Cumva ultimul tău sclav a murit?

Replica asta mi-a rămas în minte dintr-un banc legat de turismul în Australia. Un potențial turist întreba cum se poate ajunge din Anglia în Australia, fără a implica avioane, și orarul exact al rutelor de autobuze și trenuri existente. Operatorul australian al agenției de turism răspundea „Cumva ultimul tău sclav a murit?” Un fel de radio Erevan în variantă australiană.

În ultima vreme, replica îmi ajunge insistent pe limbă. Constat, fără să vreau, că deschid ușa clădirii în care lucrez pentru un lung șir de oameni care nu au răbdare să ies și se bucură de un ușier neplătit. Schimb becuri pe casa scării, curăț mese prin cafenele, închid ușa de la lift rămasă deschisă cine știe de când, aranjez hainele probate înapoi în rafturi. Dar poate sunt doar întâmplări obișnuite, iar eu mai cârcotașă ca de obicei.

Îmi place să cred în egalitate, chiar și în defavoarea cavalerismului. Dar nici să adun resturile tuturor parcă nu îmi vine. Aplic aceeași egalitate în viața de zi cu zi, la servici și în familie. Când colegii îmi solicită ajutorul, nu dau bir cu fugiții. Când se așteaptă să fac eu treaba aia nesuferită și monotonă pentru ca dânșii să aibă liber la creație, parcă nu mai sunt așa drăguță. Cât timp fișa postului e aceeași pentru toți, fiecare își vede de rufele lui murdare. Principiul meu nu ține cont nici de vârstă sau statut social. Dacă nu te cunosc, fie că ai 20 de ani, fie că mi-ai putea fi bunic, fie că ești vânzător în piață sau director de bancă, în fața mea ești un „dumneavoastră” care merită aceeași atenție. Nu mă aștept să am în permanență un gunoier pe urme care să adune lucrurile de care m-am despărțit pe stradă. Dar nici să-ți țin în poală sticlele de plastic pentru că scaunul de metrou e prea neîncăpător pentru toate lucrurile tale.

Avem o mulține de proverbe legate de echilibru: „Ce dai, aia primești”, „Ce ție nu-ți place, altuia nu face”, „Cine sapă groapa altuia, singur va cădea în ea”, și multe altele. Totuși, observ că traversăm o epocă a egoismului și tot mai puțini își pun problema reversului medaliei.

Un gest

 

 

care poate schimba totul..

Cartea călătoare

foto: all.ro

Știți sigur că am fost vAlluntar și am citit și împărtășit trei dintre cărțile publicate de editura All. Ei bine, ultima provocare a editurii a implicat o carte pe care aș recomanda-o cuiva. N-au dat mai multe detalii, lăsând elementul surpriză să-și spună cuvântul. M-am gândit ceva vreme, frunzărind site-ul cu propuneri și pentru că e primăvară și-mi tot promit că anul acesta o să plantez un copac, mi-am adus aminte de cineva drag.

E vorba de cineva care de ani de zile plantează prin ghivece și balcoane de toate: flori, pătrunjel, rozmarin, pepene galben, ananas, avocado și multe altele de nu le știu eu spune. Ba mai mult, în grădina de la țară au apărut gulii, roșii cherry și broccoli (de s-au închinat vecinii), coacăzi, meri și pruni, gazon și trandafiri, flori pentru toate anotimpurile. Așa m-am gândit să-i recomand cartea Grădinăritul anotimp cu anotimp, un manual ilustrat, extrem de complet și ușor de urmărit.

Împreună cu volumul dorit au venit și instrucțiunile.. Ei, surpriza a constat într-o carte călătoare. După prima lectură, cărticica își ia zborul spre mâini și suflete primitoare. Așadar, după ce mă voi instrui și-mi voi alege copacul (conform cu mediul climatic, tipul solului și preferințe, pentru că despre toate îmi vorbește cartea), o voi dărui celei căreia i-a fost menită de la început. Dar cartea trebuie să călătorească, așa că persoana în cauză s-a angajat s-o trimită mai departe la surori, mătuși și prieteni iubitori de natură, de frumos, de verde. Nu știu dacă toți cei care vor primi această carte au cont de Facebook pentru a anunța primirea, dar sunt sigură că toți au dăruit naturii o bucățică de liniște, un gând bun și o mângâiere. Sunt convinsă că va ajuge pe mâini bune și va fi apreciată. Poate chiar voi reuși să revin cu fotografii de la recoltă!

Ora Pământului

A fost Ora Pământului. Ieri. Câți oare și-au mai amintit de ea? Acum câțiva ani, toate rețelele de socializare, posturile de radio și televiziune, jurnalele online, toate anunțau măcar într-un colț oportunitatea de a mulțumi pământului printr-o oră de liniște. Dintre cei care oricum nu făceau asta, cel puțin îi puteam exclude pe cei care n-au știut. E lucru mare moda, ați fi uimiți cât se poate câștiga printr-o campanie agresivă de presă (luați exemplul magazinelor H&M, în România au vânzări comparabile cu Polonia, cele mai bune din Europa de Est). Dar tot moda e trecătoare ca apa și neîntreținută corespunzător se evaporă.

Cele 41 de orașe care s-au angajat anul acesta să stingă lumina preț de o oră au fost slab susținute. A rămas doar dorința. Va mai trebui să treacă un an de exploatare ca să ne amintim din nou să facem ceva pentru mediul înconjurător.

1 mai pentru ceilalți

Un comentariu primit fără legătură la acest material m-a făcut să mă gândesc și să socotesc ce fac eu pentru cei din jurul meu și pentru locul care mă rabdă. Acasă pentru mine e în București, România. Așadar, pornesc o leapșă către toți cei care găsesc sau doresc 10 fapte bune, neaducătoare decât de satisfacții și nu de profit, sau pur și simplu, 10 lucruri pe care consideră că le merită oamenii și locurile din jurul lor. Iată-le pe ale mele:

1. Nu am lovit niciodată pe nimeni, indiferent cât de urâtă sau nedreaptă i-aș fi considerat purtarea. Și nici n-am blestemat în gând dorindu-i rău.

2. Nu las gunoaie în urma mea, în jurul meu, nu le arunc pe geamul casei sau al mașinii, nu le las în pădure, nu le dau râurilor sau mării.

3. Nu arunc ulei în chiuvetă, baterii la gunoiul menajer și în general colectez selectiv tot ce se poate recicla.

4. Nu rup flori, crenguțe înflorite sau nu, nu fac focul neasigurat la munte, nu rup copaci verzi pentru focul respectiv, nu spăl mașina în râu.

5. Am adunat și gunoiul altora atunci când mi-a ieșit în cale pe cărări de munte, prin păduri și poienițe. Doar o singură dată am fost voluntar la o acțiune de adunat gunoaie din pădurile din preajma capitalei.

6. Hainele vechi care se mai pot purta le împachetez și le duc la o biserică din apropiere care se ocupă cu distribuirea lor unor familii.

7. Respect regulile de circulație, nu mă sui în autobuz fără bilet, stau pe partea dreaptă a scării rulante și merg pe cea stângă, nu stau jos în mijloace de transport în comun dacă sunt alții care au mai multă nevoie de acel loc.

8. Votez. Cum pot, cum știu, cum cred că e mai bine.

9. Nu mă bag în față la cozi, nu mă sui în autobuz dacă e prea plin și nu se vor mai închide ușile, nu mă lipesc de ușă dacă nu cobor la prima, știu că întâi se iese și apoi se intră, întâi se coboară și apoi se urcă.

10. Sting lumina când nu-mi trebuie, închid robinetul de apă când am terminat de spălat, închid aragazul când
nu-l folosesc. Avem becuri economice în casă și instalații care funcționează corect.

Fac atât de puține încât, recunosc, mi s-a făcut rușine alcătuind lista aceasta. Dar cu cât ne cuprinde această rușine mai devreme, cu atât avem mai multe șanse să schimbăm ceva. Vă aștept pe toți cei care doriți să răspundeți acestei mici provocări de 1 mai. Lotusull , Alma , Sophie , CARMEN știu sigur că voi faceți mult mai multe.

Ora pământului – 26 martie 2011, ora 20:30

A trecut un an de la ultima clipă pe care am dedicat-o pământului . În 2010, 128 de ţări au stins lumina preţ de o oră încercând să mai salveze ceva, să atragă atenţia prin întuneric, să înveţe să trăiască şi altfel. Bucureştiul şi alte oraşe ale României s-au alăturat demersului. Mii de români au trăit o oră fără electricitate, mulţumind naturii pentru ea. Pare curios cum în prag de primăvară, când ne dorim doar soare şi verdeaţă, plimbări şi aer curat, găsim totuşi dificil să spunem ‘Mulţumesc’ în modul cel mai simplu : oferind o clipă de linişte. E surprinzător cum imense clădiri de birouri nu reuşesc să utilizeze un sistem sănătos de gestiune a electricităţii, cum aceleaşi clădiri nu sunt în stare să-şi selecteze deşeurile, cum suntem prinşi într-un carusel dezgustător al ambalajelor, pungilor de plastic, cutiilor de bere.

Voluntarii asociaţiilor ecologiste adună gunoaie, plantează copaci, militează, protestează, invită, adună semnături, discută. Noi, ceilalţi, îi privim suspicioşi întrebându-ne cu ce sumă sunt plătiţi pentru a face toate aceste lucruri. Tragem cu ochiul să vedem în ce maşină se urcă, ce telefon au şi ce firmă e tricoul inscripţionat pe care-l poartă. Nu reciclăm hârtie sau plastic pentru că nici vecinul n-o face, pentru că am numărat prea puţine containere speciale în oraş, pentru că oricum firma de salubritate le adună la comun. Nu stingem lumina pentru că avem bani să plătim factura. Nu închidem apa pentru că suntem oameni civilizaţi şi ştim că robinetele sunt surse de microbi. Dacă am fi mai puţin cârcotaşi şi mai mult voluntari poate am vedea mai des soarele şi mai rar perdelele de praf şi poluare.

Se-ncepe cu un pas, cu o oră.

Tânăr, dornic de afirmare, pasionat de calculatoare – Jonathan James

sursa foto

2 luni de acțiune, câțiva ani de muncă, 6 luni de detenție, 1.7 milioane de dolari valoarea codului obținut ilegal, 24 de ani de viață, 1 singur glonț.

Pentru că nu știam nimic despre vreun un hacker sau cracker, am lăsat Internetul să-mi ofere ce știe el mai bine: informații. Am scris 'hacker', apoi am adăugat 'famous' și am lansat dorința către Google. Primul rezultat a fost un top al celor mai grozavi 10 hackeri ai tuturor timpurilor. Hollywood-ian aș zice dacă ar exista un asemenea cuvânt. Primul de pe lista neagră (black-hat hacker) este Jonathan James, un puști care a reușit performanța să fie primul minor condamnat pentru că a obținut și copiat secrete informatice ale unor mari firme (o agenție a Departamentului de apărare a Statelor Unite care se ocupă cu amenințările nucleare, biologice, chimice și alte arme și NASA, ca să nu vă imaginați că se juca băiatul cu chestii mărunte). A stat 6 luni în închisoare și a fost eliberat condiționat (nu avea voie să se atingă de calculatoare) și apoi a mai făcut câteva luni pentru că a încălcat eliberarea condiționată (consum de droguri). Avea 16 ani neîmpliniți.

E simplu de ghicit ce-i determină pe acești copii să se joace cu departamente de apărare și chestii de securitate națională. Cum spunea și Jonathan într-un interviu anonim acordat PBS: este vorba despre putere, oricui îi place să simtă că deține controlul. Și nici n-a fost greu să fure cod în valoare de 1.7 milioane de dolari (supraestimat spune Jonathan) de la NASA. Măsurile de securitate erau destul de puține și aveau multe probleme în sistem. Pentru un puști de 16 ani a fost o provocare, soluționată cu ajutorul câtorva cărți de programare, cu ambiție și muncă. După ce a fost prins, le-a spus celor de la FBI (care i-au luat calculatoarele, CD-urile, cartea Star Trek și orice dispozitiv electronic au găsit) tot ce a făcut, cum anume a făcut și ce ar trebui să facă pentru a-și rezolva problemele de securitate. Jonathan James a declarat anchetatorilor că doar se uita, totul era o joacă. Întreaga operațiune îndreptată împotriva NASA și a departamentului de apărare a durat 3 luni. (august-octombrie 1999)

În povestea lui Jonathan nu este nimic neobișnuit. Un puști dăruit și pasionat, care s-a jucat cu secretele Statelor Unite și a plătit ușor pentru asta. În interviul acordat PBS declara că ar vrea să-și deschidă o firmă de securitate, ca toți hackerii neangajați încă de marile companii. Este genul de 'noroc' pe care și-l dorește orice puști de 16 ani pasionat de computere: să dea lovitura spărgând securitatea unui departament cu nume sonor, apoi să i se recunoască meritele informatice și după o pedeapsă simbolică să fie angajat cu un salariu imens și beneficii la respectiva companie sau la alta și mai și. Este visul oricărui licean olimpic la informatică, urmărit de teama permanentă că nu va fi observat, că va rămâne doar un tocilar marginalizat pe care nu-l va băga nimeni în seamă. Își ocupă orele libere studiind, își consumă neuronii proaspeți găsind soluții și le oferă importantelor companii zâmbind complice și așteptând fluturașul de salariu care îi va deschide ușile unei vieți frumoase.

Dar primul comentariu al topului celor mai grozavi 10 hackeri ai tuturor timpurilor spunea: "Jonathan James este mort. A murit "neașteptat" în locuința sa, pe 18 mai 2008. Avea 24 de ani."

Se spune că Jonathan ar fi fost depresiv și s-ar fi împușcat pentru a scăpa de poliție. În 2007, în urma unui imens scandal legat de compromiterea informațiilor personale și financiare a milioane de clienți ai lanțului de magazine TJX, Jonathan a fost bănuit că ar fi avut legătură cu hackerii responsabili de acest atac. Vinovăția lui nu a fost dovedită, dar tatăl lui Jonathan spunea că băiatul se simțea persecutat. În biletul găsit după moartea sa, Jonathan spune că nu are încredere în justiție și că gestul său era singura variantă posibilă pentru a recăpăta controlul. Biletul a fost trimis către wired.com dupa mai mult de un an de la moartea lui Jonathan.

A scris 5 pagini. Nu se grăbea să moară. N-a înțeles nimeni ce i s-a întâmplat în acele 6 luni de închisoare, dar când s-a întors acasă era alt om. Tatăl său spune că nu mai ieșea din camera lui, nu învăța, nu muncea, nu-și dorea să facă nimic. Copilul isteț, de care tatăl său (el însuși inginer) era mândru, devenise un adolescent apatic și retras. N-au venit nici gloria, nici banii. Dovada capacității sale extraordinare de a răzbate dincolo de o armată de programatori și experți i-a adus doar o suspiciune continuă din partea autorităților. Nu i s-au oferit nici burse, nici slujbe. A fost uitat până când unii dintre prietenii săi au ajuns în vizorul poliției și atunci a fost anchetat la fel ca ei, deși nu era vinovat decât de faptul că-i cunoștea. Anchetatorii nu au declarat absolut nimic înafara discuțiilor existente în dosarul procesului. La 24 de ani, bântuit de teama că de data asta pedeapsa va fi de câteva zeci de ani (pentru că nu mai era minor), s-a sinucis susținându-și nevinovăția. După 10 zile de la moartea sa un prieten a văzut doi bărbați umblând la mașina lui Jonathan. I-a întrebat cine sunt și ce fac, iar unul dintre cei doi bărbați i-a răspuns că recuperează dispozitivul de urmărire.

Povestea s-a schimbat. Elogiul unui tânăr programator, dornic de afirmare și suficient de îndrăzneț pentru a-și încerca forțele cu NASA și cu departamentul de Apărare al Statelor Unite, se transformă subtil într-o poveste tragică. Cele mai multe din articolele dedicate lui Jonathan James se opresc asupra aspectelor plăcute ale experienței sale: gustul puterii, controlul, dedicația, munca, inteligența, planurile de viitor. Mult mai puține adaugă și detalii privind moartea sa și motivele care au dus la acest final urât. Poate riscurile unei astfel de aventuri ar trebui prezentate un pic altfel, mai real și mai puțin euforic. Mai sunt și alți puști dornici de glorie.

Culmea consumului

Dacă încă mai credeți că a lăsa caloriferul pornit și a deschide geamul este o manevră răuvoitoare împotriva naturii, iaca am aflat ceva mai bun. Se dă o clădire de birouri, cu 5 etaje, în vestita zonă industrială Pipera. Termopane din cap până în picioare, mochetă de la est la vest, instalație de climatizare (aproape bizonică). Toți locuitorii trăiesc liniștiți în tricou, deși afară sunt -11 grade Celsius. Ba chiar sunt rumeni în obraji și puțin transpirați. Căldura duduie, la propriu.

Instalația de climatizare nu se poate închide. Dânsa știe să facă iarna cald și vara rece. Nimeni nu i se poate împotrivi. Dacă totuși se semnalează o căldură excesivă și un protest al angajaților în acest sens, instalației i se administrează o doză triplă de putere. Cu alte cuvinte, dacă vreți mai puțină căldură, instalația va lucra/consuma de 3 ori mai mult. Explicație: dacă se oprește instalația se înfundă. Dacă merge încet încălzește mai tare, dacă merge mai repede (adică vântură aerul mai puternic) încălzește mai puțin. Exact ca la foen, dacă doriți să nu vă ardeți părul, dați strașnic din mână.

La fel cum în Ora pământului, clădirile de birouri luminau mai tare ca pistele de aterizare ale avioanelor, tot așa instalația miraculoasă încălzește cu sfințenie o clădire întreagă chiar dacă nu lucrează nimeni în ea. Există explicații, soluții, resemnări, dar nu există nici un pic de respect pentru cea care ne susține și ne ridică pe culmile progresului tehnologic: natura.

Luni, picătura şi toaleta

Aş fi vrut să încep săptămâna şi luna cu un altfel de text, din care să răzbată fericirea şi entuziasmul. Dar cum ultima oră a adus ultima picătură a paharului care mă bântuie de ceva vreme, mă rezum azi la câteva lucruri mărunte dintr-o toaletă comună de corporaţie cu pretenţii:

• trageţi apa;
• spălaţi-vă pe mâini înainte de a folosi toate clanţele din jur (dacă este posibil);
• toaleta nu e cabină telefonică, aşadar nu vorbiţi la telefon în interiorul toaletei când în faţa uşii este deja coadă de oameni la ananghie;
• dacă folosiţi chiuveta pentru a spăla fructe, vase, căni, filtru de cafea, vaza de flori, etc., nu lăsaţi resturi inestetice şi posibile cauze ale unei înfundări nedorite;
• nu lăsaţi apa curgând;
• dacă uşa toaletei e închisă în mod sigur este cineva înăuntru, ce rost mai are să ciocăniţi sau să încercaţi uşa?

Sursa foto

Nu este foarte plăcut să împarţi locul de ‘meditaţie şi înţelepciune’ cu alţi oameni, dar cum nimeni nu se gândeşte la spaţii de birouri cu toaletă proprie pentru fiecare angajat, nu prea avem încotro. O fi chiar atât de greu să arunci o privire în urma ta să te asiguri că şi următorul coleg va avea o experienţă la fel de plăcută ca a ta?

Adevăr urât sau minciună frumoasă?

Am fost mereu brutal de sinceră. Este unul din defectele pe care le trec mereu în CV-uri și o fac fără falsă modestie: vorbesc prea mult și sunt năucitor de sinceră. Asta nu înseamnă că nu pot ține un secret (deși prefer să nu am astfel de sarcini) și nici că nu pot utiliza armele diplomației când situația o cere. Dar, în restul ocaziilor, dacă îmi ceri o părere o vei afla pe cea mai verde posibil.

La rândul meu, am primit și minciuni frumoase (și da, mă refer și la acel 'te iubesc' la a 5-a întâlnire) și sinceritate ascuțită, dureroasă și memorabilă. Am observat că adevărul doare. Cui îi place să audă că iubitul o consideră lipsită de ritm și se jenează să fie în preajmă când mrejele dansului o cuprind? Și cine și-ar dori să afle că noua coafură îi vine deplorabil, că acel coș imens de pe nas chiar este sesizabil, că mirosul de usturoi încă nu i-a părăsit gura? Dar, dacă suntem un pic atenți, vom observa că într-adevăr suntem lipsiți de ritm, tunși prost, suferinzi de acnee și prea mari amatori de usturoi. Sunt lucruri întâmplătoare sau atribute definitorii, dar fac parte din noi, din azi, din istorie.

Dacă adevărut a durut, minciuna a dat naștere unei stânjeneli cumplite. Uneori am înghițit gălușca și am suferit mai târziu înzecit. Alteori m-am prins de la început și am stricat momente frumoase (poate amuzante, dar sigur memorabile) încercând să maschez, să disimulez, să mă îndepărtez de subiect. Este obositor și inutil. Uitați-vă la acei bărbați ce suferă și transpiră prin mall-uri, abandonați la ușa unui magazin, încercând disperați să-și însenineze ziua cu un joc de pe telefonul mobil. Soția strigă din cabină „Dragă, vino!” și câte 5 soți sar speriați în ajutor. Molfăie un „vai dragă ce bine-ți vine” visând la un meci, o nouă jucărie teleghidată pentru copilul care încă suge sau la vecina de la 2. Din prea mult zel, unii nu se opresc aici și își prind urechile cu afirmații ca „este chiar culoarea ta, mai ai și altele așa”, „lungimea asta te face mai slabă”, „merge perfect cu pantofii maro”. Reversul nu întârzie să apară. Neveste ucise de plictiseală în zilele campionatului de fotbal se bat cu pumnul în piept în fața prietenelor cu interesul lor microbistic și cu împărtășirea completă a dorințelor partenerului. Copiii lor n-au niciodată probleme de nici un fel, iar soții le aduc flori săptămânal. Altele susțin că sunt mari amatoare de burtă și își îndoapă soțul pofticios cu toate bunătățile. Când dânșilor le cade și părul devin irezistibili.

Mă întreb dacă o lume sinceră ar distruge căsniciile și prieteniile. Dacă am avea curajul să ne exprimăm adevăratele păreri am fi oameni izolați social sau ne-am găsi anturajul potrivit. Știu doar că prefer adevărul. Îmi menține starea de conștiență asupra propriei persoane atât fizic cât și comportamental. Mă ajută să mă dezvolt, să mă strădui, să fiu atentă. Și-apoi sunt atât de fericită când oamenii mă aleg cu toate defectele mele încât nu le pot răspunde decât arătându-le toate defectele lor.

Probleme de educație

Numărul copiilor cu probleme de greutate sau psihologice este din ce în ce mai mare. Vina este aruncată în ograda societății axate pe consum și competiție, pe noul stil de viață tehnologizat, pe poluare și crize economice. Stau în fotoliul meu preferat și analizez la rece cine sunt astăzi și de ce.

Societatea mi-a dat niște șanse și mi-a refuzat altele. Profesional vorbind am făcut niște alegeri într-un anumit context și lucrurile au depins de mine. Dar educația primită a fost decisivă. Ca și pe alți prieteni de-ai mei, părinții m-au învățat să fiu propriul eu și să nu-mi plec urechea la răutățile altora. S-au străduit să mă convingă că mai toate problemele mele veneau din invidia și răutatea celorlalți și nu din vreo incapacitate personală. Am crescut cu „Ce-i al tău e pus deoparte” și am constatat în cele din urmă că nu este așa deloc. Școlile înalte nu au triat oamenii din jurul meu suficient de mult încât să rămână doar cei care mă plac și părerile lor sunt cam aceleași cu ale colegilor de grădiniță. Am aflat atunci când mi-am ascultat vocea interioară pentru prima dată că nu sunt persoana pe care o cunosc părinții mei. A durut și a fost cam târziu.

Ne învățăm copiii să nu asculte și să nu pună la suflet părerile negative ale celor din jur. Ei nu sunt supraponderali, doar colegii de clasă sunt răutăcioși. Ei sunt foarte sociabili, dar copiii sunt invidioși și nu vor să le fie prieteni. Ei nu sunt melancolici și retrași, doar viitori artiști. Și uite-așa, în loc să luăm măsuri pentru a combate o problemă inițial simplă, o ignorăm până când nu mai avem ce-i face. Unii merg atât de departe încât nu recunosc existența unor probleme cu drogurile sau cu băutura. Sperăm că ne ferim copilul de suferință, dar nu facem decât să-i adunăm un drob de sare deasupra capului și, credeți-mă, drobul va cădea când se așteaptă mai puțin. Este greu să vedem defectele și să le recunoaștem, dar cred că i-am face un serviciu copilului. Societatea nu e blândă, ei trebuie să fie pregătiți.

Eu am avut noroc. Părinții mei s-au priceput destul de bine să mă antreneze pentru mai toate situațiile. Și ei mi-au ascuns – sau n-au vrut să vadă – slăbiciuni pe care copil fiind aș fi avut mai multe șanse să le remediez. Acum e mai dificil și mi-e mai teamă pentru că voi cădea mai de sus (e la fel cu a începe să schiezi la 40 de ani). Dar, în definitiv, totul depinde de mine.

Ora pământului – 27 martie 2010, 20:30

Ora pământului este un eveniment internațional menit să atragă atenția asupra potențialului uman de a trata natura cu respect. Început în 2007 în Australia, Ora pământului (Earth Hour) s-a extins în numai câțiva ani la nivel mondial. România a participat anul trecut cu 15 orașe, iar anul acesta s-au înscris deja 27 de orașe.

Un bec chiar face diferența? Anul trecut 2 milioane de români s-au bucurat alături de natură de o oră de liniște. Împreună cu ei, 1 miliard de locuitori ai planetei, din 4100 de orașe. Nu mai pare așa puțin, nu?

Nu contează că deșeurile reciclabile pe care eu le sortez sunt ridicate de autorități la grămadă, nici că mulți concetățeni preferă să-și arunce gunoiul pe geamul mașinii, în mers. Nu contează nici că plec de la munte ducând gunoiul altora în rucsac. Nici că lucrările în București nu se termină niciodată, iar praful te îneacă uneori. Nu contează nici că tinerele mame sau bunici își lasă odraslele să culeagă florile din grădina botanică pe motiv că sunt mici și se distrează (odraslele, că florile nu râd deloc). Și, vă spun pe cuvânt, puțin îmi pasă că eu voi sta la lumina lumânării sau pe întuneric o oră pe 27 martie 2010 (cum am stat și pe 28 martie 2009), iar lângă mine clădiri de 20 de etaje ard lumina fără întrerupere.

Pe 27 martie 2010 între 20:30 și 21:30 eu voi stinge lumina. Pentru că îmi pasă, pentru că sunt capabil s-o fac și pentru că natura care ne oferă miracole în fiecare zi merită o oră de relaxare. Voi?

Responsabilitatea televiziunii

Am scris acest text acum ceva vreme, pentru un curs. De curând, Alina Grozea a abordat subiectul amintindu-mi controversa pe care textul meu a iscat-o la curs. În spiritul „Ce a fost mai întâi, oul sau găina?”, vă propun subiectul „Cine poartă responsabilitatea, omul sau televiziunea?”. Aceasta este părerea mea.

TELEVIZIUNE s.f. 1. Tehnică a transmiterii la distanţă a imaginilor unor obiecte (în mişcare) pe calea undelor vizuale. 2. Instituţie care asigură elaborarea şi difuzarea emisiunilor prin televiziune (1).

Deşi definiţia dicţionarului explicativ al limbii române nu precizează acest lucru, o televiziune este o societate comercială care face oferă emisiuni informative şi de divertisment, precum şi spaţiu publicitar, celor care le plătesc serviciile.

Consiliul Naţional al Audiovizualului (CNA) este organizaţia care reglementează buna funcţionare a televiziunilor şi posturilor de radio, aşa cum Oficiul de Protecţie al Consumatorului reglementează comerţul cu produse de larg consum sau Comisia de Supraveghere a Asigurărilor protejează drepturile asiguraţilor. Regulamentul dat de CNA se referă la natura programelor şi ora de difuzare, timpul dedicat publicităţii sau timpul alocat partidelor politice. Prin lege, furnizorii de emisiuni de televiziune sunt obligaţi să respecte acest regulament. Între responsabilităţile producătorilor de emisiuni, pe lângă asigurarea calităţii tehnice a materialelor, se regăseşte şi obligativitatea respectării normelor în vigoare impuse de CNA.

Ca societate comercială, o televiziune este responsabilă cu aducerea de profit acţionarilor săi, prin formarea unui public fidel şi comercializarea spaţiului publicitar la un preţ cât mai bun.

Din punctul meu de vedere, acestea sunt responsabilităţile unei televiziuni. Dreptul la liberă exprimare dă producătorilor emisiunilor TV o mulţime de mijloace de a-şi atinge scopul, lăsând complet la latitudinea lor natura emisiunilor, lista persoanelor promovate astfel, informaţiile prezentate şi întâmplările pe care decid să le transforme în ştiri (aici este altă discuţie despre codul deontologic al jurnalistului). Este dreptul lor să transmită orice mesaj, în limitele impuse de CNA. Iar atâta vreme cât societatea comercială este în profit, nici patronii nu se plâng.

Unde intervine bunul simţ şi morala, educaţia şi promovarea modelelor umane nu este specificat în nici un regulament şi nici nu ar fi posibil. Drept urmare, televiziunile nu sunt obligate să ţină cont de părerile pudicilor, ale celor care nu-şi pot dezlipi copiii de televizor sau ale intelectualilor plictisiţi de mediocritatea subiectelor tratate. Producătorul nu este responsabil pentru un program decent, educaţional sau inteligent. Nu sunt de acord că o televiziune este formatoare de opinie, de caracter sau un exemplu rău pentru minorii care se culcă târziu.

Singurul responsabil pentru acest lucru este publicul lipsit de discernământ, care ridică emisiunile de televiziune pe un piedestal de unde orice s-ar spune este bun de crezut şi aplicat. Acest public este responsabil pentru educaţia propriilor copii, dar este prea ocupat pentru a sta de vorbă cu aceştia şi preferă să-i înveţe televizorul la ce e bună şcoala şi la ce sexul. Acelaşi public renunţă de bunăvoie la eroii romanelor şi ale cărţilor de istorie în favoarea unor personaje meschine, fluşturatice şi decoltate (la haine şi la minte). Publicul alege să urmărească disputele politice - unde lupta nu se dă între platforme program, ci între rufe murdare -, dispute sportive – unde lupta se dă în tribune, şi nu pe stadion – sau dispute mondene – nu între critici de artă sau realizări tehnologice, ci între bârfe şi proprietarii lor. Tot dânsul, marele public, participă cu entuziasm la emisiuni în care idiotul este rege şi pentru câţiva posibili gologani nu ratează nici pauzele publicitare.

Televiziunea trăieşte de pe urma publicului. Publicul impune calitatea produselor pe care le consumă. Aşa cum nu ar cumpăra produse alimentare alterate, nu ar trebui nici să vizioneze emisiuni de televiziune defecte.
Aruncarea responsabilităţii în curtea televiziunii, precum pisica, nu este cea mai bună metodă de a ajunge la un echilibru. Un exemplu ar fi posturile care se adresează unui sector îngust de public: TVR Cultural şi National Geographic. Sunt foarte atente cu ceea ce difuzează, dar nu au public foarte numeros şi nici o influenţă asupra celorlalţi. TVR Cultural nu ar supravieţui ca societate comercială autonomă (este sprijinit financiar de stat), iar National Geographic are un număr limitat de materiale astfel încât nici publicul loial nu găseşte zilnic ceva nou de vizionat.

În concluzie, responsabilitatea televiziunii este destul de restrânsă. Adevărata responsabilitate socială o poartă consumatorii, care trebuie să se informeze şi să aleagă după bunul plac.

Să redefinim termenii din dicționar – Voluntariat

VOLUNTARIÁT s.n. Angajare în armată ca voluntar (II); durată a serviciului militar pe care îl face cineva ca voluntar. [Pr.: -ri-at] – Din fr. volontariat (după voluntar). (sursă – http://dexonline.ro)

Această definiție este preluată din dicționarul explicativ al limbii române, ediția din 1998. Cred că noțiunea de voluntariat are mai multe valențe și poate ar fi bine să fie toate cuprinse în dicționarul românesc.

Dincolo de expresia militară, voluntariatul cuprinde orice manifestare benevolă, de pe urma căreia nu se obțin câștiguri personale și care se desfășoară în sprijinul unei cauze. Știu, voluntariatul este aplicat și în scopuri rău inteționate, dar în cea mai mare măsură este un act umanitar. Gândiți-vă la voluntarii Crucii Roșii, organizațiilor non-profit care luptă împotriva foametei, a abuzurilor, a sărăciei, gândiți-vă la cei care iau parte voluntar la acțiuni ecologice.

Indirect, munca de voluntar aduce câștiguri personale, dar nu de natură materială. Pe lângă experiența acumulată într-un astfel de proiect (managerială, organizațională, socială, psihologică, etc.), un voluntar obține conștiința unui lucru posibil. Să mă explic. Dacă reușești să strângi fonduri pentru ca o familie săracă să aibă o masă caldă un an, înseamnă că, cel puțin teoretic, foametea ar putea fi eradicată.

Am plecat de la ceea ce-mi doresc. Trăiesc în România, în București. Îmi doresc un oraș și o țară mai curată, fără gunoaie aruncate din mașină, fără urmări mizerabile ale unui picnic de Ziua Muncii, fără poluare, cu multe spații verzi. Pentru aceasta pot să fac ceva. Să-mi sortez gunoiul, să nu contribui la grămadă aruncându-l la întâmplare, să folosesc mijloacele de transport în comun atunci când mașina nu îmi este vitală, să plec cu gunoiul în pungă de pe munte sau de pe plajă. Sunt un mic voluntar al propriei mele organizații în fiecare zi. Și pot face mai mult de atât. Pot fi un voluntar adevărat, în cadrul unui proiect organizat la scară mai mare. Pot sacrifica o zi pe an ca să-mi fac curat dincolo de proprietatea mea. E primul pas pe care-l fac pentru mine și dorințele mele. Pentru asta, susțin campania Let's Do It Romania!

Am și alte dorințe și voi găsi un mijloc să le realizez. Oricât de neînsemnate rezultatele volunariatului unui singur om, ele devin mărețe când se adună cu cele ale celorlalți. Și cel mai mare câștig este conștientizarea propriei puteri. Apoi voi scrie cartea „Cum am devenit un om puternic!”.

Arta liberă

Vorbeam deunăzi despre responsabilitate ( http://ofz-dictionarexplicativ.blogspot.com/2009/11/sa-redefinim-termenii-din-dictionar.html ) şi despre implicaţiile ei în tot ce ne înconjoară şi ne tulbură gândurile şi somnul. Revin asupra aceluiaşi subiect numai din cauza faptului că uneori perspectiva se schimbă şi panorama se transformă într-un coltlon întunecos şi necunoscut.

Responsabilitatea vine la pachet cu dorinţa. Artistul, un caz aparte de libertate exprimată şi asumată, îşi primeşte mult dorita recunoaştere dacă reuşeşte să convingă criticii, specialiştii şi publicul de valoarea produsului său. Astfel, libertatea sa este îngrădită chiar de cele mai stricte reguli, cele ale gustului propriu altui om. Istoria artei este doar o mică parte din baza acestui gust, pentru că altfel toate statuile ar fi fost Afrodita şi toate picturile ar fi reprezentat îngeraşi sau oameni bogaţi. Cine a decis că Dali este un geniu şi nu un nebun? Şi cât de siguri putem fi de această decizie? Puterea criticului este dată de poziţia şi credibilitatea sa, de sprijinul altor critici, de abilitatea celor de la marketing de a vinde produsele apreciate de el.

Artistul primeşte responsabilitatea de a respecta decizia criticului atunci când doreşte ca produsele sale să se vândă. Poate, desigur, să ignore această părere şi să persevereze, dar atunci banii şi recunoaşterea mai pot veni numai după moartea artistului şi a criticilor contemporani lui. Există cazuri. Revoluţiile în artă se fac greu, pentru că mentalitatea se schimbă şi mai greu.
Dar ce se întâmplă de când Internetul a dat tuturor posibilitatea de a fi critic şi artist în acelaşi timp? Vă spun eu: capra vecinului e acră, strugurii verzi trebuie să moară, o luptă pe publicare şi pe anonimat. Cei care au plantat sămânţa, fie ea şi cu intenţia de grâu bun, se bucură de o nesperată buruiană comercială aducătoare de trafic şi cote bune în lumea online. Contestatarii pot doar convinge alţi contestatari să le aducă un pic de trafic pe blogul personal, locul de autorecunoaştere supremă, sărac şi liber.

Să exemplificăm:
http://revistascriitorului.ro/nu-uita/comment-page-1/#comment-694
şi
http://www.revistatango.ro/concursul_s_a_incheiat_dragostea_continua-522.html

Yasunari Kawabata – Ţara zăpezilor(Yukinugi)
Să redefinim termenii din dictionar

Să redefinim termenii din dicţionar (I)

Responsabilitate - RESPONSABILITÁTE, responsabilităţi, s.f. Obligaţia de a efectua un lucru, de a răspunde, de a da socoteală de ceva, de a accepta şi suporta consecinţele; răspundere. ♦ Funcţie, sarcină de responsabil. –Din fr. responsabilité. (http://www.dex-online-ro.ro)

Sunteţi de acord? Ce înseamnă a fi responsabil? Social, în artă, pe stradă, în presă, în dragoste, în natură, oriunde. Este într-adevăr o obligaţie? Vă aştept, fie şi doar cu un cuvânt.

Arta libera
Ais