Eu și Internetul - 10 ani

În decursul unei zile, fie ea de muncă sau zi liberă, folosesc calculatorul, telefonul, radioul, televizorul. Puse cap la cap, aproape întreaga mea viață se derulează pe fundalul tehnologiei, fără a fi un maniac al gadgeturilor sau al dispozitivelor electronice de vreun fel. Nu am ultimele modele de calculatoare, televizoare, telefoane, nu folosesc tablete, gps, mp3-player. Totuși, este vizibil modul în care s-a schimbat viața mea în ultimii 10 ani, câți se împlinesc de la primul meu calculator.

sursa

Primul calculator l-am primit prin anul 3 de facultate, când deja nu mai puteam trece examenele fără el. A fost o investiție importantă pentru familia mea și mi-aduc aminte că am promis că nu voi mai avea nevoie de altul mai bun niciodată. De atunci, zilnic, am contact cu cel puțin un calculator, în total peste 10 ore. M-am învățat să-l folosesc și pentru divertisment și am trecut de mult peste principiul de a nu mai sta la calculator și acasă. Am schimbat vreo 2-3 calculatoare de atunci, iar acum am ajuns la laptop.

Ajung acasă. Deschid calculatorul. Apoi, trăgând cu ochiul la el, îmi văd de treburi. Vorbim puțin. Pornim și televizorul de cele mai multe ori și ne uităm la câte un film la calculator sau la televizor. Discutăm mai ales despre ce facem, ce film vedem, ce treburi mai avem de făcut sau am fost nevoiți să rezolvăm în ziua precedentă. Destul de rar ieșim în oraș sau mergem la vreun concert sau spectacol. Dar și în acele zile, deschidem calculatorul când ajungem acasă pentru ultimele știri sau o ultimă verificare a mailurilor, a blogului, a chatului. Mai schimbăm o vorbă cu prietenii, mai jucăm ceva, mai comandăm o pizza. De altfel, și când ieșim în oraș suntem încojurați de muzică bubuind sau susurând în difuzoare, DJ agățați de laptopuri și mixere, proiecții 3D, lasere si alte minuni datorate curentului electric. Comunicăm în grup sau solitar, uneori stimulați de atmosfera digitală, alteori profund deranjați de numărul prea mare de decibeli sau instalțiile de lumini prea insistente.

De-a lungul timpului, am observat că oamenii migrează cu predilecție spre tehnologia nouă. Din curiozitate, din comoditate sau doar din orgoliu, oamenii tind să utilizeze cele mai noi descoperiri are științei. Impactul acestora asupra stilului de viață și asupra modului în care ei comunică și se raportează la comunitate este mereu surprinzător. Cine ar fi crezut că radioul care a făcut istorie în timpul celui de-al doilea război mondial va ajunge un accesoriu al telefoanelor, mașinilor, calculatoarelor și va fi transmis online de către oricine. Cine ar fi crezut că televiziunea și instalarea ei în orice casă va ajunge la stadiul digital în care orice utilizator își poate aranja ordinea programelor, le poate opri sau înregistra, le poate derula înainte sau înapoi. Cine ar fi crezut că cinematografia va ajunge 3D sau 7D și că nu va mai avea oameni drept personaje, ci creaturi ale computerului. Cine ar fi crezut că rețelele de calculatoare utilizate intern în întreprinderi vor ajunge 'world wide web'.

Cu toate aceste schimbări tehnologice era inevitabil să se schimbe și modul de comunicare al oamenilor, relațiile și viața privată. Avantajele și dezavantajele acestui val tehnologic vor fi apreciate mult mai bine de către generațiile viitoare, martore ale altor schimbări. Oare peste 10 ani care va fi ultima modă?

Despre curiozitate

sursa foto

Mă gândisem să vă povestesc astăzi despre ultima lectură, o carte de altfel extrem de interesantă şi sensibilă, dar întâmplarea a adus cu totul alt subiect: curiozitatea.

Românul s-a născut poet, dar mai ales curios. De când mă ştiu, priviri curioase m-au urmărit şi m-au convins să părăsesc curtea şcolii în pas vioi, să intru în şcoală contorsionat ca să nu se observe că nu port matricola, să îmi aşez hainele violent deşi nu era nimic în neregulă cu ele. Am primit vizită la domiciliu din partea învăţătoarei, pentru a vedea dacă e curat în casă, am fost întrebat frecvent ce am la pachet, de unde îmi cumpăr haine, câţi prieteni am şi câţi bani cheltui, ce fac părinţii şi unde plecăm în vacanţă. Ba chiar deunăzi, administratora blocului m-a întrebat dacă tata mai stă acasă cu noi. Nu pot uita de veşnicele întrebări despre membrii familiei, statului lor social, numărul de plozi, gândurile despre numărul de plozi, boli, decese, data unor evenimente pe care nu le am în plan, salariu, servici, colegi de servici şi multe altele specifice vecinilor de bloc.

Tehnologiile moderne au adus noi metode a satisface curiozitatea. Ce poate fi mai frumos decât să te uiţi în monitoarele colegilor? În materie de privat, la început a fost e-mail, apoi chat, apoi reţea de socializare (eu i-aş zice clinică de curiozitate avansată). Aici îţi poţi satisface (all-inclusive) toate poftele despre toţi oamenii care nu vor să aibă de-a face cu tine. Tot ce trebuie să-i convingi este să te accepte în cercul încrederii lor. Atunci totul este pierdut: fotografii, însemnări zilnice, date personale, aniversări, relaţii, totul se transformă într-un carusel al curiozităţii care se propagă şi se dezvoltă ca un bulgăre de zăpadă. Dacă refuzi colaborarea, priviri în cel mai bun caz curioase, te ţintuiesc de pretutindeni. A fi sălbatic în zilele noastre nu mai înseamnă să locuieşti în pădure cu animalele, ci să n-ai cont sau (şi mai rău) să nu foloseşti contul de socializare. În primul caz eşti doar prost, în al doilea eşti recalcitrant.

Curiozitatea online a atins cote maxime (sper eu care tot aştept să scadă). Totul se află de pe Google, Facebook Twitter. Nu te întreabă nimeni ce mai faci, cum îţi merge la şcoală, dacă ştii să joci tenis sau citeşti Kundera. Important este: “Ai cont?” De aici se descurcă şi fără tine. De fapt, cei care mai întreabă sunt politicoşii. Ceilalţi te caută direct în dosare şi te surprind cu invitaţia de a deschide uşa vieţii tale curiozităţii lor crescânde.

La şcoală învăţ că dacă nu sunt pe Google nu exist. Îmi asum existenţa mea online atâta vreme cât eu am generat-o. Dar adaug amar, că intimitatea devine o chestie din ce în ce mai prost cotată şi se pierd acţiuni importante în această bursă socială.

Despre internet

Sursă foto

De mai bine de o săptămână primesc Internet cu țârâita întreruptă, deși nu s-a anunțat vreo schimbare a sumei de plată. Telefonând aproape zilnic la linia de suport a firmei care asigură acest serviciu, am reușit să discut cu un număr impresionant de operatori și să constat ca sistemul funcționează (în favoarea firmei, evident).

Primul pas și cel mai important este menținerea reclamantului la telefon o perioadă de timp cât mai lungă. Pentru acest lucru, reclamantul este întâmpinat cu un lung și rar rostit discurs despre locul în care a sunat și modul în care se vor desfășura ostilitățile. Odată stabilită conexiunea cu operatorul, acesta cere date dintre cele mai diverse (atenție, doi operatori diferiți apelați la intrevat de 15 minute vor cere date diferite, deci nu contează prea mult ce solicită atâta vreme cât reclamantul stă pe fir și plătește). Dacă nu vă pricepeți un pic și nu înțelegeți ce vi se cere, datele acestea au și rolul de a vă zăpăci complet. S-ar putea chiar să renunțați la reclamație frustrați fiind de neștiința proprie de a depista MAC-ul, IP-ul sau link-ul (toți termeni tehnici pe care cei de la suport, profesioniști în domeniu îi cunosc). În plus, operatorul nici nu vă înregistrează reclamația dacă nu furnizați toate aceste date.

Cel mai obositor mi se pare convingerea operatorului că într-adevăr am o problemă. Încep evident cu anunțul trist „nu funcționează”. Mi se răspunde în silă că nu este semnalată nici o problemă pe rețea în zona în care locuiesc, deci probabil este de la mine. Le explic că dacă eu semnalez din zonă, probabil este o problemă. Îmi cer o mulțime de date și, deși le furnizez, strecor printre fraze că am alt soi de conexiune provenită dintr-o preluare de firme și că toate aceste date sunt inutile. Nu mă crede. Nu mai există așa ceva. Încerc din nou, umil, să explic că mai există. Mi se răspunde brusc că am placa de rețea din calculator stricată. Susțin că nu se poate pentru că și ieri am rămas fără internet, a venit echipa dânșilor, a constatat că nu e de la mine și după 2 ore am avut iarăși mult iubitul internet. Până azi. Când sun din nou să anunț că nu mai e. Mi se răspunde inocent că se mai întâmplă să se strice peste noapte calculatoarele clienților. Protestez. Mă izbește un răspuns tăios: „Doamnă sau domnișoară, noi lucrăm în domeniu și știm cum funcționează echipamentele!” Cu greu, îi conving să înregistreze a 5-a reclamație. Peste câteva ore, o iau de la capăt. Aștept cu nerăbdare factura la telefon.

În altă ordine de idei, experiența neplăcută a ultimelor zile mi-a dovedit cât de dependentă sunt de internet. Nu pot vorbi cu prieteni, nu pot afla noutăți, nu pot să-mi fac temele, nu pot să scriu pe site-uri, nu pot localiza pe hartă adresele la care trebuie să ajung, nu pot face programări sau obține informații despre instituții publice. N-am obiceiul de a cumpăra ziare, așa că nici măcar programul cinematografelor nu-l știu. Sunt într-o izolare perfectă, singura legătură cu lumea fiind operatorii de la suport. Și pentru că aceasta este singura informație pe care am primit-o în ultimele zile, e musai să v-o împărtășesc. Dacă operatorul vă întreabă dacă aveți 'link', trebuie să vă uitați dacă în locul unde cablul pe care vine internetul intră în calculator pâlpâie o luminiță. E semnalul secret cunoscut doar de profesionști cum că aveți 'link'. Navigare plăcută!

Despre blogging și presă

Ion Cristoiu și Tiberiu Lovin au discutat marți, 22 iunie 2010, despre bloguri și presă în mediul întunecat al unui club bucureștean. Ion Cristoiu este un jurnalist cu peste 40 de ani de experiență în presa scrisă și în televiziune. Tiberiu Lovin este un jurnalist tânăr care își câștigă existența din blogul personal, un blog de presă online care are peste 5000 de vizitatori zilnic.

Cei doi protagoniști au discutat despre presa românească și tendința evidentă a acesteia de a se îndrepta spre mediile digitale de comunicare. Au discutat despre politică, fapte diverse, oameni din presă. Au fost pe rând invitat, public, profesor și au discutat firesc, ca între prieteni.

Ion Cristoiu abordează blogul ca pe o nouă față a jurnalismului. Susține publicarea materialelor de calitate și își dorește ca blogul domniei sale, care va fi lansat în curând, să fie o lucrare memorialistică publicată în timpul vieții sale. Își dorește un dialog deschis cu publicul său, lipsit de protecția anonimatului. Cum nu este un adept al comunicării scrise telegrafice, jurnalistul ne-a asigurat că materialele pe care le va publica vor fi argumentate și bine structurate, chiar dacă vor fi doar păreri și interpretări proprii. Dar spațiul blogului îi oferă posibilitatea exprimării nelimitate, spre deosebire de Twitter, Facebook și alte forme ale noii media. Mă bucur că a ales în cunoștiință de cauză și că nu și-a dorit să fie la curent cu noutățile tehnologice pentru a nu se spune că este demodat. Ar fi interesant de urmărit blogul unui astfel de om, în măsura în care îl va păstra sincer și cu un limbaj adecvat.

Pe de altă parte, Tiberiu Lovin este un exemplu de jurnalist crescut la sânul noilor tehnologii. Trăiește prin comunicare prin toate mijloacele moderne, își actualizează blogul cu ultimele știri chiar și la mai puțin de 30 de minute (prin telefonul mobil, de oriunde ar fi, chiar la o dezbatere alături de Ion Cristoiu). A renunțat la presa scrisă și este fidel doar celei online. Blogul său îl citește și Ion Cristoiu și alte mii de oameni. Succesul lui are la bază multă muncă, multă informație de ultimă oră, noutăți și interpretări proprii. Și multă comunicare. Dar chiar și el își cenzurează comentariile care folosesc un limbaj neadecvat și o face fără regrete, ba chiar îl sfătuia și pe domnul Cristoiu să-și supravegheze publicul și să-l învețe cu anumite reguli.

Ascultându-i pe acești oameni atât de implicați în presă, mă gândeam la rolul blogurilor cu autori necunoscuți și la șansele lor de afirmare. Fără a fi la curent cu ultimele noutăți, fără a comenta tot ce se întâmplă în jur, fără a avea un antrenament de exprimare concisă și școală jurnalistică. Jurnaliștii scriu, ceilalți învață. Pentru că oricât de neinteresați de aspectul material al lucrurilor am fi, scriem pe blog pentru că ne dorim ca cineva să citească. Am învățat multe în acea seară. Am admirat doi oameni realizați profesional, siguri pe sine și pasionați de ceea ce fac (fiecare în felul său). Am învățat să dau atenție acurateței informațiilor, detaliilor, notei personale și umorului. Și cum economia nu apasă asupra mea, îmi pot exprima liber opiniile în spațiul virtual al Dicționarului explicativ.

În plus, întâlnirea de marți seară mi-a dat un subiect pentru un articol de ultima oră (cu zâmbetul de rigoare) pentru serialul de la renne. M-am simțit și autor de blog și om de presă (cu același zâmbet de rigoare) și am înțeles că cel mai important câștig al acestei întâlniri a fost comunicarea: între generații de jurnaliști, între autori consacrați și începători, între hârtie și biți, între profesionalism și entuziasm
sursă foto

Facerea lumii

În prima zi Dumnezeu a zis "Să se facă lumină" și s-a făcut Internetul.

În a doua zi Dumnezeu a făcut Google pentru a-și face munca mai eficientă.

În a treia zi, a făcut Messenger ca să discute cu ai săi colaboratori.

În a patra zi, Dumnezeu a creat Facebook ca să cunoască prieteni noi.

În a cincea zi, Dumnezeu și-a făcut un blog pentru a împărtăși impresiile despre facerea lumii.

În a șasea zi, Dumnezeu a făcut Second Life.

De atunci se tot odihnește pentru că alții creează lumi în locul Său.

Relaţii (amoroase) la servici

Într-o modernă clădire de birouri din Berceni soarele pătrunde cu greu. Fosta fabrică de ţeavă, transformată în moderna clădire, nu a fost prevăzută pentru supravieţuirea plantelor dornice de fotosinteză şi montarea termopanelor nu a ajutat.

Sunt o fericită pentru că am biroul la geam. Un geam de aproape 1 metru pătrat care îmi lasă o splendidă privelişte către un zid alb, macabru, întunecat. Nici o rază de soare nu răzbate, iar între cele două clădiri a fost strivit un copac, acum s-a uscat.

O să ziceţi că ce-mi trebuie soare, doar am venit aici 8 ore pe zi pentru munca asiduă. Da, dar munca asiduă presupune analiza atentă a unui monitor şi clămpănirea unei tastaturi, toate aceste minuni ale ştiinţei aplicate dintr-un scaun model birou albastru, din care mi se bălăngăne picioarele. Eh, mai nou am mai căpătat două geamuri, sub forma unei perechi de ochelari. Asta ar trebui să-mi ajungă din plin.

În aceste condiţii nu am reuşit să mă îndrăgostesc. Sunt o fericită din nou, aş fi putut ceda şi mă alegeam cu niscaiva vorbe să-mi ajungă. Am un secret însă, neîmpărtăşit nimănui : evadez. Evadez din pătratul de aer dedicat mie, fug pe orice rază de soare bănuită numai, cu viteza gândului (şi uneori a Internetului). Uneori scriu, uneori citesc. Literatură, chestii noi şi faine legate de munca pe care mi-ar fi plăcut s-o fac (dar n-o fac), uneori fug pe versuri de poezie, alteori la telefon să iubesc vorba dulce a celui de la capăt de fir.

Am visat în scaunul meu albastru vacanţe, drumuri şi îmbrăţişări, am visat plimbări lungi pe munte şi focuri de tabără şi multe. M-am dus atât de departe, încât atunci când m-au smuls din lumea mea cu întrebări profane m-am simţit ca somnambulul trezit din fericirea lui pe o margine de bloc : « de ce nu mă lăsaţi să visez ?! »

Locul de muncă e mediul perfect pentru iubire. Aici se nasc marile războaie, se iau hotărâri de divorţ, copii, căsătorii. Aici gândurile nesătule ţes poveşti de dragoste şi nopţi fierbinţi. Sub birou, aici, freamătă picioruşe entuziasmate de un mail care te invită la film. Creierul merge, inima zboară. În privirile bârfitoare ale celorlalţi te afişezi în fiecare dimineaţă cu toate evenimentele nopţii : musafiri, oboseală, sex, tristeţe, abandonuri.. Toate se văd a doua zi, sub un strat gros de fond de ten, ascunse în ochelarii de ‘protecţie’, în zâmbetul discret, în hainele şifonate. « Ţi-ai făcut ceva la păr ? Vai, ce geantă mare ai azi, unde te duci ? Te-ai machiat, nu-ţi stă în obicei, ai ceva nou pentru noi ? » în câteva minute s-au dezbătut sport, politică, Alina Plugaru. Se întorc toţi la clămpăneala cronică şi constructivă şi eu pot visa din nou. În căşti îmi aduc miros de vară Metallica sau Nightwish sau Celelalte Cuvinte.

Uneori mă întreb cum ar fi ca cel drag să-mi fie la capăt de hol. Să-l zăresc în drum spre un pahar cu apă, să-i zâmbesc din ochi şi să sper să nu mă ştie nimeni. Prind astfel de priviri în jurul meu şi îi invidiez pentru complicitatea cu care « nu se văd » înainte de terminarea programului. Pe de altă parte, câte cuvinte urâte le întristeaza ascunzişul cald. Cum ar fi, contează să fie. Dar singura cale să-l ştiu că mi-e drag, să ştiu că nu m-a uitat, să ştiu că mi-e prieten înainte şi după chestiile interzise şi proscrise, să ştiu că pot trimite o sărutare e la capăt de fibră optică. Sărutarea adevarăta are două puncte şi-o steluţă.

Închei azi programul de lucru la oră fixă şi plec în pas vioi şi săltat spre altă lume şi altă viaţă.

Despre bloguri

La început am crezut că blogul este o extensie firească a jurnaliştilor. Constrânşi de patronat să abordeze un anumit punct de vedere şi de hârtie să se încadreze într-un anumit număr de cuvinte, jurnaliştii se pot exprima liber şi nelimitat pe blog. Ba chiar, această îndeletnicire le aduce fani şi creşte numărul cititorilor publicaţiei la care jurnaliştii au ştatul de plată. De aici şi găzduirea blogurilor pe lângă varianta online a publicaţiei (vezi Adevărul , revista Tango , revista Elle , ş.a.).

Apoi am constatat că lucrurile s-au schimbat şi că din ce în ce mai mulţi aleg această formă de exprimare: frustraţi, liceeni, formatori şi informatori de opinie, societăţi comerciale, în fine, orice persoană cu degete, calculator (sau telefon mobil performant) şi conexiune la Internet. A devenit o modă şi nu mai eşti true dacă nu te regăseşti în nesfârşitele liste de bloguri. Dar, mai mult de atât, a devenit o afacere.

Ca să obţii un câştig decent din întreţinerea unui blog, întâi de toate trebuie să postezi reclame. Fie că faci direct contracte de publicitate cu firmele interesate, fie că apelezi la contracte de afiliere (gen Google AdSense ), acesta este clar primul pas. Ca în bancul acela în care un individ se ruga febril Domnului să câştige la loto şi, într-un final, Domnul exasperat îl roagă să cumpere măcar un bilet. Deci, publicaţi reclame.

Partea cea mai dificilă a obţinerii de câştiguri din reclame este să-ţi convingi vizitatorii să le parcurgă. De acord, pui reclamele la vedere, dar dacă este o reclamă trimisă de Google aleator şi se referă la data morţii tale? Pun pariu că 90% dintre cei care au văzut acea reclamă se închină (într-un mod adecvat religiei proprii) şi stucheisc „Piei drace!” închizând pagina imediat.

Apoi, trebuie să şi ai vizitatori. Există prieteni, cunoştiinţe, colegi, familie, alţi posesori de blog în căutarea succesului, reclame. Dar există şi bloguri fenomen, ca cel al adolescentei Tavi Gevinson  (are 30000 de vizitatori zilnic după doar 2 ani de activitate).

Mai există şi situaţii disperate. Exemplificare: Băsescu, Băsescu, Geoană, flacăra violetă şi orice altă frază care generează scandal. Cum nu-mi doresc un blog asemănător ziarelor de scandal, voi arbora pana violetă. Şi ca să nu umblu cu pana vopsită, declar: am luat pana de la Wikimedia Commons şi am făcut-o violetă conform ultimului curent în politica românească.

FF INTERESANT!!

Așa suna subiectul unui e-mail pe care l-am primit acum câteva zile. Pentru că-i cunoșteam expeditorul, am luat decizia să-l deschid și să-i acord atenția cuvenită unui mesaj de maximă importanță. După o lungă și plictisitoare derulare de adrese, am găsit un fișier atașat. Fără mesaj, fără să mă facă să mă simt adrisantul de drept, doar un fișier: „Test de personalitate tibetan”. Recunosc, am încercat să arunc doar o privire, dar nu s-a putut. Respectivul fișier solicita vizionare completă și fără drept de tăgadă. Mi-am luat inima în dinți, am lăsat treburile și am purces la vizionare.

Pasul 1: Pune-ți o dorință!
Să-mi fie cu iertare, dar dorințele mele sunt puse bine și se împărtășesc greu necunoscuților, fie ei doar mesaje fără capăt. Consimt cu greu deci, dar aleg ceva ușor, rapid și de efect. O dorință care să se împlinească pe loc, să-mi facă seara mai bună și somnul mai lin.

Pasul 2, 3, 4, 5: Ordonează după preferință câteva animale, apoi culori, apoi oameni, alege o zi preferată a săptămânii și un număr.
Răzbat prin toate cerințele, aștepând cu nerăbdare să mi se îndeplinească dorința.
După multe click-uri, pagini derulate cu încetinitorul, mi se spune ce semnifică fiecare alegere pe care am făcut-o. Diverse explicații pentru fiecare animal, fiecare culoare. Apoi mult așteptatul răspuns: „Dorința ta se va îndeplini într-o zi de vineri (că deh, m-a pus Sfântul să aleg ziua de vineri, deși azi e abia luni), DACĂ trimiți acest mesaj la 5 persoane (că iarăși deh, am ales numărul 5. Dar dacă alegeam 1276?!)”. Am de ales între a-mi sâcâi prietenii trimițând acest mesaj sau a-mi pune pofta și dorința în cui.

Închid mesajul mofluz. „Unde sunt iluziile mele, care le-am pierdut?” zicea un cântec de demult.

Vine Revelionul 2010, apoi Boboteaza, Sânzienele și alte ocazii de a rosti dorințe de toate felurile. Ocazii de a încărca universul cu gânduri pentru a căror îndeplinire nu vrem să mișcăm un deget. Suflăm în păpădie și aruncăm o dorință. Alungăm o buburuză și zbrrrr altă dorință. Rostim în același timp cu altcineva un cuvânt, ne trosnim un deget, crăpăm un drac și ne punem o dorință. Așa e natura umană, doritoare. Nu putea Internetul să nu speculeze tocmai această latură, nu?

Vă doresc „La mulți ani” cu dorințe împlinite, fără efort și multe păpădii și buburuze pentru exprimare.