Visul II

- Azi mă săruți?
- Nu. De ce vrei asta mai mereu? Ți-am zis că mă face să mă aplec.
- Știu. Dar nu ajung la tine altfel decât rugându-te să te înduri.
- Vrei să zvârl lumea pentru tine? Un boț cu ochi rotunzi?
- Eu.. nu vreau asta. Ai putea să sufli înspre mine de acolo și sigur vântul ți-ar purta sărutarea. Doar să vrei.
- Mă mai gândesc. Sunt ocupat acum, iar s-au pornit războaie și furtuni, iar oamenii ăștia pe care îi susțin cu atâta trudă se uită nepăsători împingând cu vârful pantofului noroiul tot mai sus. Într-o zi vor ajunge la mine.
- Nu! Nu spune așa ceva! Mă înspăimântă oamenii tăi, lumea ta, truda ta. Te văd cum te clatini și nu știu cum aș putea să te ajut.
- Ce-ai zice să sufli sărutarea aia spre mine? Vorbesc eu cu vântul.
- Serios? Vrei tu? Mare bucurie îmi faci azi. Dar nu-i periculos?
- Decât să mă dărâme nerozii aștia cu mizeria lor, mai bine mă dărâmi tu cu sărutări. Ce zici? Ai curaj să te urci până aici să ne uităm împreună la ei?
- Cum să nu! Acuși urc. Dar o să văd și eu ceva?
- Sigur, ăștia cu ochii rotunzi mereu văd până departe.
- Râzi de mine, dar tot urc să știi. Dă-mi mâna. Și poate nici nu mai cobor.
- Ce-ai zis?
- Nimic, nimic, dă-mi mâna că n-ajung.
- Poftim, ce ușoară ești..
- Vai, ce bine e aici cu tine. Uite, văd munți și zăpadă. Și luna, de ce răsare luna?
- Așa e ordinea lumii ăsteia. Să-nceapă și să se termine cu lumină.
- Și cât mai avem?
- O clipă.
- Deja? Unde ești? Te-aștept..

(povestea de față este o continuare a celei de aici)