea mult nimic

Linia neagră apărea şi dispărea ritmic, în acelaşi loc. Foaia digitală rămânea la fel de albă şi nu prevestea nimic bun. Ar fi putut scrie despre castanul din faţa blocului. Era un castan mare şi avea obiceiul frumos de a se umple de flori în fiecare primăvară. Auzise odată un actor-orator-formator spunând că un copac este un subiect mult mai bun şi mai curat decât orice altceva. Numai că acum e deja octombrie şi florile s-au dus de mult, ba chiar şi frunzele încep să-i cadă. Ar fi o poveste tristă. Nu trecea nici un pic de lumină prin perdeaua de nori, nici o muză inspirată nu-i trecea pragul.

Deschise televizorul şi se instală comod pe canapea. Discuţii interminabile, ştiri alarmante şi reclame infinite. În ţara lui politica se făcea la televizor. Nu trebuia susţinută cu fapte, ci cu vorbe preţioase şi zeflemitoare la adresa adversarilor. Un fel de concurs cu puşti de grădiniţă despre bârfă şi tabloidizare. Cuvintele îi pocneau în urechi şi le pierdu şirul căutându-le sensul. Inutilă afacere. Din toate colţurile răzbăteau voci mai puternice ca a lui care-i spuneau ce este adevărat, ce este real, ce este frumos. De unde încrâncenarea de a-şi defini singur termenii? Constată uimit că nu-i cunoaşte pe cei de la televizor. Halal cetăţean era, nu ştia nici măcar membrii guvernului sau parlamentarii mai de soi. Ce să mai zică de experţii şi specialiştii care îi contraziceau în gura mare (prea mare) la o oră de maximă audienţă. Astea nu-s vremuri de scris despre castan. Se duse la bucătărie şi puse un ibric cu apă pe foc. Apoi alese îndelung ceaiul potrivit.

Frunzele uscate şi tocate mărunt se transformară în apa clocotită într-o algă imensă de un verde crud. Umplură cana şi se agăţară disperate de linguriţă. Strecură repede ceaiul şi se reîntoarse în faţa televizorului cu lichidul verzui. Disputa politică se terminase şi începuse o alta. Aparent umoristică, dar de fapt tot politică. Actorii purtau măşti cu chipul politicienilor ce tocmai părăsiseră studioul. Se întrebă dacă se întâlniseră pe holuri, unii purtând masca schimonosită a teatrului, ceilalţi masca strâmbă a vieţii. Oare zâmbiseră politicos sau se prefăcuseră că nu se cunosc? Prefăcătoria prefăcută nu se anulează, se expandează ca frunzele de ceai în apă clocotită. Din umor sau din demagogie se câştigă arginţi, se culeg aplauze, se justifică nimicnicie, mediocritate. Umorul politic este o altă formă de propagandă, de insistenţă. În ţara asta toţi insistă. Să ne purtăm ca ei, să ne îmbrăcăm la fel, să votăm cum ne spun ei şi de câte ori vor ei. Închise scârbit televizorul şi se reîntoarse la pagina goală. De-ar fi pagina asta istoria ar scrie despre castan, despre cum a construit bunicul o casă înconjurată de caişi, cu pivniţă amenajată pentru vin, cu flori în geam.

Era deja evident că nu va avea spor la scris azi. Era deja prea târziu să iasă în oraş, aşa că se reîntoarse amărât la televizor şi alese alt post aflat în plină pauză publicitară. Detergent, scutece, bere, vopsea de păr, carduri bancare, supă la plic, odorizante, un amalgam de informaţii îl loviră în plin. Se scufundă în canapea şi reduse volumul. Degeaba, nu-i era nici somn, nu avea nici poftă de scris, nici gânduri care să-l fure din faţa ecranului. Urmărea spoturile colorate, ameţit de vocile ascuţite care prezentau miracole, de schimbările de contrast şi de scrisul cu litere mari. Unele îl amuzau, altele îi făceau silă, cele mai multe îl lăsau indiferent. Cât timp se uitase oare la reclame? Terminase ceaiul, îi amorţise un picior şi nu era sigur dacă dormise un pic între timp. O molie grasă se interpuse între el şi televizor. Era timpul să ia măsuri. Schimbă în viteză mai multe posturi, aruncând doar o privire absentă emisiunilor colorate şi gălăgioase, feţelor politice şi reclamelor insistente. Din când în când atenţia îi era atrasă de câte un program, dar ori se plictisea rapid, ori începeau reclame. Obosit şi cu o neplăcută durere de cap, închise televizorul şi se duse la culcare. În spaţiul moale şi neutru al pernei îi reveniră gândurile, părerile şi într-un final şi inspiraţia. Se ridică repede, aprinse veioza şi îşi notă ideile pe spatele unei facturi. Ciudat cum o clipă de linişte îi trezi spiritul şi îi readuse inspiraţia. Poate liniştea este ingredientul secret al tuturor lucrurilor bine făcute: politică, televiziune, publicitate, sănătate, poezie, inginerie... Adormi împăcat visând o revoluţie.

Alfred Hitchcock prezintă...

În fiecare sâmbătă și duminică, la ora 19.00, TVR Cultural vă oferă serialul Alfred Hitchcock prezintă, o antologie a filmelor celebrului regizor, produsă și prezentată chiar de dânsul.

Considerat unul dintre cele mai bune spectacole de televiziune din toate timpurile, serialul Alfred Hitchcock prezintă este un izvor de idei bune, preluate de multe filme de-a lungul timpului. Episoadele durează în jur de 20 de minute și sunt prezentate și încheiate de câte un mic discurs al regizorului (pline de umor și învățătură). Poveștile sunt complete, diverse ca subiect și abordare, învăluite în mister până în ultima secvență. Fiecare episod este o lecție de cinematografie. După Alfred Hitchcock prezintă multe dintre producțiile actuale par simple și rudimentare, încropite la repezeală.

În ultima vreme publicul de televiziune s-a împărțit în două tabere, extremiste și intransigente. Pe de-o parte sunt cei cărora tot ce le se dă prin sticla televizorului este un adevăr de necontestat. Sunt oameni care au încredere deplină în autoritatea celor care le vorbesc și acceptă recunoscători interpretări pe care nu mai e nevoie să le filtreze prin propriul creier. De cealaltă parte sunt cei care au depășit de mult scepticismul și nu mai cred nici dacă le intră în casă. Pentru aceștia televiziunea este în cel mai bun caz o prostie, o invenție mincinoasă, care le ocupă timpul și le otrăvește viața. Alfred Hitchcock prezintă este un argument bun în favoarea televiziunii autentice: educație, spectacol, poveste, realitate, întrebări, informație. Au trecut 50 de ani de la apariție, dar serialul este mai actual ca oricând.

Responsabilitatea televiziunii

Am scris acest text acum ceva vreme, pentru un curs. De curând, Alina Grozea a abordat subiectul amintindu-mi controversa pe care textul meu a iscat-o la curs. În spiritul „Ce a fost mai întâi, oul sau găina?”, vă propun subiectul „Cine poartă responsabilitatea, omul sau televiziunea?”. Aceasta este părerea mea.

TELEVIZIUNE s.f. 1. Tehnică a transmiterii la distanţă a imaginilor unor obiecte (în mişcare) pe calea undelor vizuale. 2. Instituţie care asigură elaborarea şi difuzarea emisiunilor prin televiziune (1).

Deşi definiţia dicţionarului explicativ al limbii române nu precizează acest lucru, o televiziune este o societate comercială care face oferă emisiuni informative şi de divertisment, precum şi spaţiu publicitar, celor care le plătesc serviciile.

Consiliul Naţional al Audiovizualului (CNA) este organizaţia care reglementează buna funcţionare a televiziunilor şi posturilor de radio, aşa cum Oficiul de Protecţie al Consumatorului reglementează comerţul cu produse de larg consum sau Comisia de Supraveghere a Asigurărilor protejează drepturile asiguraţilor. Regulamentul dat de CNA se referă la natura programelor şi ora de difuzare, timpul dedicat publicităţii sau timpul alocat partidelor politice. Prin lege, furnizorii de emisiuni de televiziune sunt obligaţi să respecte acest regulament. Între responsabilităţile producătorilor de emisiuni, pe lângă asigurarea calităţii tehnice a materialelor, se regăseşte şi obligativitatea respectării normelor în vigoare impuse de CNA.

Ca societate comercială, o televiziune este responsabilă cu aducerea de profit acţionarilor săi, prin formarea unui public fidel şi comercializarea spaţiului publicitar la un preţ cât mai bun.

Din punctul meu de vedere, acestea sunt responsabilităţile unei televiziuni. Dreptul la liberă exprimare dă producătorilor emisiunilor TV o mulţime de mijloace de a-şi atinge scopul, lăsând complet la latitudinea lor natura emisiunilor, lista persoanelor promovate astfel, informaţiile prezentate şi întâmplările pe care decid să le transforme în ştiri (aici este altă discuţie despre codul deontologic al jurnalistului). Este dreptul lor să transmită orice mesaj, în limitele impuse de CNA. Iar atâta vreme cât societatea comercială este în profit, nici patronii nu se plâng.

Unde intervine bunul simţ şi morala, educaţia şi promovarea modelelor umane nu este specificat în nici un regulament şi nici nu ar fi posibil. Drept urmare, televiziunile nu sunt obligate să ţină cont de părerile pudicilor, ale celor care nu-şi pot dezlipi copiii de televizor sau ale intelectualilor plictisiţi de mediocritatea subiectelor tratate. Producătorul nu este responsabil pentru un program decent, educaţional sau inteligent. Nu sunt de acord că o televiziune este formatoare de opinie, de caracter sau un exemplu rău pentru minorii care se culcă târziu.

Singurul responsabil pentru acest lucru este publicul lipsit de discernământ, care ridică emisiunile de televiziune pe un piedestal de unde orice s-ar spune este bun de crezut şi aplicat. Acest public este responsabil pentru educaţia propriilor copii, dar este prea ocupat pentru a sta de vorbă cu aceştia şi preferă să-i înveţe televizorul la ce e bună şcoala şi la ce sexul. Acelaşi public renunţă de bunăvoie la eroii romanelor şi ale cărţilor de istorie în favoarea unor personaje meschine, fluşturatice şi decoltate (la haine şi la minte). Publicul alege să urmărească disputele politice - unde lupta nu se dă între platforme program, ci între rufe murdare -, dispute sportive – unde lupta se dă în tribune, şi nu pe stadion – sau dispute mondene – nu între critici de artă sau realizări tehnologice, ci între bârfe şi proprietarii lor. Tot dânsul, marele public, participă cu entuziasm la emisiuni în care idiotul este rege şi pentru câţiva posibili gologani nu ratează nici pauzele publicitare.

Televiziunea trăieşte de pe urma publicului. Publicul impune calitatea produselor pe care le consumă. Aşa cum nu ar cumpăra produse alimentare alterate, nu ar trebui nici să vizioneze emisiuni de televiziune defecte.
Aruncarea responsabilităţii în curtea televiziunii, precum pisica, nu este cea mai bună metodă de a ajunge la un echilibru. Un exemplu ar fi posturile care se adresează unui sector îngust de public: TVR Cultural şi National Geographic. Sunt foarte atente cu ceea ce difuzează, dar nu au public foarte numeros şi nici o influenţă asupra celorlalţi. TVR Cultural nu ar supravieţui ca societate comercială autonomă (este sprijinit financiar de stat), iar National Geographic are un număr limitat de materiale astfel încât nici publicul loial nu găseşte zilnic ceva nou de vizionat.

În concluzie, responsabilitatea televiziunii este destul de restrânsă. Adevărata responsabilitate socială o poartă consumatorii, care trebuie să se informeze şi să aleagă după bunul plac.