Julio Cortázar

„Acest sentiment al fantasticului.. este aici, la fiecare pas, vreau să zis, în orice moment, şi constă mai presus de toate în faptul că tiparele logicii, cauzalitatea timpului şi a spaţiului, toate cele pe care inteligenţa noastră le acceptă de la Aristotel încoace drept imuabile, sigure şi liniştitoare sunt brusc răsturnate, afectate de un soi de.. vânt interior, care dislocă, cere imperios o schimbare.” Julio Cortázar

Nu cred că scrierile lui Julio Cortázar pot fi povestite. Mai degrabă descoperite sau, şi mai bine, trăite. În textele sale intri neavertizat de fiecare dată, oricâte ai fi citit înainte. Lasă urme adânci, active, care te umplu de gânduri, de întrebări ca „ce-ar fi dacă”, „oare cum e posibil”, „cum de nu mi-am dat seama până acum”. Când reuşesc să înţeleg şi să cuprind universul său, un zâmbet complice mă detaşează de ‚ceilalţi’, neiniţiaţii, care nici nu bănuiesc câte sunt posibile într-o lume, care este totuşi această lume, dar de departe alta. Este ca acel moment trăit în singurătate când o buburuză curajoasă ţi se caţără pe mână ca apoi să se lanseze în zbor şi să se facă nevăzută într-o clipă.
Vă trimit buburuzele mele de prin volumele lui Cortázar (Bestiar, Cât de mult o iubim pe Glenda - ed. Polirom) şi le aştept pe ale voastre.

Despre ‘Porţile paradisului’
O poveste de iubire tristă ar zice lumea. Pornită din cabareturile pline de fum şi tango din Buenos Aires, unde nuanţele de piele se amestecă provocator, îndrăzneala Celinei şi a lui Mauro devine o căsnicie liniştită, blândă şi perfect normală în aceiaşi ochi aspri ai lumii. Dragostea lor loială, dincolo de orice pasiuni exagerate, este povestită prin prisma avocatului decent care nu reuşeşte (şi nici nu doreşte) să se despindă de farmecul vieţii celor doi. Moartea de boală urâtă a Celinei, pe care o ignorau şi o tratau drept ’slăbiciune’ îi lasă pe Mauro şi pe al său prieten pradă amintirilor şi lucrurilor banale. Încercând să-şi alunge gândurile şi sentimentele, cei doi o regăsesc pe Celina, dincolo de moarte, în locul în care sufletul său se lasă pradă visului: în cabaretul plin de fum şi acorduri de tango.Descrierile amănunţite ale pregătirilor de înmormântare amestecate cu amintiri şi sfârşite în atmosfera cabaretului, descrierile aproape vizuale ale tangoului cântat şi dansat aici, descrierile trăirilor în doi care palpită dincolo de cuvinte, fac din această povestire o răsuflare caldă, o escapadă din canoanele societăţii. În final, nu am găsit nimic trist. Toţi murim, mai mult sau mai puţin frumos, dar câţi avem curajul şi norocul să iubim?!

Julio Cortázar - Despre 'Orientarea pisicilor'

Umberto Eco - Misterioasa flacără a reginei Loana