Îndoiala

„Doriţi plic alb sau dosar plic alb?” Întrebarea mă năuceşte pe moment şi răspund grăbit:
„Plic.Dosar.Nu, plic, vă rog”
Ies din librărie convinsă că am făcut alegerea bună. Aveam listă cu ce-mi mai trebuia pentru înscriere şi pe lista mea scria „plic alb”. Mulţumită de calitatea şi dimensiunile plicului, bifez în listă şi-mi continui alergarea după copii şi adeverinţe.
După vreo două zile de când bifasem plicul, îmi pică sub ochi un dosar. Simplu, curat, cu numele scris mare pe el: „dosar”. Fără să vreau îmi amintesc de alegerea mea şi de plicul meu acum plin cu tot felul de hârţoage utile sau nu, dar cerute de secretariat. Din vârful degetelor porneşte încet un detaşament de furnici în pas de defilare. Alung emoţia în stare incipientă şi-mi continui existenţa agitată şi zâmbitoare. Dar senzaţia nu m-a părăsit deloc, doar s-a ascuns undeva în spatele obiectivelor curente şi presante. Revine supărător într-un miez de noapte, într-o dimineaţă mult prea matinal, într-o seară pe când mă aflam în tramvai. Prinde curaj şi detaşamentul de furnici se transformă pe nesimţite luând proporţiile vestitei expresii „câtă frunză, câtă iarbă”. Mă hotărăsc să verific informaţia şi cumva rămân din nou cu impresia că plicul alb este cel dorit.
Cu emoţiile unui prunc nou-născut pe masa doctorului, mă aşez cuminte la uşa secretariatului. Lume multă, gălăgie, informaţii transmise pe diagonală. Mă surprind plăcut secretarele drăguţe şi dornice să meargă treburile repede şi bine, care vin în întâmpinarea eventualelor probleme cu capse, foi, pixuri, lipici, sfaturi repetate la infinit. Am numărul de ordine 211 şi vreo câteva ore de aşteptare înainte. Socializez, urmăresc oamenii din jurul meu atât în gesturi şi exprimare, cât şi ca prezenţă fizică. În mare parte feminină, societatea din jurul meu este marcată de accente de originalitate. Frizuri la modă, haine colorate, personalităţi şi machiaje puternice. Îmi sunt noi toate şi le observ ca un hârciog care priveşte de pe marginea gropiţei sale autostrada. Mă întreb dacă o să am curaj să traversez această lume pestriţă şi dacă îmi voi găsi camarazi de drum printre ei. Băieţii sunt toţi un neam de şmecheri înfumuraţi şi mult prea des gâdilaţi în orgoliu. Nu-mi plac. Fetele sunt frumoase, cochete şi foarte deschise. Îmi lasă o impresie de siguranţă de sine, pe care eu, sincer, n-am avut-o niciodată. De asemenea, par a-mi ghici gândurile şi mă privesc cu o amabilitate miloasă care-mi convine pentru moment.
Aşteptând, furnicile revin. Mă uit în jurul meu şi observ cu nelinişte că mai toată lumea are dosar. Zăresc totuşi câteva plicuri şi mă liniştesc, poate sunt bune amândouă. Pe măsură ce mă apropii de uşă, plicurile se înpuţinează, dosarele se înmulţesc, intru în panică şi bat în retragere. Dar, e prea târziu.
„211!”
Intru. O doamnă amabilă îmi ia plicul, îl pune pe masă şi se uită la mine cu mirare:
„Unde e dosarul tău?”
Înroşesc, îngălbenesc, mă înverzesc. Nu mai pot articula cuvinte, întind degetul spre plic.
„Nu, nu, trebuia dosar, ăsta se deschide greu”
Am stat două ore ca sa ajung aici. Furnicile mele sunt elefanţi speriaţi, aleargă în toate părţile şi eu nu pot să gândesc. Mă pregătesc să zic că mă întorc şi cu dosarul, numai să primească actele aşa, când o voce fără chip (să mă ierte, n-am reţinut faţa) mă salvează de chin:
„Am eu unul în plus”
Murmur mulţumiri fără număr, urări de sănătate întregii familii, drum bun la orice deplasare, casă de piatră si copii sănătoşi. Şi acum mai găsesc câte o urare de făcut. Un om de bine, la momentul potrivit şi ştiu că i se va întoarce înmiit binele făcut. Nu sub forma a o mie de dosare, ci ca o mie de îngeri atenţi în momentele de cumpănă.
Plec sfârşită de puteri.
Urmează însă noi bătălii şi noi îndoieli. Nici o verificare nu e timp pierdut, o ştiu, dar fiecare experienţă îşi are drumul ei pe care nu-l poţi schimba împotriva voinţei universale. Poate că din greşeli cunoaştem oameni buni sau primim ocazia de a fi de ajutor cuiva şi de a aduna credit pentru timpul viitor. Poate ne scapă lucrurile mărunte ca să ne sporim şansele pentru cele importante. Echilibrul lumii nu e fragil, dar eu sunt alergică la furnici şi-mi pierd auzul raţiunii.
Îndoiala este bună. Mă ţine concentrată şi în gardă, dar dacă totul ar fi perfect mi-ar lipsi surprizele plăcute ale vieţii.
Îmi beau cafeaua de dupămasă şi-mi aştept urmările faptelor sedimentând imaginile adunate astăzi, înregistrând expresiile celor proaspăt întâlniţi. Apoi îmi voi face lista pentru mâine.

Întâlnire
Toleranţă