Despre bătrânețe

Ți-e pasul mai mic, târșit și obosit. Scoți zomote ciudate, neplăcute, plescăi și sforăi, îți trosnesc încheieturile. Ești adus de spate și nu te mai îndrepți. Nu mai ai cum. N-auzi bine, trebuie să țipe în urma ta, mereu atent, mereu răbdător. Nu mai vezi. Distingi contururi vagi, fața nu-ți mai spune nimic, iar de la o vreme și mirosul ți s-a șters. Te întrebi uneori cum recunoști oamenii, ce simțuri te mai anunță că te întâlnești cu oameni cunoscuți. Te sprijini în baston și te ții de tot ce-ți iese în cale. E enervant, mereu trebuie să te ții, abia te miști, se lovesc toți de tine în autobuz, se uită urât de nu știu cum poți duce atâtea priviri urâte. Mergi aplecat, le vezi doar pantofii, umil, mirosind a vechi și ignorând dorința lor de a te face dispărut.

Tragi după tine o sacoșă de pânză, aproape goală. Lumea te bodogăne că ocupi spațiul în autobuz pentru o pâine. Ce, nu puteai să stai acasă? Mureai fără pâinea aia? Poate că da. Și-așa restul îți fac rău la stomac. Cu pâinea ce te mai descurci. Dar ei nu știu ce gust rău au medicamentele alea colorate de le iei cu pumnul și cât ai da să poți lua niște zahăr după ele. Dar nu ai voie și oricum ți-ar face rău. Mai furi uneori de tine însuți înjurându-te în gând că asta nu e viață. Poate următoarea. Dar ei nu știu. Cu muzica lor și hainele lor colorate, ocolite de molii și fără iz de mucegai, cu ochii lor buni acoperiți de bretoane la modă și frunte fără riduri și mâini sigure și piele netedă. Nu știu. Încă.

Îți ții mereu palmele pe genunchi ca să tremure mai puțin. Nu-ți mai amintești numele bolii care le face să se miște așa, haotic, după legea lor. Ți-au explicat la început, apoi au renunțat. Se limitează să te întrebe ce mai faci, dacă te-a enervat ceva, dacă îți amintești să-ți iei pastilele. Îți amintești că în 1940 erai pe front și erai tânăr. Ei unde erau atunci cu denumirile lor complicate și aerele de cunoscători? Îți zic tataie de parcă v-ați cunoaște și îți lungesc lista de interdicții și pe aia cu medicamente colorate. Îți împoaie capul cu date și cantități: 2 dimineața, una înainte de masă, una jumate după. Prostii. Ai fost mereu sănătos. Ți-amintești perfect. Aveai tovarăși buni acolo. Unii au murit. Tu nu. Te-ai întors acasă după 5 ani și câini te-au recunoscut și au sărit bucuroși pe tine. Acum sar la baston, nu tocmai amabili și lumea râde. Om bătrân cu javrele pe urme. Iei autobuzul să mai scapi de ei. Din Cehoslovacia ai venit pe jos. Să-i fi văzut pe ei atunci, cu privirile lor urâte, în trenurile împuțite, fără apă sau liniște.

Îți faci loc prin autobuz, trăgând obosit de sacoșă. Și mâine vei face același drum. Ei nu știu și te vor înghionti și mâine ridicându-se în silă sau în milă de pe vreun scaun. Nu le porți pică. Nu știu. Încă.