Se caută o voce pentru Vigio!

Am transformat povestea lui Vigio astfel încât să poată fi înregistrată ca o poveste audio. Ba chiar am găsit și o voce pentru povestitor. Dar Vigio, cel grăsun și aventuros, nu are încă un glas propriu. Ce ziceți? Mă ajutați?

 Găsiți mai jos textul și replicile guguștiucului. Vă aștept înregistrările, în format .mp3 și cu o calitate cât mai bună, la adresa monica.radulescu09@gmail.com. Să zicem până miercuri, 10 noiembrie 2010, dar admit și întârziați. Dacă aveți nevoie de ajutor pentru înregistrare, puteți folosi cu încredere Audacity, un program de editare audio pe care îl găsiți gratuit aici. Mulțumesc!


Mă voi gândi și la o răsplată, pe lângă plăcerea de a vă juca împreună cu Vigio și de a vă regăsi vocea în poveste. Iată și textul:


Povestitor: Își ciugulea penele gri închis din coadă mai mult decât pe celelalte. Era atât de mândru de ele. Într-o colonie de guguștiuci cenușii, penele lui gri petrol făceau senzație. Vigio locuia pe cea mai groasă creangă a unui tufiș. Slujba lui consta în a traversa strada de vreo 3 ori pe zi ca să vadă dacă doamna blondă pusese firmituri pe pervazul ferestrei. Se retrăgea apoi în tufișul lui pentru o siestă binevenită și pentru delicatul moment al ciugulirii penelor gri.


Vigio: Cât sunt de frumoase! Una.. două. E foarte probabil să-mi mai crească și altele, nu se știe niciodată. E clar că am potențial. Vai, stau în soare!


Povestitor: Vigio se cuibări mai bine în umbra tufișului. Soarele de vară îi putea deteriora culoarea penajului. Ceilalți guguștiuci sporovăiau în praful drumului izbucnind în râs de fiecare dată când vreo mașină îi obliga să se împrăștie. El nu putea să se expună așa. Îi părea rău, dar pentru cei ca el nu era cale de mijloc. Dacă i se decolorau penele n-ar mai fi avut nimic special, ar fi fost exact ca ceilalți.


Vigio: E îngrozitor de cald! Și deja e timpul să traversez pentru a doua razie de azi. Ia să văd cât e ceasul.


Povestitor: Vigio scoase doar capul din tufiș urmărind poziția soarelui și evaluând cât timp mai avea până la razie. Soarele îl lovi chiar în ochi, năucindu-l. Își pierdu echilibrul și fu nevoit să aterizeze forțat în praful drumului.


Vigio: Au!


Prietenii: Vigio, mașina! Ai grijă! Ferește!


Povestitor: O mașină albastră tocmai venea spre el și Vigio zbură fără direcție în aplauzele amuzate ale compatrioților săi. Își reluă locul în tufișul răcoros și odată cu locul și gândurile îi reveniră.


Vigio: Albastru. Ar fi grozav dacă aș avea și două pene albastre. Nici un guguștiuc n-a mai avut vreodată pene albastre. Aș fi celebru, aș intra în istorie, aș revoluționa lumea banală a guguștiucilor! E musai să fac rost pene albastre!


Povestitor: Odată decis, Vigio își făcu razia și anunță că firmiturile erau deja pe pervaz. Femeia blondă urmărea de după perdea, așteptându-i. Nu se făcea să întârzie. Abandonară cu toții jocul pe stradă și ciugulitul penelor și se prezentară pe pervaz. Vigio merse cu ei jumătate de drum, apoi rămase în urmă și când nimeni nu mai era atent la el schimbă direcția și se îndreptă spre alte blocuri. Căuta lucruri albastre și posibilități de a-și transforma două pene gri în cele mai albastre și mai strălucitoare pene văzute vreodată de un guguștiuc.


Vigio zbură până când îl răpuse oboseala. Văzuse mașini, haine agățate la uscat, flori, pungi de plastic. Toate albastre, dar nimic care să-l ajute. Se înfășurase în haine și fusese cât pe ce să-l prindă o femeie supărată. Se tăvălise în flori, dar renunțase când descoperi în iarbă privirea verde și fixă a unei pisici. Intrase într-o pungă și pentru o clipă reflexia albastră a acesteia îi dădu speranțe, dar curând începu să se sufoce, să nu mai vadă clar și abia reuși să nimerească ieșirea. Era dezamăgit. Dar nu putea fi simplu să capeți pene albastre, doar nici un guguștiuc nu avea așa ceva. Dormi agitat într-un copac necunoscut. Toată noaptea auzi voci sâcâitoare și regretă liniștea tufișului său și gânguritul familiar al celorlalți guguștiuci. Se trezi înainte de se a crăpa de ziuă și, flămând, își reluă căutările. Poate azi va avea mai mult noroc. Vigio nu era un guguștiuc robust. Mai degrabă grăsun, dat fiindcă se ferea să-și strice penele, nu era obișnuit să zboare mai mult de câteva ture peste drum. Aventura în care intrase îl sleia de puteri, mai ales că se străduia să zboare numai pe la umbră pentru a nu i se decolora cele două pene gri petrol. Ce-ar mai fi râs tovarășii lui dacă se întorcea și fără pene albastre și fără cele gri de acum.


Vigio: N-am scăpat din ochi nici un petec de albastru. Uite, o bancă, niște lână aruncată lângă un tomberon, o minge veche de cauciuc. O mulțime de lucruri au norocul de a fi albastre, numai eu nu reușesc să capăt două pene. Poate mă ajută copilul care colorează asfaltul cu acea cretă albastră.


Povestitor: Însă copilul se sperie când îl văzu apropiindu-se și o rupse la fugă cu cretă cu tot. Părea a nu exista nici o soluție. Trist, Vigio, își căută ceva de mâncare în apropierea unei patiserii. Era plin de firmituri suculente, le-ar fi plăcut prietenilor săi. Îl lovi un dor drept în pieptul lui bombat și la fel de gri ca al dragilor lui prieteni. Aproape se hotărâse să se întoarcă acasă spășit când observă într-o vitrină cum un bărbat în halat alb întindea o vopsea albăstruie pe părul unei femei. Se lipi de vitrină fascinat.


Vigio: Bărbatul acela are o pensulă pe care o înmoaie într-un castron și apoi întinde vopseaua pe păr. Încetișor Vigio, nu te ambala, oamenii au părul asemănător cu penele tale. Ba chiar ți le fură ca să-și orneze pălăriile. Trebuie să găsesc o soluție să intru în timp ce bărbatul lucrează cu vopseaua albastră.


Povestitor: Pentru că noaptea îl prinse pe trotuar, dormi înghesuit într-un colț, cu un ochi mereu deschis să nu-l dibuiască vreo pisică. Dimineața, când bărbatul deschise larg ușa de sticlă se strecură înăuntru. Nu mai fusese niciodată închis. Din casele oamenilor deci nu se vedea cerul și miroasea urât, nicidecum a frunze proaspete. Nu era însă momentul să cerceteze locul prea mult. Se înghesui sub masa la care lucra bărbatul, așteptând castronul cu vopsea albastră.


După vreo două ore, o femeie îmbrăcată cu o rochie lungă cu buline se așeză la masa lui. Bărbatul își puse halatul și mânuși de plastic și amestecă niște prafuri în castron până când compoziția se făcu albastră. Inima lui Vigio vroia să iasă din pieptul lui gri. Bătea cu furie, asurzindu-l. Omul nu se depărta deloc de castron și Vigio nu era învățat să se apropie de oameni așa mult. Se ascunse sub rochia femeii trăgând mereu cu ochiul la castron. Când omul se aplecă să umble într-un sertar, Vigio își văzu frumoasele-i pene albastre trecând prin fața ochilor. Se azvârli în sus, bătând frenetic din aripi.


Femeia țipă ascuțit, dar Vigio era de neoprit. Se izbi violent de castron și acesta se răsturnă pe podea. Vigio schimbă brusc direcția urmărind castronul. Își dădu seama prea târziu că nu se mai poate opri. Se afundă în vopsea cu toată partea dreaptă, inclusiv gâtul și capul. Aripa dreaptă fu prinsă sub el și năclăită de vopsea. Stânga i se zbătea, dar fără rost. Femeia încă țipa, în timp ce bărbatul abandonase sertarul și se apropia de el. -> Se ilustreaza doar din fundal: tipat, falfait, castron rasturnat, voce barbateasca strigand (stai, opreste-te)


Povestitor: Cu un efort mai presus de puterile unui guguștiuc, își smulse aripa din vopsea și, mai mult sărind decât zburând, ieși în stradă. Toată lumea îl privea, ba chiar unii încercau să-l prindă. Aripa dreaptă atârna greu și era atât de încleiată încât cu mari eforturi putea zbura câțiva metri. Găsi un copac și din câteva încercări reuși să urce până la prima creangă. Răsufla greu, tremura din toate penele și aripa imobilizată îl durea îngrozitor. Începu să o ciugulească disperat, îndepărtând cu greu bucățele din vopseaua albastră atât de prețioasă. Din timp în timp își încerca mobilitatea proaspăt redobândită. Ciuguleala dădea roade, deși vopseaua începuse să se usuce și îi era mai greu s-o înlăture. În plus, avea un gust groaznic și era nevoit să scuipe și să-și șteargă ciocul des. De nu s-ar otrăvi cu minunea asta.
Noapte îl găsi pe Vigio tot în copac, ciugulind neobosit aripa albastră. Adormi cu capul sub aripa sănătoasă, sfârșit de oboseală, abia după miezul nopții. Era flămând și încă speriat, nu-și aducea aminte clar drumul spre casă, iar aripa dreaptă încă îl durea. Razele calde ale soarelui îl treziră devreme. În tufișul lui umbros ar mai fi dormit ceva timp, dar creanga asta nu-i oferea nici o protecție. Amărât, își căută drumul spre casă, târând aripa grea și mozolită după el. Se oprea des să-și tragă sufletul. Îi era foarte sete, dar soarele uscase toate bălțile și era greu de găsit apă. Era convins că se rătacise, când un bloc îi păru familiar. Recunoscu fericit pervazul cu firmituri, unde femeia blondă tocmai adusese marfă nouă. Traversă strada cu ultimele puteri și își anunță tovarăși că era ora mesei. Uimiți și fericiți de întoarcerea lui, aceștia se repeziră spre pervaz, lăsându-l singur în intimitatea tufișului său. Vigio adormi instantaneu deși era abia miezul zilei.


O adiere de vânt rece îi tulbură somnul. Se trase mai în frunziș, fără a deschide ochii. Picături mari de ploaie cădeau cu zgomot.


Vigio: Ce bine că plouă! Acum vom avea apă din belșug, cel puțin o vreme. Și ce bine miroase acasă. Frunzele ude au un parfum atât de plăcut. Zău dacă mai intru vreodată într-un loc de unde nu se vede cerul. Ăla nu e lucru curat!


Povestitor: Vigio adormi din nou și visa tărâmuri fermecate, unde toți guguștiucii erau gri, iar el avea pene albastre. Unde apa curgea din frunze și doamna blondă punea firmituri de 10 ori pe zi. Unde nu erau mașini și pisici. Visele îi fură întrerupte de ciripitul tovarășilor săi. O ciripeală agitată, undeva foarte aproape de el, era semn că ceva neobișnuit se întâmplase. Mormăi ceva și deschise ochii. Erau toți strânși în jurul tufișului și se uitau la el uimiți. Când au văzut că s-a trezit s-au dat mai în spate precauți.


Vigio: Dar ce aveți cu mine? Ce vă uitați așa? .. Frații mei, spuneți-mi, ce s-a întâmplat?


Povestitorul: Unul dintre ei întinse timid o aripă spre el. Vigio privi în direcția respectivă și dădu cu ciocul de o superbă aripă albastru violet. Penele străluceau incredibil. Mișcă precaut aripa. Ușoară ca un singur fulg. O scutură atunci zdravăn. Nici urmă de greutate sau durere. Sări fericit din tufiș și se uită în prima baltă. Un superb guguștiuc pe jumătate albastru îi zâmbea din baltă. O parte din cap și toată aripa dreaptă aveau o culoare cum nici un guguștiuc n-avusese vreodată. Soarele se juca în penele lui. Vigio își întinse toate penele în soare, admirând-o pe fiecare în parte. Se întoarse spre tovarășii lui întrebându-i din priviri ce părere au. Îl priveau muți de uimire.


Multă vreme s-a vorbit despre guguștiucul cu pene albastre. A devenit o legendă în rândul compatrioților săi. Nimeni n-a știut vreodată cum s-a întâmplat exact și cât de greu i-a fost. Nici cât de aproape a fost să fie prins. Vigio cel Albastru este încă un personaj important în lumea guguștiucilor, iar cei care au aceeași slujbă ca el sunt tratați cu cel mai mare respect. Doamna blondă încă mai pune firmituri pe același pervaz, iar tufișul e loc de pelerinaj.