Erving Goffman - Viața cotidiană ca spectacol

Citesc 'Viața cotidiană ca spectacol' a lui Erving Goffman. Este bibliografie pentru un curs, dar, ca toate cărțile al căror subiect îmi este necunoscut, mă uimește cu fiecare rând. În principal, Erving Goffman a fost un sociolog ale cărui cărți sunt mai mult decât studii de specialitate. Metodele sale bazate pe observație au mers până acolo încât a petrecut un an într-un azil de nebuni pentru a studia modul în care personalul și pacienții interacționează. Rezultatele se găsesc în cartea numită 'Azilul', iar concluzia lui Goffman a fost că nu există o diferență prea mare între comportamentul celor două categorii nevoite să trăiască împreună.

Dar să revin la viața cotidiană. Goffman susține – și specialiștii l-au aprobat pe deplin – că oamenii joacă roluri în fața celorlalți. Fie că jucăm în grup sau singuri, de fiecare dată când suntem puși într-o scenă, în fața unei audiențe, interpretăm un rol ales în funcție de context sau dorințe. Zic bine, bine, dar până unde mergem? Și Goffman îmi răspunde fără să stea pe gânduri că și la propria înmormântare jucăm un rol principal și atragem toată atenția deși, practic, nu mai facem nimic. Uneori ne aparține regia, alteori nu. Convențiile sociale sunt doar roluri bine înrădăcinate și apreciate la fel de cei din jur. Costumația depinde de rol, dar ne-o alegem mereu cu mare grijă, atenți la orice detaliu ne-ar putea afecta interpretarea. Ne privim în oglindă îndelung și ne alegem atitudinea cea mai potrivită.

În decursul unei zile jucăm suficient de multe roluri pentru a fi obosiți. Uneori le schimbăm atât de rapid încât nici noi nu mai reușim să facem față: suntem bucătărese, apoi chelneri și, în scurte momente de răgaz, gazde pentru musafiri. Apoi suntem profesori și colegi, ca într-o jumătate de oră să ne transformăm în studenți. Suntem client și vânzător, părinte și copil, judecător și acuzat. Ne schimbăm rolul după audiență. Ne aranjăm hainele pe fugă și ne transformăm din angajatul model în amantul neobosit. Când se lasă cortina, în culise, ne plimbăm cățelul în trening, ne bem ceaiul în pijama și refuzăm orice rol casnic ni s-ar atribui. Dacă vecinul sună brusc la ușă reclamând o inundație, ne aruncăm repede în papuci și în rolul de responsabil, punem mâna pe telefon și cu o voce autoritară stricăm culisele instalatorului. Interpretările se succed rapid, lăsându-ne puțin timp pentru a ne ascunde în spatele cortinei. Totuși, avem nevoie de cortină, de liniște, de regăsire.

Probleme de interpretare apar la tot pasul. Uneori ne este greu să ne alegem un rol, pentru că nu ne simțim aproape de niciunul. Constat că rolurile sunt entități discrete, numărabile și inflexibile. Nu poți fi și căpitan și maior în același timp și e problematic să-ți dorești atribute aflate la granița celor două ranguri. Cartea lui Goffman e plină de exemple. Dar, printre rânduri, propriile-mi exemple mă năucesc, mai reale ca orice explicație. De fiecare dată când întâlnim un om, deschidem o partitură.

Închid cartea și sting lumina. În întunericul camerei suntem doar noi. Nu mă vezi, iar eu încerc să nu fac nici un zgomot. Măștile au căzut și mi-e teamă să nu te rănesc cu atâta sinceritate. Închid ochii sperând să nu mai văd întunericul și ghemuit lângă tine îmi înfig unghiile în tricoul tău. Nu zici nimic, doar respirația sacadată îți face pieptul să urce și să coboare, iar mâna mea se strânge mai tare în tine legănată de valul respirației tale. Acum nu joc. Acum nu mai știu nici un rol, nici o replică, iar tu nu-mi poți vedea machiajul. Îmi simți doar mâna desprinzându-se încet în timp ce adorm.