Un gest

 

 

care poate schimba totul..

Responsabilitatea televiziunii

Am scris acest text acum ceva vreme, pentru un curs. De curând, Alina Grozea a abordat subiectul amintindu-mi controversa pe care textul meu a iscat-o la curs. În spiritul „Ce a fost mai întâi, oul sau găina?”, vă propun subiectul „Cine poartă responsabilitatea, omul sau televiziunea?”. Aceasta este părerea mea.

TELEVIZIUNE s.f. 1. Tehnică a transmiterii la distanţă a imaginilor unor obiecte (în mişcare) pe calea undelor vizuale. 2. Instituţie care asigură elaborarea şi difuzarea emisiunilor prin televiziune (1).

Deşi definiţia dicţionarului explicativ al limbii române nu precizează acest lucru, o televiziune este o societate comercială care face oferă emisiuni informative şi de divertisment, precum şi spaţiu publicitar, celor care le plătesc serviciile.

Consiliul Naţional al Audiovizualului (CNA) este organizaţia care reglementează buna funcţionare a televiziunilor şi posturilor de radio, aşa cum Oficiul de Protecţie al Consumatorului reglementează comerţul cu produse de larg consum sau Comisia de Supraveghere a Asigurărilor protejează drepturile asiguraţilor. Regulamentul dat de CNA se referă la natura programelor şi ora de difuzare, timpul dedicat publicităţii sau timpul alocat partidelor politice. Prin lege, furnizorii de emisiuni de televiziune sunt obligaţi să respecte acest regulament. Între responsabilităţile producătorilor de emisiuni, pe lângă asigurarea calităţii tehnice a materialelor, se regăseşte şi obligativitatea respectării normelor în vigoare impuse de CNA.

Ca societate comercială, o televiziune este responsabilă cu aducerea de profit acţionarilor săi, prin formarea unui public fidel şi comercializarea spaţiului publicitar la un preţ cât mai bun.

Din punctul meu de vedere, acestea sunt responsabilităţile unei televiziuni. Dreptul la liberă exprimare dă producătorilor emisiunilor TV o mulţime de mijloace de a-şi atinge scopul, lăsând complet la latitudinea lor natura emisiunilor, lista persoanelor promovate astfel, informaţiile prezentate şi întâmplările pe care decid să le transforme în ştiri (aici este altă discuţie despre codul deontologic al jurnalistului). Este dreptul lor să transmită orice mesaj, în limitele impuse de CNA. Iar atâta vreme cât societatea comercială este în profit, nici patronii nu se plâng.

Unde intervine bunul simţ şi morala, educaţia şi promovarea modelelor umane nu este specificat în nici un regulament şi nici nu ar fi posibil. Drept urmare, televiziunile nu sunt obligate să ţină cont de părerile pudicilor, ale celor care nu-şi pot dezlipi copiii de televizor sau ale intelectualilor plictisiţi de mediocritatea subiectelor tratate. Producătorul nu este responsabil pentru un program decent, educaţional sau inteligent. Nu sunt de acord că o televiziune este formatoare de opinie, de caracter sau un exemplu rău pentru minorii care se culcă târziu.

Singurul responsabil pentru acest lucru este publicul lipsit de discernământ, care ridică emisiunile de televiziune pe un piedestal de unde orice s-ar spune este bun de crezut şi aplicat. Acest public este responsabil pentru educaţia propriilor copii, dar este prea ocupat pentru a sta de vorbă cu aceştia şi preferă să-i înveţe televizorul la ce e bună şcoala şi la ce sexul. Acelaşi public renunţă de bunăvoie la eroii romanelor şi ale cărţilor de istorie în favoarea unor personaje meschine, fluşturatice şi decoltate (la haine şi la minte). Publicul alege să urmărească disputele politice - unde lupta nu se dă între platforme program, ci între rufe murdare -, dispute sportive – unde lupta se dă în tribune, şi nu pe stadion – sau dispute mondene – nu între critici de artă sau realizări tehnologice, ci între bârfe şi proprietarii lor. Tot dânsul, marele public, participă cu entuziasm la emisiuni în care idiotul este rege şi pentru câţiva posibili gologani nu ratează nici pauzele publicitare.

Televiziunea trăieşte de pe urma publicului. Publicul impune calitatea produselor pe care le consumă. Aşa cum nu ar cumpăra produse alimentare alterate, nu ar trebui nici să vizioneze emisiuni de televiziune defecte.
Aruncarea responsabilităţii în curtea televiziunii, precum pisica, nu este cea mai bună metodă de a ajunge la un echilibru. Un exemplu ar fi posturile care se adresează unui sector îngust de public: TVR Cultural şi National Geographic. Sunt foarte atente cu ceea ce difuzează, dar nu au public foarte numeros şi nici o influenţă asupra celorlalţi. TVR Cultural nu ar supravieţui ca societate comercială autonomă (este sprijinit financiar de stat), iar National Geographic are un număr limitat de materiale astfel încât nici publicul loial nu găseşte zilnic ceva nou de vizionat.

În concluzie, responsabilitatea televiziunii este destul de restrânsă. Adevărata responsabilitate socială o poartă consumatorii, care trebuie să se informeze şi să aleagă după bunul plac.

Mă-nghesuie turcu’ stăpâne!

Titlul pe care l-am arborat azi este o replică din piesa de teatru „Scapino” scrisă de Molière, pe care am văzut-o mai demult, cu Horaţiu Mălăele în rolul principal. Este o piesă grozavă, ar trebui s-o vedeţi chiar şi sub formă de înregistrare TV. În plus, replica se potriveşte poveştii pe care vreau s-o spun despre convingere şi insistenţă.

Din ce în ce mai des în ultima vreme, oamenii din jurul meu încearcă să mă convingă să fac anumite lucruri în conformitate cu dorinţele lor. Colegi, cunoştiinţe sau chiar necunoscuţi mă asaltează zilnic cu părerile lor categorice, cărora eu ar trebui de îndată să le dau ascultare sub ameninţarea unei judecăţi aspre în caz contrar.

Probabil nu mai este nevoie să mă refer la recenta campanie electorală, în care mass-media, afişe şi toată suflarea omenească a avut o părere şi o dorinţă de impunere a acesteia. Chiar şi după terminarea campaniei, adepţii uneia sau a alteia dintre părţi încearcă să mă convingă cu diverse argumente şi interpretări. Pentru că nu am susţinut nici o parte, sunt ori colaboraţionist ori comunist, după caz.

Metodele de convingere sunt elaborate, dar frecvent lipsite de argumente (altele decât „eu aşa fac”). De curând am achiziţionat un laptop şi am instalat, prevăzător de la început, atât Linux (Ubuntu 9.10) cât şi Windows (Vista). Urgia colegilor s-a dezlănţuit asupra mea. La ce-mi trebuie mie Linux? Ei nu folosesc aşa ceva, e urât, e prost, e chinuitor, să-l dezinstalez imediat pentru că ei nu folosesc Linux. N-am susţinut că vreunul dintre cele două sisteme ar fi mai bun, ci doar că eu mă descurc cu amândouă şi fiecare îmi este util la ceva. Neimportant acest lucru, trebuie imediat să scap de varianta care nu le este pe plac.

De-a lungul timpului am fost „înghesuit” să aleg altă facultate, să mă las de master, să mă îndrăgostesc de altcineva, să nu mai merg la sală pentru că sunt slab, să-mi placă filme pentru că altora le-au plăcut, să mă las de lectura din tramvai pentru că e obositoare, să mă uit la anumite emisiune de televiziune. „Turcu’” îşi exprimă violent părerea şi judecă pe loc etichetând drept prost pe oricine cunoaşte altă părere. De la electronice la viaţa sentimentală, cei care te cunosc mai puţin ştiu cel mai bine ce-ţi trebuie sub supremul argument al exemplului personal. Iar „turci” sunt câtă frunză, câtă iarbă.

Încep să-mi construiesc o viaţă secretă, departe de ochi neavizaţi. Evit a menţiona fapte mărunte şi aparent nesemnificative. Nimeni nu mă crede când mă grăbesc spre casă să plătesc întreţinerea, evident e doar o mincină pentru că nu-mi place compania lor. Totuşi nu sunt adept al interiorizării pentru că omul e o fiinţă socială şi are nevoie de grup. Dar turcul mă prinde şi mă înghesuie, face gălăgie şi se agită reuşind sigur să mă obosească, dacă nu să mă convingă. Măcar de ar şti să mă păcălească viclean, ca Scapino din piesa lui Molière!

(sursă imagine - http://ro.wikipedia.org/wiki/Fi%C5%9Fier:Hora1.jpg - Autoportret Horaţiu Mălăele)

Să redefinim termenii din dicţionar – „a înşela”

ÎNȘELÁ, înșél, vb. I. I. Tranz. (Înv.) A pune șaua pe cal, a înșeua. II. 1. Tranz. A induce în eroare, a abuza de buna-credință a cuiva; a amăgi. Expr. A înșela așteptările = a dezamăgi. ♦ (Despre simțuri, facultăți psihice) A nu (mai) funcționa bine, a da o imagine eronată, neconformă realității. Mă înșală memoria. 2. Refl. A-și forma o părere eronată despre cineva sau ceva; a greși. 3. Tranz. A încălca fidelitatea conjugală; p. gener. a fi necredincios în dragoste. ♦ A ademeni, a seduce o fată, o femeie. – Lat. in-sellare. (sursa: http://dexonline.ro)

Curios mi se pare că dicţionarul explicativ român leagă înşelatul în cuplu doar de partea masculină a omenirii sau de fidelitatea conjugală. În societatea atât de modernă şi de liberă, când relaţiile trebuiesc doar consimţite de părţi (până şi accidentele rutiere se rezolvă amiabil, nu?), termenul „a înşela” îşi extinde sau îşi reduce atribuţiile? Putem considera că nefiind căsătoriţi cu acte, nu putem înşela decât aşteptările partenerului, ceea ce nu e grav. Franţa este prima ţară care a introdus o lege împotriva violenţei psihologice. Francezii care îşi insultă partenerul, jignesc, ameninţă, fac comentarii răutăcioase riscă să se aleagă cu dosar penal. În ţările islamice, adulterul este încă pedepsit cu moartea prin delapidare.

Unde trasăm graniţa de înşelăciune este un lucru delicat. Neveste furioase consideră o singură privire pofticioasă drept cel mai negru păcat. Bărbaţi geloşi peste poate le găsesc infidele pe cele mai gingaşe şi supuse soţii. Ar fi interesantă o statistică referitoare la numărul de priviri şi aria de piele care trebuie alăturată pentru a se considera înşelat. Dar astfel de statistici nu există şi deciziile se iau individual. Regine peste lume considerau amantele soţilor ceva firesc, de divertisment masculin obişnuit.

Astăzi, înclin să cred că înşelăciunea începe într-un mod mult mai intelectual şi este mai mult privare de timp decât de atenţii amoroase. Într-o lume aglomerată, plină de stress şi crize de toate felurile, înşel un prieten atunci când îmi fac un altul, când îmi ocup puţinul timp cu altceva şi-l tratez cu scuze infinite. Îmi înşel partenera când îmi împart gândurile online cu o femeie necunoscută, când îmi descarc sufletul în ochii colegei de birou în pauza de masă, când îi ascund că mi-e teamă, că visez, că-mi doresc o carte în care să mă scufund numai eu. A, da, o înşel şi când fac dragoste cu altă femeie.

La rândul ei, femeia înşeală când povesteşte prietenelor necazurile pe care le are cu el şi lui nu-i suflă o vorbă. Înşeală când tresare surprinsă de braţul unui domn care o ocoleşte în tramvai politicos ţinând-o de mijloc pentru o secundă, iar ea se-ntreabă cum ar fi fost dacă era acest domn în locul celui de acasă. Înşeală când îi respinge afecţiunea pe motiv de stress sau necazuri de servici, când râde de plăcerile lui copilăreşti, când nu-l iubeşte şi nu-i spune.

Oamenii înşeală de zeci de ori în fiecare zi, în fiecare relaţie. Ceilalţi acceptă atât cât pot duce, cât ştiu să ierte.

Toleranţă

Răspuns la articolul doamnei Anemari Necşulescu - http://anemari.revistatango.ro/2009/09/calatorie%E2%80%A6-informativa/

Traversez traficul bucureştean cu minim două tramvaie, de minim două ori pe zi. În jurul meu lumea se ceartă, se înjură, se împinge, se agită inutil. Am descoperit că atât cei cauzatori de zgomot, cât şi cei deranjaţi de zgomot sunt la fel de vinovaţi. Şi apelativele curg: “mamaie”, “duduie”, “nesimţitule”, “manelist”, “rocker”, “puşti idiot”, “ţărancă”, “ţigan”, etc.
Zilele trecute, de dragul celor din tramvai probabil, un vatman zelos a închis uşile în nasul unei femei gravide care alergase vizibil după mijlocul de transport pentru că doamna era de altă etnie. Două fete acre şi simandicoase o comentară pe aceeaşi însărcinată că toarnă copii la normă. Probabil se cunoşteau de multă vreme pentru că eu nu mi-aş fi permis să fac afirmaţii despre istoricul medical al doamnei altfel.
Şoferul unei ambulanţe cu toate sirenele şi semnalele luminoase pornite a fost apostrofat de colegii mei de trafic pentru că a ales un traseu aglomerat şi împiedică tramvaiul. Mi-am cerut scuze în numele celui care a îndrăznit să nu consulte harta RATB îinainte de solicita salvarea într-o zonă aglomerată.
Iritat de fundalul sonor care răzbătea prin căştile unui tânăr, un individ puţin mai în etate decât sursa de zgomot a urlat, înjurat şi bodogănit până la coborârea măreţei sale persoane, acoperind cu mulţi decibeli firicelul de muzică neplăcută lui.
Oameni duhnind a parfum de orice calitate, strâmbă din nas când văd oameni săraci mirosind curat doar a săpun.
O doamnă elegantă, care-şi plimba copiii obraznici şi în continuă mişcare cu un autobuz foarte aglomerat, a pleznit peste faţă o tânără care a îndrăznit să-i roage pe micuţii de 10-12 ani să nu mai tropăie pe picioarele ei. “Tineretul din ziua de azi nu mai are ruşine, ar trebui bătuţi toţi cu parul” susţinu doamna, uitând că şi progeniturile dânsei vor ajunge în acea categorie cât de curând.
Totul ne deranjează, ne enervează, ne irită. Frustarea şi nervii participanţilor la viaţa comună a drumurilor ating cote înalte. Surprinzător, facem acelaşi traseu în fiecare zi, ne ciocnim aproape de aceiaşi oameni, dar nervii nu contenesc. Mă întreb dacă doar am devenit teribil de egoişti şi ni se pare firesc să se întâmple totul conform normelor proprii sau chiar suntem atât de intoleranţi. Oricare ar fi motivul, este trist.

Îndoiala
Steve Vai la Cerbul de Aur 2009