vineri, 30 iulie 2010

Drumurile mele toate

Nu, nu m-am născut pe drumuri, deși ar fi fost foarte posibil pentru că m-am trezit să vin pe lume într-o zi de miting în care toate străzile erau blocate. Cu toate acestea, drumurile au fost mereu mediul meu preferat. Îmi plăcea să merg la grădiniță, nu să stau acolo. Mă încântau plimbările lungi în compania bunicilor, pe străzi și pe coclauri, iubeam mersul cu trenul și deși mi se făcea ocazional rău în mașină eram mereu primul de plecare. Am zburat cu avionul și mi-aș fi dorit să meargă ca funia-n sac pentru că mie mi-au plăcut curbele. Am petrecut o săptămână în autocar, făcând 1000 km pe zi, dar nu m-aș mai fi dat dus acasă. Petrec zilnic cel puțin 2 ore pe drum spre și dinspre servici și de cele mai multe ori mă întorc acasă pe drumuri ocolite ca să dureze mai mult. Drumul nu mă obosește, nu mă plictisește, nu mă pierde.

Drumurile sunt un drog. Odată ce le-ai prins gustul nu mai poți scăpa de ispita lor. Te cheamă din cel mai dulce somn, te alungă de lângă cel drag, te împing la disperare și te trag de mână când ți-e lumea mai frumoasă, pe furtună și zăpadă. Îți cheltuie toate economiile, căci trebuie să recunoaștem că un drum vrea benzină sau bilete de tren, cazare, mâncare, apă caldă, haine curate, aparat de fotografiat, telefon și câte și mai câte. Devii sclav fără să-ți dai seama și nu există nici un medicament sau manual care să te ajute să scapi de obsesie.

Am plecat pe drumuri asfaltate și pe drumuri trasate doar de călători. Le-am împărțit cu cei pe care-i iubesc, ca semn al iubirii ce le-o port. Le-am dăruit o felie din drumurile mele ca și cum le-aș dărui un giuvaier prețios, un gram de cer. Am privit indicatoarele rutiere cu emoția cu care privești un tablou de Van Gogh într-un muzeu parizian. Mi-am urmărit umbra întipărită pe asfalt și i-am mulțumit că mă însoțește așa cum mulțumești unui înger păzitor că nu te lasă singur. Am gonit pe drumuri cunoscute și am pășit tiptil pe drumuri nedescoperite mie, am așteptat și m-am rugat. Cred că cel mai mult m-am rugat pe drumuri: să iasă soarele, să găsesc totul bine la destinație, să-mi apere dragostea de ploi și furtuni, să șteargă necazul de care fug, să mă ajute la examenul care mă așteaptă, să mă țină benzina până la pompă, să fie în viață, să mă aștepte, să mă iubească, să întâlnesc berze, să mă întorc curând. Am devorat drumul și el m-a devorat pe mine. Nu, nu pot să scap de beteșugul ăsta și nici n-o cer.

Cel mai frumos drum? Cel pe care-l aștept să vină, să-i văđ punctul în care se termină și să mă scufund în el până când ajungem un singur punct, un singur om. Un drum însoțit de umbră, în care să țin în brațe omul drag, să vedem cu un singur ochi de ciclop și să simțim cu două inimi. Un drum prin munți, prin timp, cu respirația întretăiată de efort, cu glasul pierit de frumusețe, plin de praf, un drum prin pădure, spre apus.

Cel mai urât drum? Acela din noaptea de Înviere în care cerul s-a prăbușit în mine, un drum prin noapte, cu urcuș greu și speranțe deșarte, în care totul era stabilit și eu nu puteam decât să alerg cu o viteză minusculă pe un asfalt transformat în smoală fierbinte. Aș face oricând acel drum înzecit dacă aș găsi la destinație ce-mi doream să găsesc. Dar se zice că dacă nu găsești la destinație ceea ce căutai înseamnă că nu ai ajuns la destinație. Așa că toate drumurile mele sunt de fapt un singur drum segmentat care duce spre acel ceva pe care-l caut, spre singurul punct cu care mă pot confunda, un drum pe care voi avea mereu alături umbra. Mi se vor perinda prin suflet case și copaci, nori și mări, apus și răsărit, oameni și fluturi, dar nu mă pot opri decât atunci când drumul se termină.

miercuri, 28 iulie 2010

Geografia, bat-o vina!

În primăvara anului trecut, am scris un articol despre localitatea Jurilovca și împrejurimile sale pentru o revistă de turism. Articolul a fost acceptat pentru publicare în numărul dedicat verii 2009 și va apărea în numărul dedicat verii 2010. Nu m-a deranjat întârzierea pentru că revista apare rar și subiectul nu suferea stricăciuni în timp. Jurilovca și tărâmurile dobrogene sunt locuri aparte și le descopăr mereu cu plăcere, eu, un bucureștean crescut între betoane. Așa că mare mi-e bucuria că articolul meu va vedea lumina tiparului și, în mod cu totul surprinzător, primesc și bani pentru asta (să nu zic hop până n-am trecut Dunărea, că încă n-am văzut nici banii, nici revista).

Dar bucuria mea are o pată mare, încețoșată ca ochelarii bunicii după ce termina de gătit. Eu am numit articolul "Popas la Jurilovca", cei de la revistă s-au gândit că dă mai bine "Jurilovca, între deltă și mare" și nu mi-au spus decât după tipărire. Pentru cei care n-au harta României la îndemână, trebuie să precizez că Jurilovca se află pe malul lacului Golovița, la vreo 100 de kilometri de Constanța și vreo 75 de kilometri de Tulcea. Partea cu apropierea de mare aș putea s-o înțeleg pentru că traversând lacul se ajunge la fâșia de nisip numită Portița, dincolo de care e Marea Neagră. Dar Dunărea și delta ei sunt cam departe. Oare nu s-ar necăji localitatea Sfântu Gheorghe dacă orice locșor dobrogean s-ar intitula între deltă și mare? În plus, cred că Dobrogea de uscat (partea de sud, cea fără deltă) are un pic altă cultură și alte obiceiuri. Parcă nu merge totul pus la grămadă pe motiv că pământul e oricum rotund și orice loc e între orice și orice (că la urma urmei și Bucureștiul e între Dunăre și mare, între Turnu Severin și Constantinopole, între Madrid și Paris). Dar uite-așa, pentru a publica un text, am închis ochii și gura, am văzut numai jumătatea care mi-a convenit, că doar n-a scris nimeni direct pentru National Geographic (sau a scris, dar pe cei cu talent nu-i numărăm).

Dacă ați fost la Jurilovca sau ați auzit de ea, dacă vă pricepeți mai bine la geografie și vă descurcați fără GPS sau dacă știți vreun loc românesc care merită văzut, dar nu știu mulți de el, dați de știre sub orice formă. Fiți preciși, corecți și sentimentali, povestiți cu responsabilitate, cu melancolie, cu umor. Spuneți numai prietenilor, pe șoptite, trimiteți invitații la o ciorbă de pește sau la un papanaș cu dulceață de afine. Citiți reviste de turism, dar nu plecați fără hartă.

luni, 26 iulie 2010

Cotidian banal cu soare, o rețetă de weekend

Am început cu un ideal măreț.


Dar am obosit repede.

 
Unii munceau


Alții priveau

Era nevoie de o pauză,

lunga

 
si de un drum cu amintiri.

sâmbătă, 24 iulie 2010

O amintire: Javier Conde – Recital de chitară flamenco

1 martie este o sărbătoare autentic românească, suficient de comercială pentru a nu i se denatura menirea. Cadourile au evoluat de la simple mărțișoare la obiecte scumpe și alte modalități de manifestare a atenției. Anul acesta, bucureștenii au putut dărui mărțișoare sub forma unui strop de muzică flamenco autentică, în ambianța elegantă a Teatrului Odeon și alături de invitații de seamă ai Institului Cervantes și ai ambasadei Spaniei la București. Sala teatrului a fost neîncăpătoare pentru entuziasmul spectatorilor.


Chitara flamenco ajunge rar la București. Evenimentul din seara zilei de 1 martie a fost organizat în cadrul Festivalului Flamenco (8 februarie – 7 martie 2010), de către Institutul Cervantes. Protagonist, Javier Conde, un tânăr de 19 ani, acompaniat la câteva melodii de către tatăl său, Jose A. Conde. Timp de de oră, artistul interpretează un program variat care străbate toate tipurile de flamenco și toate momentele specifice dansului asociat. Javier Conde susține singur un spectacol fascinant, făcând pauze doar pentru ropotele de aplauze care inundă sala la sfârșitul fiecărei piese. Pe o scenă fară decoruri, cu o lumină simplă, un scaun și o chitară.


Javier Conde este un miracol al lumii flamenco. Premiat la Concursul pentru Tinere Talente de chitară flamenco încă din 1999 (pe când avea doar 10 ani), artistul și-a atribuit multe alte premii ale concursurilor pentru chitară flamenco și clasică. A înregistrat CD-uri și a participat la festivaluri de flamenco din întreaga lume. Pe lângă virtuozitatea cu care își duce la îndeplinire menirea, Javier Conde este recunoscut pentru interpretarea sa atipică, spectaculoasă. Fără a depăși granițele impuse de tradiționalul flamenco, interpretarea pe care o dă tânărul surprinde și fascinează. Compozitorii pieselor care îi compun programul afirmă că nici chiar ei nu au văzut în propria melodie ceea ce găsește Javier.


Ambianța intimă a Teatrului Odeon s-a potrivit perfect evenimentului. Oferind un spațiu relativ restrâns, sala Majestic a teatrului impune atenție și respect, aducând spectatorul aproape de scenă, insuflându-i dramatismul sau bucuria spectacolului. Deși în mare parte a spectacolului Javier Conde a fost singur pe scenă, publicul i-a fost aproape, susținându-l prin aplauze și rechemându-l pe scenă pentru încă două piese. Spre încântarea spectatorilor, pentru ultimul bis Javier a anunțat că va interpreta cea mai flamenco piesă dintre toate și a cântat vestita piesă aparținând coloanei sonore a filmului Pantera Roz. Evident, în ritm de flamenco, ceea ce a dovedit că orice atinge tânărul solist se transformă iremediabil în cea mai pură formă de flamenco și de atmosferă spaniolă.
Flamenco este o artă veche în cultura spaniolă. De-a lungul timpului elementele tradiționale s-au împletit cu cele de avangardă, ducând influența acestei arte în multe alte genuri artistice. Institutul Cervantes își propune ca acest festival să devină o tradiție în spațiul cultural bucureștean, iar publicul spectator așteaptă cu nerăbdare următoarele evenimente dedicate artei flamenco, fie muzică sau dans.

joi, 22 iulie 2010

Gara Ciulnița

Purta aceeaşi rochie albă pe care o îmbrăca în fiecare sâmbătă. Mergea grăbită prin praful de pe marginea drumului, uitându-se des la ceas. Mai erau două ore. Uneori vântul îi fura pălăria de paie şi Miruna se vedea nevoită să alerge după ea cine ştie pe unde. Asta o întârzia şi o înfuria deopotrivă pentru că nu-şi permitea să întârzie.

Ajunse la gară cu o oră mai devreme decât trebuia. Răsuflă uşurată şi se ascunse de soarele torid sub streaşina gării. Fixă punctul în care şina se întâlnea cu cerul şi aşteptă. Minutele se scurgeau greu, cleios, ca o transpiraţie urât mirositoare. Cei 7 kilometri pe care aproape îi alergase, prin soare şi praf, începeau să-şi spună cuvântul şi Miruna o invidia pe cerşetoarea care se aşezase pe jos, în cel mai umbrit loc al peronului.

Era sigură că sâmbăta asta venea. Nu-i promisese nimic, ca de obicei, dar de data asta ceva îi spunea că o să vină. Aerul fierbinte mirosea a mare şi dacă nici ăsta nu era semn bun, atunci Miruna nu mai ştia altul. Îşi aranjă fusta şi îşi şterse cu batista picioarele prăfuite şi transpirate. Mereu îi zicea să nu-l mai aştepte la gară, dar Miruna susţinea că îi face plăcere plimbarea şi venea în fiecare sâmbătă. Aşa că nu trebuia să-i vadă picioarele roşii şi obosite. Fixă din nou punctul din care el trebuia să apară, stăruind cu privirea până îi dădură lacrimile. Se uită la ceas, se uită din nou la punct.

Nu mai venise de 2 luni. Treburi urgente, probleme pe şantier, lipsa banilor, o grevă la CFR, o mulţime de motive care se interpuneau de atâta amar de vreme în calea fericirii ei. 2 luni de când punctul nu se mai transformase în Rareş, de când peronul rămăsese gol pentru Miruna. Dar astăzi venea, o simţea şi nu era dispusă să renunţe la speranţă. Uneori aştepta şi trenul următor (care venea abia după 4 ore) gândindu-se că Răruţ s-a trezit târziu şi l-a pierdut pe cel de dimineaţă. Da, Răruţ îl alinta ea şi i se potrivea de minune cu părul lui cârlionţat şi umerii lui laţi care mutau munţii acolo pe şantier, departe.

Cerşetoarea desfăcu un pachet soios şi scoase din el o bucată de pâine şi o felie de parizer cu mult usturoi. Miruna înghiţi în sec, amintindu-şi că nu a avut timp să mănânce de dimineaţă. Oricum nu i-ar fi picat bine la cât de agitată era. Femeia o urmări cu o privire vigilentă şi furioasă pe invidia ei. Apoi îi întoarse spatele şi începu să mănânce. Pe Miruna o ameţea mirosul de usturoi. Se uită la ceas (40 de minute mai erau) şi se concentră pe punctul drag. Lumina puternică îi făcu o lacrimă, dar nu o băgă în seamă şi-şi văzu de punctul ei imaginându-şi figura senină şi zâmbetul larg al lui Rareş. Se ştiau de mult, dar se vedeau puţin şi uneori figura lui avea contururi şterse şi mai puţine culori. Când în sfârşit reuşeau să se întâlnească, îl privea cu atâta nesaţ încât privirea ei aproape lăsa urme. Îşi plimba ochii pe conturul feţei lui, desenând linii ferme, rotunjind buzele şi căzând drept pe linia nasului. Se scufunda în ochii lui negri ca într-o fântână din care-ţi iei apă rece la vremuri de aprigă secetă. Îşi rezema apoi privirile de umerii lui, îi mângâia cu ele mâinile şi îi gâdila tălpile. Era un ritual de privit de care nu se sătura niciodată. Din punctul de la capătul şinei, ea îl desena mereu pe Rareş.

Pierdută în orizontul cu amintiri, Miruna nu simţea timpul. Broboanele de sudoare se transformau în lacrimi şi se pierdeau în zâmbetul plin de speranţă şi nerăbdare. Punctul se tranformă în tren. Miruna se apropie de marginea peronului şi cu mâna făcută streaşină peste ochi se uită cum creşte. Cerşetoarea o privi zeflemitor, îşi ascunse bagajele şi se pregăti să primească bunăvoinţa călătorilor. Se alegea mereu cu câte ceva, în timp ce fătuca asta proastă aştepta în fiecare săptămână degeaba. Trenul şuieră, încetini şi în cele din urmă opri în staţie. Peronul se umplu de oameni, de voci, de bagaje. Cerşetoarea începu să se tânguie şi să împartă binecuvântări, ascunzând rapid banuţii primiţi.
Miruna se pierduse deja prin mulţime, căutându-l.

marți, 20 iulie 2010

Tratament preferenţial

De când se ştie ţara asta cu oameni întrânsa, au existat una sau mai multe categorii privilegiate. Am început cu tarabostes, boieri, oameni de curte, cei cu sânge albastru, membrii de partid, revoluţionari, parlamentari, cei din armată, poliţie, magistratură, bugetari, actori şi mulţi alţii. Şirul lor e nesfârşit. Numai adierea blândă a vreunui zvon care le-ar diminua drepturile îi scoate în stradă şi pe la toate posturile de televiziune.

Sunt inginer, plătitor de taxe şi impozite, angajat la o firmă particulară, fără sindicat. Câştig mediu şi suport recenta creştere de TVA şi viitoarele creşteri de impozite şi alte taxe. Mai bine de 30% din salariul meu se duce la bugetul de stat, pentru a plăti pensii şi servicii medicale. Dacă mâine rămân fără servici pentru că firma nu-şi mai permite să mă plătească, nu voi apărea la nici un post de televiziune şi nu voi arunca roşii în guvern, cerându-i demisia. Muncesc 8 ore pe zi (şi fac 2 pe drum), 40 de ore pe săptămână, am 21 de zile libere pe an, nu-mi permit o casă şi strâng bani din timp pentru concediu. N-o să mă vedeţi la televizor susţinând că ingineria este un domeniu de viitor (deşi este), domeniul care aduce cele mai mari venituri la bugetul de stat (deşi o face) şi nici n-o să mă auziţi povestindu-vă despre inginerii români care au dus renumele ţării în afara graniţelor (deşi sunt mulţi şi ar trebui cunoscuţi).

Cred că vom fi o ţară profitabilă atunci când n-o să mai avem categorii privilegiate. Când pensiile se vor calcula la fel pentru toţi, când nu vom mai aştepta să primim de la stat (pentru că ni se cuvine, doar suntem parte a ‘acelei’ categorii), când regulile, taxele, legile vor fi aceleaşi pentru toţi. Nici nu vreau să încep discuţia despre cei care stabilesc drepturile şi încep cu ale lor.

Şi ca să revin la subiectul de la care de fapt am plecat, într-adevăr, avem nevoie de cultură, poate mai mult ca oricând. Dar de ce nu pot fi instituţiile culturale autonome, primind o sumă fixă de la primărie şi rotunjindu-şi bugetul prin mijloace proprii? Aşa n-ar mai trebui să dea afară din angajaţii absolut necesari atunci când decid alţii. Iar mijloace de obţinere de venituri există: organizarea de evenimente (lansări, concerte, conferinţe, expoziţii), vânzarea de bilete, publicitate bine aleasă, închiriere de spaţii, etc. Ştiu că este greu când rosturile înţepenite de ani de zile sunt răsturnate, dar cred că dacă ar avea orgoliul de a se considera autonome şi nu ar mai aştepta mila statului ar avea multe de câştigat. Până la urmă, aşa procedăm toţi cei care nu suntem incluşi în vreo categorie.

duminică, 18 iulie 2010

Miss Pettigrew lives for a day (2008)

Iată o comedie simpatică, inspirată și recomfortantă. În Londra perioadei interbelice, Miss Pettigrew nu mai primește nici o șansă de la societate, așa că fură una, asumându-și un ultim risc (pentru că oricum nu mai avea mare lucru de pierdut). Sună la ușa unui necunoscut și, de unde nimeni n-o mai vroia, găsește o femeie care nu o mai lasă să plece, o femeie care are nevoie de ajutorul său și care este dispusă s-o ajute fără a pune întrebări. Miss Pettigrew lives for a day este o poveste despre prietenie și soartă, despre zile bune și zile foarte proaste. Se potrivește zicalei: „Dacă la capătul drumului nu ai găsit ce căutai, atunci nu ai ajuns la capătul drumului.”

Uneori avem nevoie de astfel de filme, care să-ți lase impresia că ziua de azi este ultimul deal pe care-l urci și dincolo de el vei avea o nouă șansă. Avem nevoie să vedem că este posibil (chiar dacă este vorba doar de iluzii cinematografice), avem nevoie să ne împrietenim cu personaje (și cum să nu te împrietenești cu Amy Adams?), avem nevoie să râdem (zilnic!). Vizionați prezentarea filmului, poate vă surâde.

vineri, 16 iulie 2010

Schimb de cărți

Schimburile de cărți sunt un fenomen destul de nou aici. Oameni necunoscuți sunt invitați să dăruiască și să primească o carte pentru a putea citi astfel cât mai mult. Este o inițiativă lăudabilă, care are toate șansele să relanseze lectura ca mod de viață. Dar...

Nu pot să mă despart de cărți. E o meteahnă de familie care a făcut ca biblioteca bunicilor să conțină cărți și reviste dinaintea celui de-al doilea război mondial, în condițiile în care s-au mutat de vreo 10 ori și n-au avut niciodată mașină. Dar sunt un mândru posesor al Aventurilor lui Cepelică în ediția care l-a distrat pe bunicul meu când era elev de școală primară. Mă înțelegeți acum de ce fiecare petec de hârtie imprimată care îmi pică în mână este atent analizat înainte de a fi returnat naturii prin reciclare. Cum aș putea să mă despart de pagini întregi de vise, de sute de personaje, de poezie și de însuflețirea romanelor polițiste?!

Pentru că n-aș vrea să trec drept un om egoist sau zgârcit, caut soluții acestui schimb reciproc avantajos. Dacă în loc să încurajăm principiul „citește și lasă” am insista mai mult pe „împrumută de la bibliotecă” și ne-am strădui să dotăm cât mai multe biblioteci corespunzător? Mi-amintesc de anii în care bântuiam biblioteca școlii căutând noi și noi aventuri până la exasperarea bibliotecarei care ne dădea orice doar o scăpa de noi. I-am cunoscut așa pe Cireșari, pe Winnetou, pe Ivanhoe și pe mulți alții. Cred că-mi place mai mult și „dăruiește dubluri” și „vizite dese în târguri de carte”.

Am încercat să aleg ce carte aș da la schimb și ce carte aș vrea să primesc. Cred că aș da un Cortazar (bineînțeles, după ce l-am achiziționat din nou) și mi-aș dori să primesc un Cortazar, o Simone de Beauvoir, un Sergio Pitol, un PG Wodehouse, un Umberto Eco și orice altceva. Nici un Winnetou n-ar fi rău.

Cum vi se par schimburile de cărți? Ce carte ați da la schimb și ce v-ați dori să primiți de la necunoscutul din fața dumneavoastră?

miercuri, 14 iulie 2010

Elizabeth Gilbert – Mănâncă, roagă-te, iubește

Despre film, aici
„Mănâncă, roagă-te, iubește” este un roman de călătorie prin trei țări (din două continente) și printr-un suflet (originar de pe alt continent). Este o carte scrisă cu umor și cu sinceritate, un jurnal de călătorie îmbibat de amănunte simpatice și bine alese astfel încât să surprindă caracterul locului vizitat și starea de spirit a localnicilor. Nu este o carte doar pentru femei, dar reprezintă punctul de vedere al unei femei și poate n-ar avea atât de mult farmec pentru reprezentanții sexului mai puțin predispus la frângerea mâinilor. Deși cred că ar avea multe de învățat.

Autoarea-personaj își ia liber un an de la viață și pleacă în călătorie pentru a-și îndeplini câteva dorințe ascunse și mult amânate. E adevărat, își permite acest lucru (ca și în Villa Amalia, personajului i se dau niște posibilități pe care nu oricine le are, dar ideea este să gândim în concepte și nu în caprele vecinilor). Pleacă pentru a scăpa de Depresie și Singurătate, pentru a învăța să respire și să aibă încredere din nou. Pe drum găsește paste, oameni fericiți, înghețată, oameni săraci, guru, prieteni, ierburi vindecătoare, biciclete, orez. Se desparte fără regrete de cele două cunoștiințe (Depresia și Singurătatea). Învață limba italiană, învață să se roage și să se scufunde în liniște, iar eforturile ei sunt răsplătite cu încă o doză de iubire.

„Mănâncă, roagă-te, iubește” este o carte care se citește singură și în care, căutând printre rânduri, oricine se regăsește. Spune multe, dar le spune cu atâta naturalețe și umor încât e imposibil să nu-ți placă de Liz și de toate personajele (reale) pe care le adună în jurul său. Știu sigur că ne-am înțelege de minune, doar din faptul că nu vede nimic neobișnuit în a mânca înghețată la ora 9 dimineața.
--------------------------------------------------------------------

P.S. Am citit cartea lui Elizabeth Gilbert pentru că într-o dimineață ploioasă în care nu mai reușeam să împrăștii norii și cucoana Depresie se hlizea la orizont, am scris un e-mail jalnic unei prietene (sper că nu te superi că dau citate din mesajele noastre). Scriam așa;
„Ah, e vineri iar. Unde se scurge viața mea?! Parcă o papa bau-bau. Și deja am băut cafeaua (la plic), nu mai am nici o scăpare! Până și unghiile mele roșu aprins de care eram așa mândră, azi îmi par ciobite și nelalocul lor.”
Mi-a răspuns:
„da nu înțeleg cum adică se scurge? adică e o chestie fluidă, fără încărcătură, gen boabe de năut, bulbi de trandafir, roșii cherry...?
ai citit „mănâncă, roagă-te, iubește” de Elizabeth Gilbert? Citește-o.”
Și a avut dreptate. Mulțumesc.

marți, 13 iulie 2010

Munca, brățărușă de aur

- Aș dori brățara aceasta, vă rog.
- Sigur, e tare drăguțică brățărica asta. Nu doriți și niște cerceluși asortați? Poate un ineluș.
- Nu, mulțumesc,
- Dar avem și băsmăluțe și agrăfioare, sigur găsiți ceva. Mărgeluțele astea le-ați văzut?
- Da, mulțumesc. Nu-mi trebuie.
- Foarte frumoasă brățărușa pe care ați ales-o. Merge tare bine cu o fustiță vaporoasă și o bluziță fără mâneci. Cu niște săndăluțe cu toc, numai bine de petrecere. V-ar trebui un lănțișor, ceva cu floricele.
- O iau pentru cineva. E un cadou.
- Aaaa, un cadouaș! De ce n-ați spus așa? Avem niște punguțe pentru cadouașe foarte drăgălașe și vă putem face și fundițe. Sigur nu doriți niște cerceluși?
- Nu, doar o pungă.
- O punguță frumușică imediat. Cu floricele sau balonașe?
- Simplă n-aveți?
- Ba da, dar sunt mai frumoase astea cu floricele. Avem și cu pisoiași sau cățeluși dacă doriți.
- Nu, lăsați, simplă. Pot plăti cu card?
- Da, sigur. Pofțiți, introduceți pinișorul. Acum, vă rog, o semnăturică. Gata!
- Mulțumesc.
- Vă mai așteptăm pe la noi, o zi spendidă.
- Bună ziua.

duminică, 11 iulie 2010

Rătăciți în București

Căutam o expoziție de fotografie care a avut vernisajul de curând. Pe străduțele liniștite dintre piața Romană și piața Victoriei am uitat repede ce obiectiv ne propusesem și ne-am pierdut în gânduri care începeau cam toate cu "Oare cum o fi să..?" Case vechi, liniștite, înconjurate de verdeață. Cafenele minuscule cu obișnuiții clienți de sâmbătă dimineață, trandafiri încă înfloriți, 2-3 pisici prin curți. Trebuia să găsim expoziția cu pricina pe strada Vasile Alecsandri, la numărul 15, dar șirul caselor nu s-a întrerupt și nici vreun afiș nu ne-a ieșit în cale. Eram sigură că nu greșisem, numărul 16 mi-era martor că ne aflam unde trebuia. Pe casa de la numărul 16 scrie Muzeul de Artă Frederick și Cecilia Cuțescu-Storck.

Am parcurs strada până la capăt, am analizat cu atenție toate casele care ar fi putut adăposti expoziția de fotografie și ne-am întors dezamăgiți. În dreptul numărului 16 ne-am oprit cu ochii curioși, fixați pe ușa deschisă. Nici n-am trecut bine de poartă și o doamnă mărunțică, cu părul strâns și ochelari mari, ne-a ieșit în întâmpinare:
 - V-am văzut trecând în sus și-n jos, căutând muzeul. Până la urmă l-ați găsit. Poftiți!

Am zâmbit și am intrat explicându-i că de fapt căutam o expoziție și dânsa ne-a asigurat că am găsit-o. Era adevărat.

Casa familiei Storck adăpostește lucrări ale sculptorului Karl Storck și ale fiilor săi Carl și Frederick, lucrări de pictură murală și tablouri ale soției lui Frederick, pictorița Cecilia Cuțescu Storck și câteva lucrări de ceramică ale fetei Ceciliei și a lui Frederick, Lita. Pe scurt, trei generații de artiști plastici.

Karl Storck este de origine germană și a venit în România în 1849 (un an după revoluția de la 1848 sau un an înainte de a se naște Eminescu, ne spune doamna care ne-a primit pentru a se asigura că reușim să încadrăm bine în istorie momentul sosirii lui Storck). A fost primul profesor de sculptură al școlii superioare de Belle-Arte din București. Cunoașteți sigur câteva din lucrările sale fără să știți: statuia domniței Bălașa (aflată acum în curtea bisericii Domnița Bălașa), statuia lui Carol Davila (aflată în fața facultății de medicină), cariatidele Palatului de Justiție, treptele Ateneului, frontispiciul Universității. Carl și Frederick Storck au fost de asemenea sculptori, lucrările lor găsindu-se în tot Bucureștiul sub formă de fațade, monumente funerare, statui, plachete, etc.

Cecilia Cuțescu-Storck, soția lui Frederick, este prima femeie profesor de pictură murală la școala superioară de Belle-Arte din Paris. Și operele ei se regăsesc în incinta unor clădiri importante din București: fresca din aula Academiei de Studii Economice, tavanul pictat din Sala Tronului a Palatului Regal și propria casă din strada Vasile Alecsandri care adăpostește o frescă impresionantă intitulată "Dragostea pământească și Dragostea spirituală". (Sub această frescă puteți citi "A iubi înseamnă a ne pierde într-un suflet ... " )

Casa Storck, devenită muzeu, reușește să păstreze intimitatea unei familii de artiști a perioadei interbelice. Lucrările celor doi (Cecilia și Frederick) se îmbogățesc reciproc și gândul că ar putea fi vreodată expuse separat mă uimește. Ea a pictat în special portrete de femei, întunecate, cu tușe ferme, cu figuri expresive. Atelierul ei este acoperit în întregime cu fresce, culminând cu cea care definește dragostea. El a sculptat figuri vesele de copii, femei surprinse în dans, portrete ale soției sau ale altor oameni importanți ai vieții și timpurilor sale. Admirator al lui Rodin, Frederick Storck are propria versiune a Sărutului, intitulată "Iubirea" în care nu sărutul îți dă cel mai puternic sentiment, ci patima cu care cei doi îndrăgostiți își strâng mâinile.

Doamna cea micuță ne-a mai povestit că cei doi călătoreau mult, își petreceau vara la Balcic, dar și munceau foarte mult onorând comenzi care astăzi împodobesc Bucureștiul. Ne-a spus că Cecilia era o femeie puternică și hotărâtă, o familistă îndrăgostită și un artist modern care a surprins mereu prin tehnicile sale inovatoare. Din cele câteva sculpturi ale Ceciliei, doar una mai este păstrată în muzeu. Se numește "Maternitate" și confirmă tot ce ne-a spus ghidul și tot ce-am citit în tablourile și lucrările ei.

Am stat în muzeu o oră și jumătate, vizitând trei camere și grădina (bonus, pentru că este atât de verde și frumoasă încât doamna a inclus-o în tur). A terminat de povestit istoria familie Storck sub un salcâm japonez, umbros și cu trunchiul înnodat. Am dat ocol casei, nelăsând neadmirată niciuna din statuile din grădină (fie ele bucăți din frontispiciul Universității căzute la bombardament în timpul celui de-al doilea război mondial sau statui din colecția personală a familiei). Am ieșit cu sufletul plin și cu hotărârea de a căuta prin oraș lucrările lor și de a le onora cu o fotografie. Rămân datoare.

vineri, 9 iulie 2010

Despre realizări

Ne dorim atât de multe încât zăpăcim universul. Încercăm disperat să-l convingem să investească niscaiva energie în noi. Ce e mai rău e că ne răzgândim și ne dorim altceva negând furios că vreodată am fi avut alte gânduri. Probabil de aceea ne surprind propriile realizări, pentru că niciodată nu știm sigur ce vrem.

M-am înscris la un master complet diferit de studiile pe care le am. Mi-am dorit mult să fac acest master și înainte de admitere m-am socotit cam ce notă mi-aș dori. Am ales 9 pentru că m-am gândit că nu e nici prea mică, nici exagerat de mare și am sperat că-mi va fi suficientă pentru admitere. N-a fost. Da, am luat nota dorită și a fost prima notă sub linia care separa admișii pe locurile fără taxă de cei de pe locurile cu taxă. Evident că am bodogănit universul și ideea creață care m-a făcut să-mi investesc energia într-o notă insuficientă. Că nu puteam să vreau și eu 10, ca toată lumea. Până la urmă universul s-a îndurat de mine, a convins câțiva dintre cei admiși mai bine ca mine să se retragă și am avansat și eu. Apropo, mulțumesc.

Uneori muncim din greu pentru ceea ce ne dorim și realizările întârzie sau, și mai rău, nu mai vin deloc. Nemulțumiți, uităm că întotdeauna universul ajunge la echilibru și că mai devreme sau mai târziu vom fi răsplătiți. Anul trecut am participat la un concurs literar la care nu am câștigat nimic. Ca să ies din starea de dezamăgire mi-au făcut tot felul de gânduri și până la urmă am reușit să depășesc momentul. Apoi a venit prima revistă în care organizatorii concursului îmi publicau o poveste. Apoi a doua, iar ieri a treia, plus invitația de a participa și anul acesta la concurs. Deja știu că orice neplăcere e dublată de o bucurie și că dorința adevărată nu are termen de garanție. Așa că scriu și cândva, cineva va publica poveștile mele.

Obișnuim să ne calculăm media realizărilor și neglijăm astfel acele momente unice în care gustul lor ne este proaspăt, în care țopăim de bucurie și revărsăm priviri drăgăstoase asupra oricărui flecușteț. În medie, am publicat mai puțin de o poveste pe an, în reviste de care nu știe nimeni. Momentul în care găsesc astfel de reviste la cutia poștală e neprețuit. Aștept să câștig și bani din scris, nu pentru că mi-aș dori banii, ci pentru că ar fi într-adevăr o dovadă că textele mele merită. Vă asigur că voi țopăi și atunci, pentru cea mai neînsemnată sumă. Intenția contează, nu?

Realizări. Bucurie spontană sau așteptată îndelung, muncă sau noroc chior, pricepere sau anturaj potrivit. Dar cel mai important, dorința și convingerea într-un univers echitabil. Succes și încredere.

miercuri, 7 iulie 2010

Probleme de educație

Numărul copiilor cu probleme de greutate sau psihologice este din ce în ce mai mare. Vina este aruncată în ograda societății axate pe consum și competiție, pe noul stil de viață tehnologizat, pe poluare și crize economice. Stau în fotoliul meu preferat și analizez la rece cine sunt astăzi și de ce.

Societatea mi-a dat niște șanse și mi-a refuzat altele. Profesional vorbind am făcut niște alegeri într-un anumit context și lucrurile au depins de mine. Dar educația primită a fost decisivă. Ca și pe alți prieteni de-ai mei, părinții m-au învățat să fiu propriul eu și să nu-mi plec urechea la răutățile altora. S-au străduit să mă convingă că mai toate problemele mele veneau din invidia și răutatea celorlalți și nu din vreo incapacitate personală. Am crescut cu „Ce-i al tău e pus deoparte” și am constatat în cele din urmă că nu este așa deloc. Școlile înalte nu au triat oamenii din jurul meu suficient de mult încât să rămână doar cei care mă plac și părerile lor sunt cam aceleași cu ale colegilor de grădiniță. Am aflat atunci când mi-am ascultat vocea interioară pentru prima dată că nu sunt persoana pe care o cunosc părinții mei. A durut și a fost cam târziu.

Ne învățăm copiii să nu asculte și să nu pună la suflet părerile negative ale celor din jur. Ei nu sunt supraponderali, doar colegii de clasă sunt răutăcioși. Ei sunt foarte sociabili, dar copiii sunt invidioși și nu vor să le fie prieteni. Ei nu sunt melancolici și retrași, doar viitori artiști. Și uite-așa, în loc să luăm măsuri pentru a combate o problemă inițial simplă, o ignorăm până când nu mai avem ce-i face. Unii merg atât de departe încât nu recunosc existența unor probleme cu drogurile sau cu băutura. Sperăm că ne ferim copilul de suferință, dar nu facem decât să-i adunăm un drob de sare deasupra capului și, credeți-mă, drobul va cădea când se așteaptă mai puțin. Este greu să vedem defectele și să le recunoaștem, dar cred că i-am face un serviciu copilului. Societatea nu e blândă, ei trebuie să fie pregătiți.

Eu am avut noroc. Părinții mei s-au priceput destul de bine să mă antreneze pentru mai toate situațiile. Și ei mi-au ascuns – sau n-au vrut să vadă – slăbiciuni pe care copil fiind aș fi avut mai multe șanse să le remediez. Acum e mai dificil și mi-e mai teamă pentru că voi cădea mai de sus (e la fel cu a începe să schiezi la 40 de ani). Dar, în definitiv, totul depinde de mine.

luni, 5 iulie 2010

Doubt (2008)

O femeie a bârfit. Apoi, cuprinsă de remușcări, s-a dus la preot să se spovedească și să primească iertare. Preotul însă, a refuzat să-i ofere prețioasa iertare până când n-avea să îndeplinească o sarcină. I-a spus să se ducă acasă, să ia o pernă și un cuțit și să se urce pe acoperiș. Acolo, să înjunghie perna. Apoi să coboare și să revină la biserică. Femeia a făcut întocmai și s-a întors la preot.
- Acum mă ierți părinte?
- Nu încă. Trebuie doar să te întorci acasă și să aduni toate penele care au fost în pernă. Atunci vei fi iertată.
- Dar părinte, vântul a luat penele și le-a împraștiat în tot orașul. Cum să mai reușesc eu să le adun pe toate?
- Așa a dus vântul vorba ta neadevărată și tot atât de imposibil este să-ți repari păcatul bârfei.
Abia atunci preotul a iertat-o pe femeie, pentru că ea a înțeles gravitatea faptei sale.

Acesta este, pe scurt, nucleul filmului Doubt. Povestea e spusă chiar în film, în timpul predicii unei slujbe. Îndoiala este un dușman de neînvins, un parazit care greu părăsește omul care-i cade victimă. Acțiunea filmului se desfășoară în jurul bârfei, a părerilor preconcepute, a încăpățânării și trufiei, a suspiciunii. O poveste veche a umanității.

Meryl Streep și Amy Adams (pe care o știți din Leap Year ) întruchipează suspiciunea și blândețea, trufia și mila într-un dialog actoricesc care mie mi-a plăcut. Se pare că nu doar mie, pentru că filmul a avut 5 nominalizări la Oscar și 5 la premiile Golden Globes atât pentru prestația celor două actrițe cât și pentru scenariu. Doubt este un film lipsit de gloria strălucitoare a Hollywood-ului, de happy-end și de sex. Nu are acțiune și povești de dragoste, nu are urmăriri spectaculoase, de fapt nu are nimic spectaculos. Doar atitudine și întrebări.

sâmbătă, 3 iulie 2010

Atenție, drum cu denivelări!

Stiți cumva de ce în decursul celor 110 km de autostradă dintre București și Pitești sunt cel puțin 7 indicatoare care anunță un drum cu denivelări? Menționez că autostrada respectivă nu se află în vreun proces de reabilitare. Nu există limitatoare de viteză ca în oraș și oricum indicatorul pentru acestea are o singură gâlmă, așa că nu reușesc deloc să găsesc nici o justificare acestor indicatoare. Gropi astupate cu vârf sau libere sunt oricum peste tot.

Am căutat pe Internet alte semnificații ale indicatorului. Am găsit „Drum pitoresc”, „Locul unde am văzut o femeie dormind”, „Dealuri”, „Tunele”. Cred că „Drum pitoresc” s-ar potrivi autostrăzii noastre, deși e în câmp și aproape dreaptă pentru că uneori am văzut berze și traversează câteva păduri frumușele. E drumul pe care-l cunosc cel mai bine ca șofer și pasager și constat că de când îl străbat ca șofer petrec mai puțin timp la destinație. Mă ispitește faptul că în doar două ore ajung. E ca și cum aș traversa Bucureștiul. Asta nu e neapărat bine pentru că iubesc locul de la celălalt capăt al autostrăzii și nu am mai reușit de mult să stau câteva zile acolo. Ar trebui să mă gândesc serios la o astfel de vacanță.

Al doilea semn de circulație ca frecvență pe autostradă este „Atenție, alte pericole!” Este un semn pe care nu l-am înțeles niciodată, așa că nu voi intra în dezbatere acum. E oricând posibil să întâlnești cu șofer cu probleme de atitudine și cu mai mulți cai decât minte. „Atenție, alte pericole!” ar trebui pus pe toate drumurile sătești, comunale, județene, naționale, europene, etc. Probabil ar trebui lipit și pe câteva mașini cu posesori menționați mai sus.

Drumuri line!

joi, 1 iulie 2010

Planuri de vacanță

Citesc „Mănâncă, roagă-te, iubește” a lui Elizabeth Gilbert, un roman de amintiri care povestește călătoriile autoarei prin Italia, India și Indonezia. Elizabeth și-a luat un an liber de la viața ei din New York și a plecat în vacanță. Eu citesc prin metrouri și savurez înghețata ei de la ora 9 dimineața și pastele ei de la cină.

Anul acesta prietenii mei au mers sau vor merge la Bran, Portița, Paris, Londra, Barcelona și în niște insule de lângă Spania. Colegii de serviciu au ales litoralul bulgăresc și cel turcesc, Australia, Apusenii și mânăstirile din Moldova (dacă mai rămâne ceva după ce trec inundațiile). Ziarele și revistele sunt pline de oferte spectaculoase și extrem de avantajoase, de locații exotice și de all inclusive. Se dispută aprins dacă românii preferă să-și petreacă vacanța în țară sau în străinătate. Eu cred că sunt multe locuri frumoase de văzut în toată lumea, fie ele cunoscute sau obscure. Dar eu voi avea foarte puțin concediu vara aceasta sau chiar deloc, așa că voi călători prin intermediari. Elizabeth e unul dintre ei.

Unde vă petreceți vacanța și unde visați să ajungeți? Plănuiți temeinic sau vă luați rucsacul și porniți la drum? Lăsați-mă să călătoresc prin ochii voștri.
(foto: Pantheon (Paris) - februarie 2008)

Etichete

atitudine (312) viata (297) fotografii (296) recomandare (213) timp (133) proza scurta (131) dragoste (127) jurnal (106) căutare (103) video (101) literatura (98) recenzie (96) dorinta (89) peisaje (80) amintiri (78) Despre locuri si orase (77) călătorii (75) roman (69) film (64) feminin (62) eseu (60) contrasens (56) Bucuresti (54) România (53) poezie (51) muzică (46) portret (44) poveste (44) instantaneu (43) primavara (39) sarbatoare (39) Tams (37) copilărie (36) animale (31) vacanță (31) educatie (30) incredere (29) toamnă (29) campanie (24) turism (24) targ (23) aniversare (22) arta (19) concert (19) propunere (18) relatii (18) Adena (17) muzeu (16) responsabilitate (16) animatie (15) expozitie (15) joc (14) colectie (13) voluntar (11) model (10) Cortázar (8) Simone de Beauvoir (8) Milan Kundera (7) ReUseMe (7) Mihail Bulgakov (6) Kawabata (5)

Creative Commons License

Arhivă blog

Despre mine