Patru

E august iar. A patra oara de când m-am apucat să vă scriu. Ce-ați făcut în ultimii patru ani? Cine sunteți? Vă trimit lucruri banale, texte fără sare, frânturi din lumea mea obișnuită. Împart cu voi cuvinte grele, imagini frumoase, gânduri furate de la alții. V-am împărtășit secrete, v-am ținut de vorbă, ne-om fi și certat poate. Și totuși, ce-ați făcut în ultimii patru ani?

Eram îmbrăcată în negru când am început să vă cunosc. Scriam strâmb, printre șiroaie de lacrimi, și nu știam dacă mai e ceva de făcut cu mine. Ca atunci când nu te înduri să arunci o stropitoare veche și o zvârli prin pod, cine știe, poate-ți va mai fi de folos. Pierdusem direcția, busola și stelele. Dar vroiam să povestesc cuiva despre ele. Despre stele. M-am hotărât din senin să fac un master, într-un moment prost ales de sorți, dar l-am dus la capăt cu uimire, explicând lumii că în viața unui inginer prinde bine o pată de culoare. Nu mi-a folosit decât mie, celei dinăuntru, în cel mai personal mod cu putință. Nu apare in CV, e doar un magiun propriu din care mai citez uneori. O poveste.

Printre fragmente de zile și bucăți de oameni, mi-am găsit busola. Am îndrăznit s-o încerc pe două roți, pe patru roți, pe zăpadă, prin niște țări străine, prin săli de concerte, pe bicicletă, pe autostradă gonind spre mare, prin munți incredibil de frumoși, pe drumuri noi, prin amintiri vechi. Și-atunci mi-am dat seama că nu contează decât ce iubești. Mi-am dat seama că orice grozăvenie ai realiza trebuie s-o raportezi la cineva. Sigur, poți fi tu însuți acel cineva, dacă senzația reușitei te face fericit. Dar eu nu sunt așa. Iubesc temeinic, pe alții. Îi pot găsi dincolo de stele, printre nori, printre amintiri. Îi port în suflet fără să știe. Un fel de „atașament cu niște infatuare”, cum mi-a zis cândva cineva. Un soi de amalgam care naște fericire. Rețeta mea. Port ceasul bunicului și inima bunicii. Busola mea pe care-o regăsesc mereu, la care mă întorc cu dor, vor fi mereu oamenii.