Despre contacte

Poate îi cunoști. Poate vrei să te conectezi cu ei. Ți-au văzut profilul. Ba chiar ți-au trimis invitație. Nu vrei? Ești sigur? Uite, îi punem aici aproape și îți spunem de ei în fiecare zi. Am înțeles, nu-ți spunem, doar îți fâlfâim un beculeț roșu pe care punem un număr care crește alarmant. Sigur nu vrei?

Cam așa se desfășoară orice rețea, fie ea de socializare sau de difuzare sau de căutare. Oameni pe care nu i-ai văzut în viața ta, oameni cu care ai ieșit întâmplător în facultate, oameni pe care îi eviți din liceu. Ești legat prin ițe virtuale de șefi, colegi, foști colegi, viitori șefi, foști amanți, foste amante ale actualului amant și lista poate continua. Fiecare are ceva de spus, de împărtășit, dar, cel mai adesea, are o curiozitate bolnavă vis-a-vis de viața ta. Capra vecinului în on-line. Dacă pui poze e perfect, dacă nu pui măcar fii activ, apreciază, publică, pune-ți status, spune ceva despre tine. Feeling.. not in the mood. Cum vi se pare?

Pentru mine, cea din era dinozaurilor care nu s-au născut cu Internet acasă, este foarte acceptabil să analizez cui îi ofer spațiul meu virtual privat. Trebuie nu doar să te cunosc, ci să te și plac. Așa sunt eu, mai mofturoasă. Nu vreau să văd ițarii tuturor pe gardul meu. Și nici tu n-ai să-mi vezi mutra pe gardul altora. Nu port pică nimănui, dar chiar n-are rost să ne otrăvim reciproc aerul. Dacă îmi spui că te-ai gândit cum să-mi dai foc la casă și apoi te oferi să mă duci cu mașina la gară, din principiu, n-am să mă urc. Cum spuneam, în era dinozaurilor erau alte reguli.

Am trăit vremurile bârfelor spuse la colțul liceului, vremurile zvonurilor care umpleau facultatea mai repede decât unele cursuri și am rămas cu neîncredere în difuzarea în masă. E puternică, e foarte puternică. Este o formă de manipulare subtilă. Dacă mai mulți oameni îți spun că ești beat, te duci să te culci, nu? Așa că invit în jurul meu oameni în care pot avea încredere, oameni cu care vorbesc și pe lângă ecran, privindu-i în ochi și ghicind dacă se gândesc la pirotehnică sau la lucruri mai bune.

Aici găsiți mult din mine. Dicționarul este o scurgere masivă de informații din partea mea, dar nu este despre mine. Sunt doar un filtru. Mi-a spus cineva mai demult că nu știa dacă sunt femeie sau bărbat pentru că scriu folosind diferite persoane. I-ar răspuns că încerc cu degetul marea și sper să scriu literatură, nu jurnale personale. Îmi doresc să cred că încă mai citește. Nu totul trebuie să fie reality-show, uneori un roman bun îți dă cel mai bun sfat. Eu cred în povești, nu în cancanuri.

Cele mai citite articole în 2013

Uitându-mă în urmă, constat fără să vreau că timpul fuge, iar arhiva Dicționarului se umple. Mi-aduc aminte de primul articol, scris într-o vară tristă, și-mi aduc aminte de multe altele, scrise în momente fericite sau mai puțin. Sunt fascinată întotdeauna de articolele cele mai citite sau comentate, pentru că de multe ori nu sunt cele la care m-aș fi așteptat. Nu încetați să mă uimiți, să mă învățați, să-mi dați motive în plus de analiză și observație. Vă mulțumesc pentru asta și vă dau din culise câteva detalii statistice.

Doamnelor și domnilor, cele mai citite (sau răsfoite) articole ale Dicționarului (din vara lui 2009 și până în prezent) sunt:

1. Isaac Asimov - Ce-și face omul cu mâna lui (o traducere delicată a titlului original “Silly asses”) - Trebuie să recunosc că este o surpriză plăcută pentru mine. Este atât de mult adevăr în această povestire și atât de simplu și corect împărtășit, încât m-aș bucura să rămână și în următorii ani în topul lecturilor.
2. Simone de Beauvoir - Memoriile unei fete cuminți - Iarăși o alegere bună, pe care o recomand și o aprob din tot sufletul. Este una dintre cărțile care mi-a luminat drumuri, mi-a dat de gândit și mi-a răspuns la întrebări.
3. Despre bătrânețe - Un eseu scris într-un moment de refulare, o bucată de observație și amintire.. Nu este doar un act de conștiință socială, este o proiecție a fiecăruia dintre noi. Credem că avem timp. Deocamdată.
4. Visul II - Proză scurtă, episodică, o poveste de dragoste pe care nu o voi termina sau șlefui suficient niciodată. Pentru că nu va fi niciodată suficient timp sau spațiu pentru ea.
5. Erving Goffman - Viața cotidiană ca spectacol - O temă cu bibliografie impusă mi-a deschis ochii asupra condiției umane, asupra celor de lângă mine și, prin ei, asupra mea. O lectură care m-a conectat la realitate și mi-a dat darul observației. Mă bucur să găsesc această recenzie în top.

Blogul cititorilor Renne 2013

S-au făcut mai bine de trei ani de când scriu despre bloguri la revista online renne.ro. Serialul de care mă ocup are peste 200 de episoade și se încăpățânează la fiecare început de an să organizeze un concurs de bloguri al cărui unic premiu este notorietatea. Anul acesta suntem la ediția a treia și vă invit să cunoașteți nominalizările. Dacă vă și plac, le puteți vota până duminică, 10 februarie.

Știu că premiile sunt cel mai atractiv lucru la un concurs, dar pentru bloguri îmi place să cred că este mai important să fie citite, apreciate. În ultimii ani am descoperit la capătul celuilalt al firului de Internet oameni cu care îmi face plăcere să-mi petrec timpul. Este câștigul cel mai mare al acestui blog, mai de preț pentru mine decât ar fi cele materiale. În același spirit este organizat și concursul de la renne. ro și mă bucur că am ajuns la a treia ediție și încă mai avem oameni intersanți de descoperit.

Aniversare

Acum trei ani (fix) începeam a vă povesti despre mediocritatea unei vieți obișnuite, constrânse la banal și totuși purtând povara grea a unicității. Vă povesteam implicit despre mine, așa cum mă descopeream eu a fi, cu angoase, temeri, puncte slabe, nervi îndărădnici, priviri piezișe și gânduri turbulente. Vă povesteam explicit despre alții, pe care nu-i cunoșteam decât printr-o privire sau un cuvânt, un nume pe un afiș sau un chip într-o fotografie. Vă țineam la curent cu filmele și cărțile pe care am reușit să le ating, cu locurile și oamenii în brațele cărora m-a trimis întâmplarea. Vă cunoșteam timid, în spatele unui monitor, agitând un șoarec de plastic și căutându-mi cu el punctele slabe sau forte.

Au trecut trei ani de când vă scriu, de când vă povestesc, de când vă iau cu mine în călătorii, de când tăiem banalul în patru. 582 de materiale, peste 2200 de comentarii, 40 de urmăritori prin Google și 45 prin Facebook, peste 50 000 de vizite. Dicționarul nu este un blog celebru, nici cu trafic de invidiat. Nu câștigă bani și nu face reclamă dincolo de recomandări culturale. Se bucură însă de fiecare dată când unul dintre vizitatorii lui revine, zâmbește sau își lasă aici un gând. Și este recunoscător tuturor celor care au consumat o secundă din viața lor cu el. Le cere iertare tuturor celor care consideră că a fost o secundă pierdută și promite că se va strădui mai mult pentru cei care cred că au câștigat secunda respectivă.

Și pentru că tot suntem la ceas aniversar și de posibilă răscruce, v-aș cere cu prețuire o părere: Spre ce anume ați prefera să îndreptăm discuțiile Dicționarului? Fie că este vorba de cărți, literatură, muzică, evenimente, cinematografie, fotografie, atitudine urbană și nu doar, samd.

500

Acum aproape trei ani îmi declaram intențiile fără să știu ce mă așteaptă. 500 de postări mai târziu, îmi actualizez declarațiile. Încă scriu din pură plăcere, încă îmi place să-mi citesc gândurile înșirate în semne negre, dar ceva s-a schimbat în minuscula mea lume mediocră. Nu, nu scriu mai bine și nici nu mi-am descoperit vreun talent. În schimb, am descoperit mai multe motive pentru a scrie.

 Am aflat de Ora Pământului, de programe de voluntariat, de campanii care merită atenție. Am citit mai mult și am descoperit mai multe filme. M-am scufundat în concerte, m-am rătăcit în târguri și m-am bucurat nemărginit de locuri noi, de fotografie, de artă. Am luat atitudine atunci când mi s-a părut că e cazul și am făcut recomandări în care am crezut din tot sufletul. Am scos la lumină modele, am râcăit mizeria de pe fața Bucureștiului și am învățat că se poate trăi frumos.

Am cunoscut oameni a căror companie îmi face plăcere. Mă refer la Tams și la Adena, dar și la cei care mă urmăriți, comentați, analizați, citiți. Cred că suntem un pic mai bogați. Cred că putem fi un pic mai buni. Și mai cred că orice picătură ajută. Dacă am convins măcar un om să citească o carte, să întoarcă ceva naturii, să aprecieze muzica, să iubească viața, să nu piardă timpul sau să utilizeze corect scara rulantă, mă voi strădui înzecit în următoarele 500 de postări. De ceva vreme, Google a învățat ce este OFZ, iar pentru asta nu vă pot mulțumi destul.

Blogul cititorilor Renne 2012

Pregătesc concursul de la Renne de când a început anul. În sfârşit am ajuns şi la partea drăguţă, cea cu voturile. Puteţi vota una din cele cinci nominalizări aici. Perioada de votare este de o săptămână.

Câştigătorul va fi invitat la interviu, astfel încât cititorii lui să îl poată cunoaşte mai bine. De ce nu, poate aflăm şi nişte trucuri despre cum se îngrijeşte un blog de succes. Aşadar alegeţi blogul preferat pentru anul 2012.

Blogul cititorilor Renne 2012

Aflat la ediția a doua, concursul Blogul cititorilor Renne își dorește să-i aducă în fața publicului pe cei care vor fi citiți în anul ce tocmai stă să înceapă. Serialul despre bloguri pe care îl îngrijesc de mai bine de doi ani organizează această căutare la fiecare început de an.

Până pe 15 ianuarie 2012 puteți nominaliza prin comentarii la acest articol blogurile personale sau cele preferate. Le vom oferi o scurtă prezentare, iar publicul va putea să le voteze.


Câștigătorii vor fi invitați la interviu! Cititorii lor merită să-i cunoască mai bine, iar cei care nu i-au descoperit încă vor avea șansa de acum înainte.

De câțiva ani de când scriu pe acest blog am cunoscut (ei bine da, pot să spun așa) oameni frumoși. Pe unii i-am cunoscut și dincolo de ecran. Blogurile au devenit un mijloc de comunicare, dincolo de o refulare personală, și constat că toți mai mulți bloggeri își fac temele cu seriozitate și profesionalism. Sper să am ocazia să cunosc prin intermediul concursului bloguri frumoase și căutate. Vă aștept nominalizările!

Despre gusturi și bloguri

Am început să scriu acest blog acum aproape doi ani (fără 10 zile) și am făcut-o din motive pur egoiste. Mi se părea că am ceva de spus și că forma digitală a cuvintelor mele este o cale de comunicare. Multă vreme nu mi-a răspuns nimeni. Apoi prietenii din viața de dincolo de ecran au prins curaj și mi-au lăsat și mesaje virtuale, probabil ca să mă facă să mă simt mai bine. După și mai multă vreme au apărut și prietenii virtuali, comentatorii fideli și ocazionali. Nu este un blog căutat nici astăzi, iar eu probabil că nu mai aștept năvala vizitatorilor.

În ultimii doi ani, am scotocit și eu prin blogosferă, am citit și am comentat. Uneori am împărtășit părerea majorității, alteori nu și am constatat cu mirare că autorii blogurilor și admiratorii lor nu primesc deloc cu plăcere alte păreri. Deși, evident, fiecare este liber să-și exprime părerea, puține au fost ocaziile în care părerea mea ca nuca-n perete a stârnit un gând, un zâmbet sau lipsa unei reacții. De cele mai multe ori oamenii s-au simțit atacați, criticați, implicați.

Voi da cel mai recent exemplu: am comentat naiv la un material despre colecția toamnă-iarnă a firmei H&M, menționând că deși în București isteria H&M continuă și hainele lor sunt foarte apreciate, mie personal noua colecție mi se pare ștearsă, lipsită de culoare și fără absolut nimic nou față de celelalte colecții. Mi s-a răspuns că nu se comentează gusturile, că ceilalți participanți la discuție se refereau la anumite piese nu la toată colecția, că ei știu să asorteze o piesă neutră din respectiva colecție cu ceva colorat, etc., etc. Recunosc, nu m-am așteptat ca o banală conversație despre haine să stârnească atâta vâlvă. Până la urmă nu criticam pe nimeni, dar nici nu mă vor convinge să cumpăr ceva dacă nu-mi place.

Bun atunci, dar dacă nici despre modă nu-ți poți da cu presupusul fără să fii criticat, atunci cum am mai putea discuta despre politică, școală, mediu, istorie, economie, literatură?! Cum de se ajunge la probleme între cei care comentează, aplanate doar de intervenția autorului, împăciuitor ca Solomon? Știu că în ceea ce privește politica și produsele comerciale există comentatori plătiți să întrețină o anumită discuție. Uneori se contrazic singuri, ca apoi chipurile să apară un al treilea (tot ei) și să susțină pe unul dintre ei. E o practică frecventă. Dar pentru subiectele banale, legate de viață, cotidian, evenimente sau orice altceva, oamenii se ceartă pe bune. Mi s-a mai întâmplat să stârnesc nemulțumire atunci când am scris în serialul celor de la Renne un episod despre blogurile revistelor pentru femei din România. În acest episod, m-am trezit să spun că blogurile respective trebuie să respecte direcția redacției, că nu au voie să aibă în lista de bloguri decât anumite adrese (ceea ce le strică într-un fel calitatea de blog), că obișnuiesc să facă reclamă revistei și redactorilor ei, că se bazează mult pe redactori, etc. Până la urmă n-am spus decât lucruri adevărate. Articolul a fost criticat de unul dintre aceste bloguri, deși eu nu am făcut referire la unul anume. Adică oamenii s-au simțit vizați.

Mă întreb dacă există o lege nescrisă a blogosferei ca atunci când nu împărtășești părerea generală să te abții de la comentarii. Dar unde ar mai fi libertatea de exprimare și autenticitatea blogurilor? Recunosc, nu am primit comentarii care să mă deranjeze. Am modificat un singur comentariu în acești doi ani și asta doar pentru că includea o înjurătură (nu la adresa mea, ci de limbaj). Voi cum vă descurcați cu aceste conflicte neașteptate?

Când cuvintele devin creație

De astăzi 'Visul' este trecut în lista creațiilor literare și publicat aici. Nu că ar fi mare lucru, dar încetul cu încetul se face oțetul. În plus, mi-e tare dragă bucata asta de cuvinte. Să nu uităm însă că cea dintâi apreciere a venit de la Lotusull. Mulțumesc.

Blogo-leapșa

Întrerupem scrisul la dizertație pentru un mesaj urgent pentru blogosferă: am primit o leapșă de la Lotusull . Cum șade bine oricărui blog, ne vom onora invitațiile cu umor și, pe cât posibil, inspirație. Așadar:

Când am început să scriu? Întrebarea asta am mai primit-o cândva și am dat un răpuns foarte inocent și naiv: când am învățat. Prima formă literară scrisă a fost poezia. Autorul avea 8 ani și încă nu știa ce e aia cratimă. Bunica a apreciat oricum.

Ce mă motivează să scriu pe blog? Faptul că cineva citește. Unul singur sau un milion nu prea contează, orgoliu meu e măgulit oricum.

Cum reacționez la comentarii negative? Cum îmi vine la tastatură. O singură dată am modificat un comentariu pentru că se introducea pe blog o parte anatomică al cărei rost nu l-am văzut aici.

Care a fost ideea inițială de la care am pornit? Să scriu. Și cum eram la birou și bătea la ochi dacă scriam pe hârtie, am zis să mă tehnologizez și eu.

Ce fel de linkuri țin în blogroll? Nu prea îmi place să le zic linkuri, prefer oameni. Țin aproape oameni pe care-i vizitez și îi citesc sau privesc, după caz.

Cum m-a schimbat pe mine blogul? Mi-a dat dependență cronică de Internet și m-a ajutat să încep să scriu despre bloguri la o revistă online. Mi-a dat niște șuturi plăcute și m-a făcut să mă apuc de jurnalism amator.

Ce așteptări am de la blogul meu? Să nu vorbesc singură.

Ce așteptări am eu de la cititorii/vizitatorii mei? Din nou, să nu vorbesc singură.

Alma , Sophie , leapșa?

Despre banalitatea mea

Vă scriu din 31 august 2009. Sunt de atunci 495 de zile, timp în care v-am trimis 227 de mesaje. Știu sigur că le-ați primit. M-ați vizitat de 17292 ori, în număr de 6792 oameni. Unii v-ați întors, mi-ați scris, m-ați așteptat. Mi-ați dat speranță și m-ați ascultat. N-aș fi crezut niciodată că voi vorbi cu oameni aflați atât de departe, în țări în care nu am fost niciodată. Ați trecut pe aici venind din Spania, Statele Unite, Canada, Moldova, Germania, Franța, Belgia, Norvegia, Italia, Anglia, Austria, Elveția, Olanda, Grecia, Polonia, Rusia, Austria, Mexic, Slovacia, Suedia, Islanda, Arabia Saudită, Georgia, Taiwan sau de pe plaiuri românești, atât de dragi și tumultoase. Aduși de întâmplare, cititori sau nu. Vă sunt datoare timp, vă sunt datoare întâmplare.


Banalitatea cotidiană ne-a făcut cunoștiință, ne-a făcut să zâmbim. M-am îmbogățit cu voi. M-am schimbat cu voi. Am crescut. Cum aș putea să vă mulțumesc? Poate cu încă 495 de zile în care am să vă trimit și mai multe mesaje. Am să mă strădui să le fac mai frumoase, mai interesante, mai bune. Voi trimite și bine și rău, să decideți, să alegeți, să cunoașteți.

Despre blogging și presă

Ion Cristoiu și Tiberiu Lovin au discutat marți, 22 iunie 2010, despre bloguri și presă în mediul întunecat al unui club bucureștean. Ion Cristoiu este un jurnalist cu peste 40 de ani de experiență în presa scrisă și în televiziune. Tiberiu Lovin este un jurnalist tânăr care își câștigă existența din blogul personal, un blog de presă online care are peste 5000 de vizitatori zilnic.

Cei doi protagoniști au discutat despre presa românească și tendința evidentă a acesteia de a se îndrepta spre mediile digitale de comunicare. Au discutat despre politică, fapte diverse, oameni din presă. Au fost pe rând invitat, public, profesor și au discutat firesc, ca între prieteni.

Ion Cristoiu abordează blogul ca pe o nouă față a jurnalismului. Susține publicarea materialelor de calitate și își dorește ca blogul domniei sale, care va fi lansat în curând, să fie o lucrare memorialistică publicată în timpul vieții sale. Își dorește un dialog deschis cu publicul său, lipsit de protecția anonimatului. Cum nu este un adept al comunicării scrise telegrafice, jurnalistul ne-a asigurat că materialele pe care le va publica vor fi argumentate și bine structurate, chiar dacă vor fi doar păreri și interpretări proprii. Dar spațiul blogului îi oferă posibilitatea exprimării nelimitate, spre deosebire de Twitter, Facebook și alte forme ale noii media. Mă bucur că a ales în cunoștiință de cauză și că nu și-a dorit să fie la curent cu noutățile tehnologice pentru a nu se spune că este demodat. Ar fi interesant de urmărit blogul unui astfel de om, în măsura în care îl va păstra sincer și cu un limbaj adecvat.

Pe de altă parte, Tiberiu Lovin este un exemplu de jurnalist crescut la sânul noilor tehnologii. Trăiește prin comunicare prin toate mijloacele moderne, își actualizează blogul cu ultimele știri chiar și la mai puțin de 30 de minute (prin telefonul mobil, de oriunde ar fi, chiar la o dezbatere alături de Ion Cristoiu). A renunțat la presa scrisă și este fidel doar celei online. Blogul său îl citește și Ion Cristoiu și alte mii de oameni. Succesul lui are la bază multă muncă, multă informație de ultimă oră, noutăți și interpretări proprii. Și multă comunicare. Dar chiar și el își cenzurează comentariile care folosesc un limbaj neadecvat și o face fără regrete, ba chiar îl sfătuia și pe domnul Cristoiu să-și supravegheze publicul și să-l învețe cu anumite reguli.

Ascultându-i pe acești oameni atât de implicați în presă, mă gândeam la rolul blogurilor cu autori necunoscuți și la șansele lor de afirmare. Fără a fi la curent cu ultimele noutăți, fără a comenta tot ce se întâmplă în jur, fără a avea un antrenament de exprimare concisă și școală jurnalistică. Jurnaliștii scriu, ceilalți învață. Pentru că oricât de neinteresați de aspectul material al lucrurilor am fi, scriem pe blog pentru că ne dorim ca cineva să citească. Am învățat multe în acea seară. Am admirat doi oameni realizați profesional, siguri pe sine și pasionați de ceea ce fac (fiecare în felul său). Am învățat să dau atenție acurateței informațiilor, detaliilor, notei personale și umorului. Și cum economia nu apasă asupra mea, îmi pot exprima liber opiniile în spațiul virtual al Dicționarului explicativ.

În plus, întâlnirea de marți seară mi-a dat un subiect pentru un articol de ultima oră (cu zâmbetul de rigoare) pentru serialul de la renne. M-am simțit și autor de blog și om de presă (cu același zâmbet de rigoare) și am înțeles că cel mai important câștig al acestei întâlniri a fost comunicarea: între generații de jurnaliști, între autori consacrați și începători, între hârtie și biți, între profesionalism și entuziasm
sursă foto

Despre bloguri

La început am crezut că blogul este o extensie firească a jurnaliştilor. Constrânşi de patronat să abordeze un anumit punct de vedere şi de hârtie să se încadreze într-un anumit număr de cuvinte, jurnaliştii se pot exprima liber şi nelimitat pe blog. Ba chiar, această îndeletnicire le aduce fani şi creşte numărul cititorilor publicaţiei la care jurnaliştii au ştatul de plată. De aici şi găzduirea blogurilor pe lângă varianta online a publicaţiei (vezi Adevărul , revista Tango , revista Elle , ş.a.).

Apoi am constatat că lucrurile s-au schimbat şi că din ce în ce mai mulţi aleg această formă de exprimare: frustraţi, liceeni, formatori şi informatori de opinie, societăţi comerciale, în fine, orice persoană cu degete, calculator (sau telefon mobil performant) şi conexiune la Internet. A devenit o modă şi nu mai eşti true dacă nu te regăseşti în nesfârşitele liste de bloguri. Dar, mai mult de atât, a devenit o afacere.

Ca să obţii un câştig decent din întreţinerea unui blog, întâi de toate trebuie să postezi reclame. Fie că faci direct contracte de publicitate cu firmele interesate, fie că apelezi la contracte de afiliere (gen Google AdSense ), acesta este clar primul pas. Ca în bancul acela în care un individ se ruga febril Domnului să câştige la loto şi, într-un final, Domnul exasperat îl roagă să cumpere măcar un bilet. Deci, publicaţi reclame.

Partea cea mai dificilă a obţinerii de câştiguri din reclame este să-ţi convingi vizitatorii să le parcurgă. De acord, pui reclamele la vedere, dar dacă este o reclamă trimisă de Google aleator şi se referă la data morţii tale? Pun pariu că 90% dintre cei care au văzut acea reclamă se închină (într-un mod adecvat religiei proprii) şi stucheisc „Piei drace!” închizând pagina imediat.

Apoi, trebuie să şi ai vizitatori. Există prieteni, cunoştiinţe, colegi, familie, alţi posesori de blog în căutarea succesului, reclame. Dar există şi bloguri fenomen, ca cel al adolescentei Tavi Gevinson  (are 30000 de vizitatori zilnic după doar 2 ani de activitate).

Mai există şi situaţii disperate. Exemplificare: Băsescu, Băsescu, Geoană, flacăra violetă şi orice altă frază care generează scandal. Cum nu-mi doresc un blog asemănător ziarelor de scandal, voi arbora pana violetă. Şi ca să nu umblu cu pana vopsită, declar: am luat pana de la Wikimedia Commons şi am făcut-o violetă conform ultimului curent în politica românească.