Rătăciți în București

Căutam o expoziție de fotografie care a avut vernisajul de curând. Pe străduțele liniștite dintre piața Romană și piața Victoriei am uitat repede ce obiectiv ne propusesem și ne-am pierdut în gânduri care începeau cam toate cu "Oare cum o fi să..?" Case vechi, liniștite, înconjurate de verdeață. Cafenele minuscule cu obișnuiții clienți de sâmbătă dimineață, trandafiri încă înfloriți, 2-3 pisici prin curți. Trebuia să găsim expoziția cu pricina pe strada Vasile Alecsandri, la numărul 15, dar șirul caselor nu s-a întrerupt și nici vreun afiș nu ne-a ieșit în cale. Eram sigură că nu greșisem, numărul 16 mi-era martor că ne aflam unde trebuia. Pe casa de la numărul 16 scrie Muzeul de Artă Frederick și Cecilia Cuțescu-Storck.

Am parcurs strada până la capăt, am analizat cu atenție toate casele care ar fi putut adăposti expoziția de fotografie și ne-am întors dezamăgiți. În dreptul numărului 16 ne-am oprit cu ochii curioși, fixați pe ușa deschisă. Nici n-am trecut bine de poartă și o doamnă mărunțică, cu părul strâns și ochelari mari, ne-a ieșit în întâmpinare:
 - V-am văzut trecând în sus și-n jos, căutând muzeul. Până la urmă l-ați găsit. Poftiți!

Am zâmbit și am intrat explicându-i că de fapt căutam o expoziție și dânsa ne-a asigurat că am găsit-o. Era adevărat.

Casa familiei Storck adăpostește lucrări ale sculptorului Karl Storck și ale fiilor săi Carl și Frederick, lucrări de pictură murală și tablouri ale soției lui Frederick, pictorița Cecilia Cuțescu Storck și câteva lucrări de ceramică ale fetei Ceciliei și a lui Frederick, Lita. Pe scurt, trei generații de artiști plastici.

Karl Storck este de origine germană și a venit în România în 1849 (un an după revoluția de la 1848 sau un an înainte de a se naște Eminescu, ne spune doamna care ne-a primit pentru a se asigura că reușim să încadrăm bine în istorie momentul sosirii lui Storck). A fost primul profesor de sculptură al școlii superioare de Belle-Arte din București. Cunoașteți sigur câteva din lucrările sale fără să știți: statuia domniței Bălașa (aflată acum în curtea bisericii Domnița Bălașa), statuia lui Carol Davila (aflată în fața facultății de medicină), cariatidele Palatului de Justiție, treptele Ateneului, frontispiciul Universității. Carl și Frederick Storck au fost de asemenea sculptori, lucrările lor găsindu-se în tot Bucureștiul sub formă de fațade, monumente funerare, statui, plachete, etc.

Cecilia Cuțescu-Storck, soția lui Frederick, este prima femeie profesor de pictură murală la școala superioară de Belle-Arte din Paris. Și operele ei se regăsesc în incinta unor clădiri importante din București: fresca din aula Academiei de Studii Economice, tavanul pictat din Sala Tronului a Palatului Regal și propria casă din strada Vasile Alecsandri care adăpostește o frescă impresionantă intitulată "Dragostea pământească și Dragostea spirituală". (Sub această frescă puteți citi "A iubi înseamnă a ne pierde într-un suflet ... " )

Casa Storck, devenită muzeu, reușește să păstreze intimitatea unei familii de artiști a perioadei interbelice. Lucrările celor doi (Cecilia și Frederick) se îmbogățesc reciproc și gândul că ar putea fi vreodată expuse separat mă uimește. Ea a pictat în special portrete de femei, întunecate, cu tușe ferme, cu figuri expresive. Atelierul ei este acoperit în întregime cu fresce, culminând cu cea care definește dragostea. El a sculptat figuri vesele de copii, femei surprinse în dans, portrete ale soției sau ale altor oameni importanți ai vieții și timpurilor sale. Admirator al lui Rodin, Frederick Storck are propria versiune a Sărutului, intitulată "Iubirea" în care nu sărutul îți dă cel mai puternic sentiment, ci patima cu care cei doi îndrăgostiți își strâng mâinile.

Doamna cea micuță ne-a mai povestit că cei doi călătoreau mult, își petreceau vara la Balcic, dar și munceau foarte mult onorând comenzi care astăzi împodobesc Bucureștiul. Ne-a spus că Cecilia era o femeie puternică și hotărâtă, o familistă îndrăgostită și un artist modern care a surprins mereu prin tehnicile sale inovatoare. Din cele câteva sculpturi ale Ceciliei, doar una mai este păstrată în muzeu. Se numește "Maternitate" și confirmă tot ce ne-a spus ghidul și tot ce-am citit în tablourile și lucrările ei.

Am stat în muzeu o oră și jumătate, vizitând trei camere și grădina (bonus, pentru că este atât de verde și frumoasă încât doamna a inclus-o în tur). A terminat de povestit istoria familie Storck sub un salcâm japonez, umbros și cu trunchiul înnodat. Am dat ocol casei, nelăsând neadmirată niciuna din statuile din grădină (fie ele bucăți din frontispiciul Universității căzute la bombardament în timpul celui de-al doilea război mondial sau statui din colecția personală a familiei). Am ieșit cu sufletul plin și cu hotărârea de a căuta prin oraș lucrările lor și de a le onora cu o fotografie. Rămân datoare.