Veteran de război

Domnul C. mi-a strâns mâna şi mi-a zâmbit prinvindu-mă drept în ochi. Poartă sacou şi cravată, deşi afară este foarte cald. De fapt, nu l-am văzut vreodată fără cravată sau sacou. Pe reverul stâng al hainei poartă o insignă mică, aurie, pe care se distinge cu greu un tricolor. Ne-am mai întâlnit de câteva ori până acum, aşa că îmi permit să-l întreb ce reprezintă insigna. „E de la asociaţie”, îmi răspunde, „cred că o am de vreo 20 de ani, de când s-a făcut asociaţia de veterani. Ar trebui s-o schimb, dar nu mai au acum decât din cele mari şi eu nu umblu cu ditamai insigna, s-o vadă toată lumea. Pe asta o port aşa, să-mi aduc aminte.”

Mângâie un pic insigna şi îşi rearanjează mâinile pe genunchi, jucându-se cu ele în aşteptarea următoarei întrebări. Îi spun că nu va fi un interviu obişnuit şi că-mi poate povesti tot ce doreşte, în orice ordine. Îmi povesteşte de asociaţie, de întrunirile lor săptămânale la care se duce din ce în ce mai rar pentru că foştii şefi au murit şi au fost treptat înlocuiţi de pensionari ai armatei care nu sunt veterani de fapt. Apoi îmi povesteşte despre singura lor ieşire, la o aniversare a asociaţiei, şi de politicienii care se învârt în jurul lor în preajmă de alegeri. Imediat după înfiinţarea asociaţiei, toţi cei înscrişi au fost avansaţi în grad. Domnul C. a fost făcut din sergent sergent-major. Râde cu poftă amintindu-şi de situaţia penibilă creată şi-mi povesteşte că cel mai fericit a fost când l-au făcut fruntaş şi a reuşit să scape de chinurile şi aroganţa celorlalţi fruntaşi. „Eh, era altfel pe vremea aia”, zice dânsul şi privirea îi alunecă pe lângă mine. „Eram toţi tineri şi speram multe. Degeaba ne avansează ei acum, atunci când aveam nevoie nu se uita nimeni la noi.”

Fără să-mi dau seama, domnul C. începe să-mi povestească întâmplări de acum 60 de ani, iar eu nu am inimă să-l opresc. Îmi spune că era deja în armată, pentru stagiul obligatoriu, când a început războiul. Au ieşit pe străzi cântând „Azi-noapte la Prut, Războiul a-nceput!..” şi primii care au plecat pe front au fost camarazii lui. El nu. Aşa că s-a dus la comandant şi i-a spus că el vrea să plece pe front cu prietenii săi. A fost refuzat pe motiv că aveau nevoie de el în unitate şi atunci s-a dus la biroul de încorporare unde s-a înscris pentru plecare fără permisiune. A revenit la unitate cu ordinul de încorporare, iar comandantul care îl refuzase l-a băgat la carceră. A fost eliberat după câteva zile şi mai târziu trimis pe front, dar nu şi-a mai ajuns din urmă prietenii. Pe mulţi nu i-a mai revăzut niciodată. Povestea lui e veselă şi presărată cu glume. Doar când vine vorba de camarazi parcă îşi frământă mai tare mâinile.

Frontul a însemnat pentru domnul C. cinci ani de tinereţe. Îmi povesteşte pe rând de Ploieşti, frontul din Moldova, 23 august şi haosul din acele zile, apoi aventurile de la unitatea de vânători de munte, recuperarea Ardealului şi drumul până în Cehoslovacia. A fost la unitate de transmisiuni, aşa că uneori ducea mesajele pe jos. Îmi spune râzând că a dormit în zăpadă şi s-a trezit cu un strat de 10 cm deasupra, că a trecut prin bătaia unei mitraliere şi a cules cartofi de pe un câmp minat. L-au scăpat doar Dumnezeu şi şansa. Dar băieţii au avut cartofi copţi la masă şi ce fericiţi au fost. Uneori am impresia că-mi citeşte o carte de război şi nu propriile amintiri. Îl întreb cum poate să glumească cu aşa ceva şi-mi răspunde zâmbind că erau tineri şi totul le părea posibil. Mă uit mai bine la dânsul şi îl văd pe tânărul de 25 de ani, slab, drept, cu frunte înaltă şi mâini jucăuşe. Îl văd în uniformă, îngrijit, scriind acasă cu optimism şi presărând scrisorile cu glume. Îl văd agitând aparatul de fotografiat din care au rezultat fotografiile de 5 cm pe care nu ştiu când le-a scos din buzunar. Mi le arată pe rând, spunându-mi numele băieţilor, de unde erau şi dacă au mai ajuns acasă sau nu. Mângâie fotografiile şi le pune înapoi în plic.

Din război domnul C. a venit cu două decoraţii. A primit trei, dar una a fost obligat s-o restituie pentru că era din luptele împotriva ruşilor. Pentru dânsul ele contează şi nu gradul oferit de politicieni. Nici măcar indemnizaţia de veteran de război nu-i trebuie. Oricum e prea mică şi a venit prea târziu. După război li s-au promis multe. Domnul C. a primit un statut de fiu de burghez, interdicţia de a fi angajat, de a schimba bani la stabilizarea din 1947 şi toate datoriile afacerii tatălui său falimentată intenţionat de comunişti. După doi ani de la terminarea războiului, a fost nevoit să vândă casa neterminată încă pe care o construia împreună cu soţia. Lucra cu ziua, tocător de varză la un aprozar şi lua seara o pâine. Cu ajutorul unui prieten a plecat din Buzău, oraşul natal, şi s-a angajat pe un şantier din Moldova. Timp de 20 de ani a lucrat prin diverse şantiere şi combinate SovRom din toată Moldova, iar din 1968 s-a stabilit la Piteşti. Nu i s-a făcut onoarea de a fi membru de partid.

În zilele revoluţiei din 1989, domnul C. a ieşit în centrul oraşului şi s-a uitat cum lumea devasta depozitele prefecturii şi se bătea pe salamul găsit înăuntru. Îmi spune că s-a bucurat mult de căderea comunismului, dar că imaginile de la revoluţie nu i-au prevestit nimic bun. Lumea se schimba şi oamenii nu mai aveau control. Statutul de veteran de război i-a adus aceleaşi promisiuni deşarte. Le-au promis loc de casă şi au primit o sumă infimă de bani. Cu banii, domnul C. a cumpărat două sticle de vin şi nişte prăjituri şi a venit acasă să sărbătorească noua lor casă. A trecut astfel peste singurul regret pe care îl are: că nu a rămas în casa pe care o construiau în Buzău şi nici n-au avut vreodată alta a lor. Când vorbeşte despre casa aceea se pierde în detalii: locul cu nisip pentru sticle de vin din pivniţă, caişii din curte, zidarul care construise şi casa părintească, culoarea tencuielii încă nefăcută.

Încerc să mai îndrept discuţia către asociaţia de veterani, discuţiile şi dorinţele lor, nemulţumirile legate de legile dedicate. Domnul C. râde şi spune că nimic din toate astea nu mai contează, că şi reprezentanţii lor cer ca toată lumea, devin lacomi. Că nu le mai pasă cu adevărat de ce ar trebui. Îmi spune că e mai bogat decât a fost în toată viaţa lui şi că şi-ar fi dorit să fi avut banii acum multă vreme când era tânăr şi avea copii mici. Nu îndrăznesc să-l întreb ce venituri are pentru că intuiesc din privirea lui mândră că oricât ar fi mi-ar spune că se descurcă. Aşa că abandonez subiectul pentru care venisem şi îl rog să-mi mai povestească, ce-o vrea dânsul, doar să-mi povestească.