Ais

În staţia de metrou era lume. Coborî strecurându-se prin mulţime şi se îndreptă spre cea mai apropiată ieşire. Nu-i păsa unde ajunge. Mirosul greu de la metrou, transpiraţia oamenilor de lângă el, zumzetul nesfârşit, toate îl făceau să meargă cu pas grăbit deşi oboseala se lupta să-l doboare. Când a ieşit în stradă avea broboane de sudoare pe frunte şi cămaşa lipită de spate. Doar câteva raze roşiatice de soare mai luminau strada, dar arşiţa zilei de vară încă nu amorţise. O adiere molatecă de vânt i se împletici prietenoasă în păr. Drumul îi era mereu acelaşi, cel puţin în zilele lucrătoare, dar astăzi însoţise un coleg de serviciu şi fără să-şi dea seama se trezise că s-a îndepărtat de traseul zilnic. Era aproape derutat. Nu pentru că s-ar fi rătăcit, ci pentru că extras din cotidian era din nou Rareş. Un Rareş de care uitase de mult şi care tocmai se trezise ca Frumoasa din pădurea adormită, nu în mijlocul pădurii, ci în mijlocul străzii. În jurul lui tăcere. Oameni grăbiţi, apatici , încruntaţi, cu privirea lăsată în pământ, ruşinaţi de viaţa lor şi revoltaţi faţă de tot ce se întamplă.

- Bine domnişoară, vă vom contacta noi cât de curând pentru a vă comunica rezultatul interviului. Eu zic că a decurs bine, dar mai avem şi alte interviuri programate.
- Mulţumesc. Bună ziua.
Abia când a ieşit pe uşa firmei, în stradă, Miruna a îndrăznit să repire. Adânc, socotit, cu teamă, fără să se poata sătura. Interviul durase doar jumătate de oră, dar de două zile de când ştia de el nu mai avusese linişte. Lucra de câţiva ani la aceeaşi firmş şi era pentru prima datş când încerca să găseasca altă slujbă. După câteva CV-uri trimise pentru posturi similare cu al ei, urmaseră câteva interviuri. Se plictisise de la interviu, ofertele de bani nu erau grozave şi munca exact aceeaşi ca şi până acum. În cele din urmă a găsit anunţul unui post de radio care căuta editori de ştiri şi oferea o bursă de specializare. A aplicat fără urmă de speranţă, atrasă de experienţa compunerii unei scrisori de intenţie pentru un astfel de post. După câteva zile telefonul sunase şi iat-o la interviu. Timp de două zile nu se gândise decât la o singură întrebare: „De ce aţi aplicat la acest post?” Răspunsul era invariabil acelaşi: „Ca să scap de tot, să fug, să evadez din viaţa mea comodă, calduţă şi insipidă..” Nu putea totuşi să le spună aşa ceva. După două zile de frământări nu găsise nimic care să sune profesionist cât de cât. Ajunsese la interviu aproape disperată, transpirată şi cu părul răvăşit. Un domn amabil, de vreo 40 de ani a invitat-o politicos să ia loc, i-a oferit apă şi câteva minute de linişte. Apoi a întrebat. Răspunsul primit l-a făcut să-şi ridice ochii din CV-ul ei şi să-şi scoată ochelarii. Interviul continuase mult mai puţin protocolar, amical aproape. În jumătate de oră trecuseră prin politică, literatură, evenimente şi personaje mondene, excursii pe munte. Abia acum, în strada, Miruna a realizat ce-i spusese: „Pentru că vreau să zbor”. Zâmbi trist, convinsă ca n-o să mai fie căutată. O îngheţată mare e încheierea perfectă pentru o zi cu atâtea emoţii.

Rareş nu avea nimic de făcut. O garsonieră comfort 2 îl aştepta goală. Cei câţiva prieteni aşteptau să fie sunaţi. Hoinăreala pe străzi îi făcea bine, îi relaxa mintea obosită alungându-i toate gândurile. Parcă nu mai văzuse oameni înainte. Îl surprindeau feţele arse de soare, hainele colorate de vară, îl amuzau cei care alergau un autobuz prea plin, cu câte o servietă atârnată de gât. Pe trotuarul celălalt o fată frumuşica se lupta cu o îngheţată prea mare. Îi cursese pe mâini şi pe bărbie, dar nu se dădea bătută şi nici nu se sclifosea ştergându-se în continuu. Părea că are mare nevoie de îngheţata respectivă. O maşina de pompieri trecu în goană, cu toate sirenele pornite şi toate privirile se îndreptară spre ea. Maşinile îi făcura cu greu loc. Între timp fata dispăruse. În rest nu părea nimic schimbat, lumea era în aceeaşi mişcare de haos controlat. I se făcu poftă de îngheţată, de viaţă, de mare. Schimbă brusc direcţia şi o luă spre casă. Deschise calculatorul şi îi trimise un e-mail şefului spunându-i că îşi ia liber vreo doua zile din motive personale urgente, apoi închise calculatorul. Neîncrezator, îi lăsă şefului şi un mesaj pe telefon. În jumătate de oră era în maşină, alergând prin traficul infernal al oraşului spre mare. Oprind la o trecere de pietoni, o văzu pe fata cu îngheţată traversând. Părea abătută. Îi dori în gând numai bine.

Miruna se întoarse tresărind. Într-o maşină oprită la semafor un tânăr zâmbea cu faţa scăldată în lumină. Nu-i vedea ochii din cauza ochelarilor de soare, dar figura lui senină îi dădu cumva curaj. În clipa aceea telefonul sună. Asurzită de claxoanele nemulţumite ale maşinilor, oprită pe trecerea de pietoni, Miruna primi oferta celor de la radio: 3 luni de practică şi specializare pentru un post de radio-redactor, cu un salariu de începător, dar perspective bune. „Avem nevoie de entuziasmul dumneavoastră domnişoară. Ne trebuie oameni care ştiu să zboare, altfel nimeni nu ne va asculta”. Închise telefonul şi-şi termină traversarea cu greu, înjurată din toate părţile. Doar tânărul zâmbitor era calm şi răbdător. Îi dori drum bun şi fără să-şi dea seama îl salută cu un zâmbet.

Căţărat pe creanga unui copac, Ais îşi freca mâinile satisfăcut. Îi plăcea când ziua se încheia cu astfel de succese. De fapt, nici nu-i era prea greu, oamenii îşi rezolvau singuri necazurile dacă reuşeau să se privească unii pe alţii şi să înveţe. Întodeauna îşi găseau drumul, el doar le dădea câte un impuls în direcţia buna. Cu aripile obosite, Ais putea să iasă în sfârşit din tură şi să ia masa la malul mării cum îi plăcea. Mâine era tot zi de muncă.

Julio Cortázar - Despre ‘Povesti pe care mi le spun eu singur’