Visul (III)

Urmărea norii negri de ceva vreme. Când primul fulger îşi făcu apariţia, Miruna închise geamul şi se retrase de la fereastră. Se întuneca şi mai avea oricum mult de aşteptat. Îi era ciudă că nici de data aceasta imaginaţia ei nu reuşise să-l contureze, să-i coloreze ochii şi să-i simtă mângâierea părului şi a obrazului lipit de faţa ei. Îl construia din nori aproape în fiecare seară, aşteptându-l răbdător şi convinsă că într-o zi va depăşi lumea lui şi coborând din imaginaţia ei va intra pe uşă în loc de fereastră. Miruna nu mai ştia cum se întâlniseră, cum îl plăzmuise prima dată dintr-o fantasmă, dintr-un vis, o bucată de roman şi mult dor. Îl văzuse înalt, puternic cât să sprijine lumea şi, bineînţeles, prea ocupat cu sprijinitul ca să poată coborî până la ea. Altfel ar fi venit de mult, era sigură, dar aşa nu avea cum să-i ceară să renunţe la tot şi să se limiteze la o viaţă parşivă într-un apartament cu două camere din Militari.

Ploaia bătea în fereastră, iar geamurile cu rame de lemn scorojit nu făceau faţă vântului. Miruna puse veioza peste nişte hârtii pe care vântul le împăştia. Deschise televizorul şi potrivi sonorul până când zgomotul acoperi ploaia.

Herfas oftă şi-şi schimbă grijuliu poziţia. De aici de sus o vedea doar când noaptea era senină, dar acum ploua torenţial şi vântul adunase toţi norii lumii înnegrindu-i cu ură. Boţul cu ochi rotunzi care băteau până departe se cuibărise într-un fotoliu în faţa televizorului şi el ştia că iar se gândeşte la inexistenţa lui. N-o vedea, dar simţea tristeţea cuibărită şi pe ea în faţa televizorului. Nu-l duruseră niciodată umerii şi îşi dusese mereu povara cu plăcere. Dar de când fata asta reuşise (nu se ştia cum) să ajungă la el şi să-i ducă dorul, lumea părea de plumb, tâmplele îi zvâcneau şi ar fi dat de-a dura cu pământul pentru câteva clipe în care să privească fata în ochi. Herfas îi ştia doar glasul şi conturul stins al trupului mic. Bănuia că are ochi rotunzi pentru că ea nu-l contrazisese niciodată în privinţa asta. Dar ce nuanţă au buzele ei, ce strălucire îi poartă părul, Herfas era condamnat să nu afle niciodată.