Recidiva

Vă povesteam anul trecut despre lucruri făcute pentru prima oară, despre încercări și întâmplări. Și cum orice poveste bună are o continuare, mai mult sau mai puțin reușită, am recidivat și m-am dus la a doua prezentare de modă din viața mea.

sursa foto

Rolurile sunt mai ușoare atunci când ai învățat replicile. Așa că m-am dus la lansarea colecției primăvară-vară 2011, Laguna, a creatoarei Elena Perseil. Același loc ca și pentru colecția de toamnă-iarnă 2010-2011, clubul Silver Church, și aceeași atmosferă degajată m-au făcut să mă simt de-al casei. Cât despre creațiile Elenei Perseil pot spune că sunt realizate din mătase și cașmir, cu broderii sau aplicații, și predomină nuanțele de roz, verde și mov. Mi-au lăsat un gust oriental, prețios și pretențios, deși am văzut și câteva ținute pe care le-aș fi purtat cu plăcere într-o vacanță de vară exotică. Cu greu aș fi putut alege ceva pentru București, dar cred că un pic de imaginație și o combinație potrivită ar fi reușit și acest lucru. Puteți vedea toată colecția aici.

Încerc să-mi dau seama ce se poartă vara aceasta. Observ în magazine un asalt al culorilor tari, reinventate după lungi sezoane de bej, gri, alb și negru. Am văzut multe imprimeuri cu flori, multe fuste lungi și largi și neașteptat de multe salopete fluide. Am văzut și prețuri exagerat de mari, materiale proaste și lucruri de calitate îndoielnică. Dar am văzut și cozi de 20-30 de minute la cabinele de probă, cozi de câteva sute de metri la deschiderea unor magazine noi și impenetrabila coadă la intrarea în magazinul Unirea pe ușa principală (serios, există și alte uși, unde nu e nimeni). Încep să cred că se poartă coada, fie ea împletită sau cuminte, urcată în vârful capului sau umilă la baza mall-ului, cu flori sau dungi, cupoane de reducere sau prețuri de criză.

În ciuda acestor curente, prezentarea Elenei Perseil a fost o oază de normalitate. Am privit, am comentat, am reținut, am aproximat, am cules idei și mi-am pus imaginația la treabă. În cele din urmă, tot hainele pe care le am în dulap le voi purta și vara aceasta, asortate bineînțeles cu propria-mi atitudine. Voi ce purtați vara aceasta?

Literatura română în secolul 21

sursa foto și detalii despre eveniment

Luni

Sunt unele zile de luni în care timpul se scurge invers. De exemplu azi, întrezăresc somnul cețos al serii deși e abia 7 dimineața. Mă scufund în pernă, ignorând semnalul sonor al ceasului care se zbate să mă aducă la realitate. Îmi înfig ochii în tavan și mă întreb de ce e alb. Plat, inutil, fără motivație, mă dau jos din pat, mă îmbrac și ies în stradă printre mașinile oprite în fața școlii, părinți grăbiți și copii adormiți. Continui să visez și când mă înghesui în metrou, nu primul, ci al 3-lea pentru că am pierdut noțiunea timpului citind de-a-mpicioarelea o carte numită ironic 'Deadline'. Oameni străini, dar cunoscuți ai fiecărei diminețe, aleargă să prindă metroul de legătură, iar eu mă scurg prin mulțime târând după mine un deadline și o atitudine banală încălțată cu pantofi verzi.

Îmi revăd calculatorul după două zile de pauză. Mă uit la el nesigur, admir praful de pe monitor și apăs timid butonul de pornire. Vâjâie, uruie, ca un tren pornit cu greu din stație după o întârziere nepermis de lungă. Mă aștept să aud sirena curând. Pe fereastră văd copaci alergând, înfrunziți și plini de parfum. Pe aici au înflorit teii, pare-se că am ajuns departe, azi dimineață crengile erau încă goale și-apoi în București nici nu sunt mulți copaci. Văd cerul albastru, nori albi dansând în mișcarea ireală a trenului și câmpuri întregi cu rapiță înflorită îmi inundă plămânii. Îmi iau ochii de pe geam și cad dureros într-o realitate imobilă, acoperită de praf și liniște.

Notă : Am reparat problema care apăruse la vizualizarea materialelor video folosind browserul Internet Explorer. Sper să vă meargă acum și să puteți asculta liniștiți povestea lui Vigio.

Ora pământului – 26 martie 2011, ora 20:30

A trecut un an de la ultima clipă pe care am dedicat-o pământului . În 2010, 128 de ţări au stins lumina preţ de o oră încercând să mai salveze ceva, să atragă atenţia prin întuneric, să înveţe să trăiască şi altfel. Bucureştiul şi alte oraşe ale României s-au alăturat demersului. Mii de români au trăit o oră fără electricitate, mulţumind naturii pentru ea. Pare curios cum în prag de primăvară, când ne dorim doar soare şi verdeaţă, plimbări şi aer curat, găsim totuşi dificil să spunem ‘Mulţumesc’ în modul cel mai simplu : oferind o clipă de linişte. E surprinzător cum imense clădiri de birouri nu reuşesc să utilizeze un sistem sănătos de gestiune a electricităţii, cum aceleaşi clădiri nu sunt în stare să-şi selecteze deşeurile, cum suntem prinşi într-un carusel dezgustător al ambalajelor, pungilor de plastic, cutiilor de bere.

Voluntarii asociaţiilor ecologiste adună gunoaie, plantează copaci, militează, protestează, invită, adună semnături, discută. Noi, ceilalţi, îi privim suspicioşi întrebându-ne cu ce sumă sunt plătiţi pentru a face toate aceste lucruri. Tragem cu ochiul să vedem în ce maşină se urcă, ce telefon au şi ce firmă e tricoul inscripţionat pe care-l poartă. Nu reciclăm hârtie sau plastic pentru că nici vecinul n-o face, pentru că am numărat prea puţine containere speciale în oraş, pentru că oricum firma de salubritate le adună la comun. Nu stingem lumina pentru că avem bani să plătim factura. Nu închidem apa pentru că suntem oameni civilizaţi şi ştim că robinetele sunt surse de microbi. Dacă am fi mai puţin cârcotaşi şi mai mult voluntari poate am vedea mai des soarele şi mai rar perdelele de praf şi poluare.

Se-ncepe cu un pas, cu o oră.

Povești de noapte bună - Vigio

Cu ajutorul Maiei și al Adenei am pus în scenă povestea lui Vigio. Am mai folosit o imagine preluată de aici și muzică de pe YouTube. Iată rezultatul:

Mânăstiri și biserici

Mânăstirea Golia - Iași

Biserica Evanghelică - Sibiu

Mânăstirea Curtea de Argeș

Biserica Sfinții Petru și Pavel - Constanța

Mânăstirea Mrăciunea - Cazanele Dunării (Orșova)

Risky Business (1983)

 

 muzica: Old Time Rock and Roll by Bob Seger

RED (2010)

Se numește RED. A apărut în 2010, a fost nominalizat la Globul de Aur pentru cel mai bun film de comedie și nu a câștigat. Îl are pe Bruce Willis în distribuție și îl folosește în cel mai bun mod cu putință: acțiune-comedie-lupte-urmăriri-explozii-dragoste-prieteni. Ca subiect, este o continuare a seriilor de filme 'Greu de ucis' în varianta de erou pensionat, dar încă periculos și încă pe lista neagră. Evident, le scapă și de data aceasta, deși își încasează o porție de pumni de dimensiune medie și artistul în machiaj se joacă pe fața lui cu multe culori.

RED nu este cel mai bun film de comedie sau de acțiune, dar este un film simpatic dacă vă place genul de filme în timpul cărora puteți face liniștit și altceva. Scenele sunt lungi și previzibile, presărate cu umor tipic. Mi-a plăcut și Mary-Louis Parker, o prezență potrivită ca aspect, atitudine și joc. Un fel de nici prea-prea, nici foarte-foarte acest RED, dar a fost o alegere potrivită pentru oboseala cronică pe care o acumulasem în acea seară. Vizionare plăcută și vă aștept părerile, durata vizionării și sfaturile pentru viitoarele filme adiacente seriei 'Greu de ucis'. Acum l-au și pensionat, oare ce urmează?

Visul unei zile de martie

Am aflat în dimineaţa aceasta de o campanie Quickmobile în care un blogger român care scrie pe blogul său un articol despre un produs preferat poate câştiga prin tragere la sorţi un iPad2. Mi-am adus aminte din nou că îmi doresc să fac un curs de fotografie şi să îmi schimb aparatul de fotografiat, să trec de la unul digital compact la unul DSLR şi să colind lumea întreagă în căutare de instantanee.

Am ales de la Quickmobile.ro un produs care mi-a plăcut foarte mult: NIKON D3100 . În ciuda multiplelor functionalităţi este un aparat uşor de folosit datorită modului GHID care ajută utilizatorul să facă fotografii deosebite într-un timp scurt. Este dotat cu un senzor de imagine CMOS de 14,2 megapixeli, are o sensibilitate la lumină ISO ridicată (100-3200), un ecran LCD de 3 inci (7,5 cm), un sistem de focalizare automată cu 11 puncte şi cu o funcţie 3D Tracking (pentru fotografierea subiecţilor în mişcare), precum şi un procesor de imagine EXPEED 2.

În plus, aparatul permite realizarea de filme de înaltă calitate - Full HD la o rezoluţie de 1920x1080 cu 24 fps şi sunet. Toate aceste dotări m-au făcut să vă prezint această “jucărie” pentru fotografiat. Şi evident să visez frumos la un iPad2, la un Nikon D3100 Body şi la multe, multe călătorii

Julio Cortázar – Toate focurile, focul

Mă întreb cum reușește. Cum îmi află mereu cele mai adânci temeri și simțiri. Cum de îmi știe de fiecare dată cele mai ascunse gânduri, cele mai nefirești idei. Cum reușește să mă facă să simt igrasia rece de prin cotloanele Parisului, arșița fierbinte a Argentinei, mirosul de cafea și de ceai mate. Sunt locuri în care nu am fost, arome pe care nu le-am simțit, gusturi necunoscute. De unde știe ce iubesc mai mult și cum îmi mișcă vântul părul pe aleile întunecoase când mă întorc acasă. Cine i-a spus că-mi place să mă pierd pe străzi privind oamenii necunoscuți și încropind povești neverosimile care se vor întâmpla poate într-o altă lume. Aș vrea să știu cum reușește și-am să caut răspunsul până la ultima hârtie semnată Julio Cortázar.

Toate focurile, focul este o colecție de proză scurtă, genul meu preferat când vine vorba de Cortázar. Sunt câteva dintre cele mai reale povești pe care le-am citit, tratând ca de obicei omul în cele mai nespuse gânduri ale lui. Are o precizie și o acuratețe uimitoare, nu scapă niciodată povestea din mână și întotdeauna te aduce unde și-a propus. Nici un cuvânt nu este în plus, niciunul nu lipsește. Toate focurile, focul este o colecție impresionantă de adevăruri, un fel de muzeu uman.

O clipă

Peștera Urșilor, iunie 2006

Erving Goffman - Viața cotidiană ca spectacol

Citesc 'Viața cotidiană ca spectacol' a lui Erving Goffman. Este bibliografie pentru un curs, dar, ca toate cărțile al căror subiect îmi este necunoscut, mă uimește cu fiecare rând. În principal, Erving Goffman a fost un sociolog ale cărui cărți sunt mai mult decât studii de specialitate. Metodele sale bazate pe observație au mers până acolo încât a petrecut un an într-un azil de nebuni pentru a studia modul în care personalul și pacienții interacționează. Rezultatele se găsesc în cartea numită 'Azilul', iar concluzia lui Goffman a fost că nu există o diferență prea mare între comportamentul celor două categorii nevoite să trăiască împreună.

Dar să revin la viața cotidiană. Goffman susține – și specialiștii l-au aprobat pe deplin – că oamenii joacă roluri în fața celorlalți. Fie că jucăm în grup sau singuri, de fiecare dată când suntem puși într-o scenă, în fața unei audiențe, interpretăm un rol ales în funcție de context sau dorințe. Zic bine, bine, dar până unde mergem? Și Goffman îmi răspunde fără să stea pe gânduri că și la propria înmormântare jucăm un rol principal și atragem toată atenția deși, practic, nu mai facem nimic. Uneori ne aparține regia, alteori nu. Convențiile sociale sunt doar roluri bine înrădăcinate și apreciate la fel de cei din jur. Costumația depinde de rol, dar ne-o alegem mereu cu mare grijă, atenți la orice detaliu ne-ar putea afecta interpretarea. Ne privim în oglindă îndelung și ne alegem atitudinea cea mai potrivită.

În decursul unei zile jucăm suficient de multe roluri pentru a fi obosiți. Uneori le schimbăm atât de rapid încât nici noi nu mai reușim să facem față: suntem bucătărese, apoi chelneri și, în scurte momente de răgaz, gazde pentru musafiri. Apoi suntem profesori și colegi, ca într-o jumătate de oră să ne transformăm în studenți. Suntem client și vânzător, părinte și copil, judecător și acuzat. Ne schimbăm rolul după audiență. Ne aranjăm hainele pe fugă și ne transformăm din angajatul model în amantul neobosit. Când se lasă cortina, în culise, ne plimbăm cățelul în trening, ne bem ceaiul în pijama și refuzăm orice rol casnic ni s-ar atribui. Dacă vecinul sună brusc la ușă reclamând o inundație, ne aruncăm repede în papuci și în rolul de responsabil, punem mâna pe telefon și cu o voce autoritară stricăm culisele instalatorului. Interpretările se succed rapid, lăsându-ne puțin timp pentru a ne ascunde în spatele cortinei. Totuși, avem nevoie de cortină, de liniște, de regăsire.

Probleme de interpretare apar la tot pasul. Uneori ne este greu să ne alegem un rol, pentru că nu ne simțim aproape de niciunul. Constat că rolurile sunt entități discrete, numărabile și inflexibile. Nu poți fi și căpitan și maior în același timp și e problematic să-ți dorești atribute aflate la granița celor două ranguri. Cartea lui Goffman e plină de exemple. Dar, printre rânduri, propriile-mi exemple mă năucesc, mai reale ca orice explicație. De fiecare dată când întâlnim un om, deschidem o partitură.

Închid cartea și sting lumina. În întunericul camerei suntem doar noi. Nu mă vezi, iar eu încerc să nu fac nici un zgomot. Măștile au căzut și mi-e teamă să nu te rănesc cu atâta sinceritate. Închid ochii sperând să nu mai văd întunericul și ghemuit lângă tine îmi înfig unghiile în tricoul tău. Nu zici nimic, doar respirația sacadată îți face pieptul să urce și să coboare, iar mâna mea se strânge mai tare în tine legănată de valul respirației tale. Acum nu joc. Acum nu mai știu nici un rol, nici o replică, iar tu nu-mi poți vedea machiajul. Îmi simți doar mâna desprinzându-se încet în timp ce adorm.

Adina Rosetti și Delicatese Florescu

sursa

Le-am cunoscut împreună. Ea, delicată și veselă, cealaltă hotărâtă, cu iz de femeie puternică. În micul local din apropierea pieței Rosetti, se simțeau amândouă ca acasă. Delicatese Florescu le găzduia cu povești pe amândouă, lega conversații neașteptate și se strecura încetul cu încetul prin prăvălia mică. Borcanele pline cu boabe stăteau țanțoșe, iar pereții acoperiți cu fotografii se străduiau să le fure din lumina reflectoarelor. Invitații vorbeau multe și păreau musafiri obișnuiți ai cafelei proaspete și ai boabelor de fistic.

Printre ei, împărțind cuvinte și autografe, Adina Rosetti debuta pe o scenă ciudată și supusă multor intemperii: literatura română. Cum o fi îndrăznit o femeie tânără și delicată, cu figura nepublicată la rubrica monden, să publice o carte care nu are ca subiect anii triști ai comunismului? Cafeaua gazdă nu-și putea explica. Dar o susținea discret, îmbiind trecătorii cu aroma ei și convingându-i să intre, să afle, să citească.

Eu și Internetul - 10 ani

În decursul unei zile, fie ea de muncă sau zi liberă, folosesc calculatorul, telefonul, radioul, televizorul. Puse cap la cap, aproape întreaga mea viață se derulează pe fundalul tehnologiei, fără a fi un maniac al gadgeturilor sau al dispozitivelor electronice de vreun fel. Nu am ultimele modele de calculatoare, televizoare, telefoane, nu folosesc tablete, gps, mp3-player. Totuși, este vizibil modul în care s-a schimbat viața mea în ultimii 10 ani, câți se împlinesc de la primul meu calculator.

sursa

Primul calculator l-am primit prin anul 3 de facultate, când deja nu mai puteam trece examenele fără el. A fost o investiție importantă pentru familia mea și mi-aduc aminte că am promis că nu voi mai avea nevoie de altul mai bun niciodată. De atunci, zilnic, am contact cu cel puțin un calculator, în total peste 10 ore. M-am învățat să-l folosesc și pentru divertisment și am trecut de mult peste principiul de a nu mai sta la calculator și acasă. Am schimbat vreo 2-3 calculatoare de atunci, iar acum am ajuns la laptop.

Ajung acasă. Deschid calculatorul. Apoi, trăgând cu ochiul la el, îmi văd de treburi. Vorbim puțin. Pornim și televizorul de cele mai multe ori și ne uităm la câte un film la calculator sau la televizor. Discutăm mai ales despre ce facem, ce film vedem, ce treburi mai avem de făcut sau am fost nevoiți să rezolvăm în ziua precedentă. Destul de rar ieșim în oraș sau mergem la vreun concert sau spectacol. Dar și în acele zile, deschidem calculatorul când ajungem acasă pentru ultimele știri sau o ultimă verificare a mailurilor, a blogului, a chatului. Mai schimbăm o vorbă cu prietenii, mai jucăm ceva, mai comandăm o pizza. De altfel, și când ieșim în oraș suntem încojurați de muzică bubuind sau susurând în difuzoare, DJ agățați de laptopuri și mixere, proiecții 3D, lasere si alte minuni datorate curentului electric. Comunicăm în grup sau solitar, uneori stimulați de atmosfera digitală, alteori profund deranjați de numărul prea mare de decibeli sau instalțiile de lumini prea insistente.

De-a lungul timpului, am observat că oamenii migrează cu predilecție spre tehnologia nouă. Din curiozitate, din comoditate sau doar din orgoliu, oamenii tind să utilizeze cele mai noi descoperiri are științei. Impactul acestora asupra stilului de viață și asupra modului în care ei comunică și se raportează la comunitate este mereu surprinzător. Cine ar fi crezut că radioul care a făcut istorie în timpul celui de-al doilea război mondial va ajunge un accesoriu al telefoanelor, mașinilor, calculatoarelor și va fi transmis online de către oricine. Cine ar fi crezut că televiziunea și instalarea ei în orice casă va ajunge la stadiul digital în care orice utilizator își poate aranja ordinea programelor, le poate opri sau înregistra, le poate derula înainte sau înapoi. Cine ar fi crezut că cinematografia va ajunge 3D sau 7D și că nu va mai avea oameni drept personaje, ci creaturi ale computerului. Cine ar fi crezut că rețelele de calculatoare utilizate intern în întreprinderi vor ajunge 'world wide web'.

Cu toate aceste schimbări tehnologice era inevitabil să se schimbe și modul de comunicare al oamenilor, relațiile și viața privată. Avantajele și dezavantajele acestui val tehnologic vor fi apreciate mult mai bine de către generațiile viitoare, martore ale altor schimbări. Oare peste 10 ani care va fi ultima modă?

BBC Horizon - What is reality

Depășesc un pic limitele zilei de miercuri fără cuvinte, dar vă asigur că acest documentar vă va lăsa făra cuvinte.

Portret de femeie

Suntem părţi, fiecare unică în felul ei, ale Cosmosului. Partea cea mai frumoasă a noastră este diversitatea iubirii. Cursa pentru a ajunge la adevărul acestei trăiri, o face mirifică, înălţătoare.

Alexandru Paleologu

Amanta (episoade) – 8 martie

Isabelle Huppert

Dintr-o întâmplare, am ajuns la conferința "Ziua de 8 martie – Sărbătoare vs. Socializare", organizată de Muzeul Național de Istorie al României. Invitații, Johnny Răducanu și Irina Costache (doctorand la Central European University Budapesta, departamentul Studii de Gen, cu tema “Despre Nud şi Nudism: discursuri ale frumuseţii în România lui Ceauşescu”) au încercat o abordare proprie a feminității și/sau feminismului. Dacă Irina Costache s-a oprit istoric la momentele care au dus la stabilirea acestei zile dedicate femeilor și a argumentat sanătos cu exemple documentate și păreri personale nuanțele feminismului, Johnny Răducanu a făcut mult mai simplu diferența între femei și drepturile acestora. După domnia sa există femei ușoare, de consumație, care nu fac cinste unui bărbat și celelalte femei, care pot fi unealtă de faimă bună unui bărbat, dacă sunt frumoase.

Mila Dores

Am înțeles că domnia sa iubește o femeie chiar și doar privind-o în ochi. Apoi am mai înțeles că toate femeile pe care le-a iubit, l-au înșelat sau trădat. Și am rămas pe gânduri (plecând din sală) atunci când a povestit că văzând o femeie tânără coborând dintr-o mașină străină s-a întrebat dacă soțul sau amantul dânsei câștigă atât de bine încât să facă asemenea cadouri. Și cum un apropiat i-a sugerat că poate a câștigat singură banii pentru acea mașină, domnul Răducanu și-a dat seama că femeia era din cele ușoare. La o asemenea revelație, colorat povestită, am simțit nevoia să mă ridic și să plec. Pentru că dacă vorbind despre 8 martie – care până la urmă este o sărbătoare a femeii active, muncitoare, plecată de la revoltele muncitoarelor de la începutul secolului al XX-lea – ajungem să aruncăm cu noroi și să apreciem femeile pentru că arată mai bine și au natura născătoare, înseamnă că titlu acestei conferințe este extrem de greșit. Puteau să-i spună "Ziua de 8 martie sau cum să ne plătim femeile".

Audrey Hepburn

Aveam așteptări mult mai mari de la o conferință a muzeului de istorie. Speram să aflu detalii despre apariția feminismului, despre natura lui și despre modul în care se schimbă percepția în funcție de schimbările sociale. Aș fi fost destul de interesată să aflu dacă într-adevărt 8 martie mai este o zi în care sărbătorim ceva sau doar jucăm un rol social luând flori colegei de birou. Dar nu eram pregătită să mi se explice că femeile sunt ori întreținute ori își câștigă singure mașina din plata mai multor bărbați.

Ce-a mai rămas din 8 martie? Ce-a mai rămas din feminism?

Mario Vargas Llosa – Mătușa Julia și condeierul

Romanul lui Mario Vargas Llosa a fost un experiment pentru mine. Este primul de care mă lovesc și am avut una din acele prime întâlniri furtunoase, care mă conving pe loc că trebuie să răpesc cartea respectivă din librărie. Pe prima copertă scria că este câștigătorul premiul Nobel pentru literatură în 2010. Pe ultima, scria că pe fundalul ascensiunii teatrului radiofonic peruan se desfășoară o aventură plină de umor și sentiment, lipsită de prejudecăți și extrem de controversată.

Dragostea dintre mătușa Julia și autor, căci el este condeierul, este povestită cu sinceritate, evocând toate amintirile tânărului de doar 18 ani cu intensitatea vârstei de atunci. Controversata poveste se amestecă foarte bine cu avalanșa de unchi și mătuși, cu dramatismul teatrului radiofonic și cu aspirațiile artistice ale scriitorului.

Mătușa Julia și condeierul are tot ce-i trebuie pentru a fi un roman plăcut, simpatic și citit cu drag. Te atrage conflictul, te ține în priză nebunia de cuvinte și descrieri haioase, te cucerește pe deplin stilul limpede și natural al scriitorului. Este unul dintre romanele care mi-au dăruit doza zilnică de umor și bună dispoziție, așteptarea neîntâmplatului și satisfacția finalului. Mario Vargas Llosa, recidivez curând.

Poftiți la mărțișoare!

Târg de Mărțișor, Muzeul Țăranului Român, 27 februarie 2011