Despre presimțiri

Demult am visat că-mi treceam numele pe o listă și lângă el o dată. Așa, o zi la întâmplare.. Vocea nu mi-a răzbătut dincolo de vis și nu mai știu ce plănuiam să fac în acea zi.. eu care nu-mi fac planuri. Ziua aceea se apropie..

Mă gândesc uneori că-s prostii de om cu prea mult timp liber, dar asta e viața, un timp liber pe care-l umplem cu prostii, fiecare după puterile sale. Recunosc, mi-a trecut prin gând și că poate fi ultima zi pentru mine. De ce nu? Orice început are și un sfârșit. Mi-am împărțit averea între cei dragi. Cumva aș vrea să primească fiecare câte ceva. Și mi-am zis că aș vrea să mă ardă și să mă împrăștie din goană de motor pe unde am fost și pe unde n-am fost. Cine vrea să păstreze un grăunte din mine și restul să-l dea drumurilor, munților, mării. Așa puțină cum sunt să mă ducă peste tot.

Apoi m-am gândit că mi se va întâmpla ceva bun, doar nu plănuiești singur să-ți fie rău. Dar cine știe cum se propagă visele și gândurile și cum se deformează dorințele? Și ce să mi se întâmple bun? Greu de zis, greu de ales. Și uite-așa aștept încă o zi. Mai uitând, mai imaginându-mi călătorii nefăcute, tărâmuri nevăzute, bucurii extraordinare pentru cei dragi.

Știu că ziua aceea va veni. Nu pot schimba calendarul, nici curgerea timpului. Știu și că statistic vorbind am toate șansele să fie o zi banală, în care chiar să nu mi se întâmple nimic. Dar mai știu de ceva vreme că nu există zile banale, nu există zile netrăite. Și dacă va sta în mine puterea de-a trăi frumos acea zi visată cu mult timp în urmă, o voi face. De dragul timpului care nu va mai fi al meu niciodată.