Isaac Asimov - Ce-şi face omul cu mâna lui (o traducere delicată a titlului original “Silly asses”)

Publicată în 1958, povestirea lui Isaac Asimov , “Silly asses”, sintetizează toată munca asociaţiilor de protecţie a mediului: industrializarea neglijentă, indiferenţa faţă de spaţiul care ne găzduieşte, obţinerea rezultatelor cu un minim de efort şi iresponsabilitatea totală faţă de urmările faptelor noastre. Ne facem groapă de gunoi în propria curte şi nu suntem deloc preocupaţi de soarta noastră şi a generaţiilor următoare. Au trecut mai bine de 50 de ani de la publicarea acestei povestiri şi este trist că lucrurile nu s-au schimbat absolut deloc, ba dimpotrivă, am descoperit noi metode de a ne distruge pământul de sub picioare. Iată textul, integral, preluat de aici.



Naron, din străvechea stirpe a Rigelienilor, era al patrulea din ginta sa care ţinea cadastrul galactic; avea un registru mare, în care erau scrise nenumăratele specii ajunse la inteligenţă, din toate galaxiile. Mai avea unul, mic şi subţire, în care trecea cu deosebită satisfacţie numai acele neamuri care, pe deplin maturizate, erau demne de a intra în Federaţia Galactică.

Din registrul mare fuseseră şterse de-a lungul vremurilor, multe nume ale dispăruţilor, defecţiuni biochimice, dezechilibrări ecologice sau sociale, ori pur şi simplu ghinionul, îşi luaseră tristul obol. Din registrul mic, în schimb, nu fusese anulată nicio intrare.

Naron, uriaş şi incredibil de bătrân, privi pe sub sprâncenele-i stufoase curierul care tocmai se apropia cu plecăciuni adânci.

- Naron, Unic şi Imens…
- Lasă, lasă salamalecurile şi spune-mi ce e nou.
- Ah, Slăvitule, o altă aglomerare de făpturi a ajuns la maturitate.
- Ia te uită! Aproape în fiecare ciclu primim câte un nou mebru. Ne înmulţim, tinere, ne înmulţim! şi… cine sunt cei noi?

Mesagerul îi comunică numărul de cod al galaxiei şi coordonatele planetei, iar Naron, cu frumoasa lui caligrafie, făcu trimiterea de cuviinţă în registrul mare şi trecu în registrul mic, după tipic, denumirea planetei, aşa cum apărea ea în limbajul băştinaşilor.

- T E R R A, silabisi el, ridicând a mirare privirea către curierul care aştepta curios sfârşitul ritualului. Creaturile acestea deţin un adevărat record. Nu ştiu alţii care să fi trecut atât de repede de la simpla inteligenţă la deplina maturitate. Hm, hm, sper să nu fie vreo eroare, ai?
- Se poate, luminate?! protestă mesagerul.
- Au descoperit energia termonucleară?
- Desigur, Preamărite.
- Ei bine, atunci e în regulă; doar acesta este principalul criteriu de selecţie. Am să-i contactez chiar eu pe vreuna dintre staţiunile lor extraplanetare.
- Aaaa, să vezi, Preaînălţate, se grăbi să precizeze tânărul, până acum nu au nicio staţiune extraplanetară. Observatorii menţionează însă că terranii au trimis staţii automate spre alte plantete şi că au o sumedenie de sateliţi artificiali, minusculi, ce-i drept, în jurul planetei lor.

Naron se încruntă, perplex.

- Doar atâta? Bine, dar experimentele, exploziile nucleare, care le-au permis studierea frânării şi controlorii reacţiilor de fisiune, toate astea unde le-au făcut?
- Păi… chiar pe Terra, Luminate!
- PE PROPRIA LOR PLANETĂ? tună Naron, ridicându-se în deplinătatea celor peste şapte metri ai săi.
- Chiar aşa, confirmă mesagerul, pierit.

Lăsându-se înapoi, în jilţ, încet, cu o tristeţe care parcă îi frigea umerii sub covârşitoarea ei povară, Naron taie cu o linie groasă numele proaspăt trecut în registrul cel subţire. Era, desigur, un act fără precedent, dar Naron era tare, tare bătrân şi foarte, foarte înţelept, astfel că era în măsură să prevadă inevitabilul, chiar mai bine decât oricine altcineva în univers.

- Inconştienţi, sărmanii… şi când te gândeşti ce frumos începuseră…