The Fantastic Flying Books of Mr. Morris Lessmore

Când cărțile prind și dau viață..

La 30...

Uneori și Feisbuc mai spune lucruri bune. Am văzut de curând reclama unui articol dintr-o revistă pentru femei în care se spunea, printre altele: "La 10 ani știi să te joci, la 20 știi să riști, la 30 știi să iubești." Mi-a fugit un zâmbet, vă spun sincer, pentru că la ai mei 30+ constat exact același lucru: mă pricep din ce în ce mai bine să iubesc. Sigur, orice plus vine cu niște minusuri și sunt multe alte lucruri pe care reușesc cu succes să le fac mai prost. Nu mai am curajul de la 10, nici nebunia de la 20. Nu mai împart oamenii în alb și negru, pierzându-mă uneori în prea multe nuanțe de gri. Nu mai îndrăznesc să port haine exagerate și, of, încep să fiu atentă la vârsta altor oameni (zău, cine se gândea la 20 de ani câți ani are profa de mate?!)

Dar să mă concentrez pe partea plină a paharului (că tot îi spuneam azi șefului să susțină că am făcut o treabă destul de bună în loc să zică destul de proastă, că sună mai bine și tot la fel de corect e). Constat că mă pricep să iubesc mai bine acum chiar și oameni sau întâmplări pe care le-am pierdut cândva. Îmi sunt mai dragi păpușile din copilărie, amintirile pline de jenă ale adolescenței, mi-e mai ușor să exprim sentimente pe care știu că le aveam acolo, ascunse undeva. Privesc oamenii cu bucurie, cu entuziasm, cu încredere (probabil o să-mi treacă la 40 partea asta cu încrederea, nu e prea benefică). Aș fugi de o ceartă unde văd cu ochii, m-am îndrăgostit de munte în orice formă sau anotimp, îmi place ploaia, ador zăpada. Ceva nefiresc se întâmplă cu mine.. Anii ăștia considerați de împlinire profesională și de familie, nu sunt deloc așa pentru mine. Nu mă preocupă câștigurile materiale, capra vecinilor și avansarea profesională. Sunt într-o stare liniștită de drag. Suspect de liniștită. Aș ieși poate ultima la o revedere cu colegii de liceu, nu am realizări notabile. Dar ceva suspect se întâmplă cu mine. Cam ca Fernando...

Dum Spiro (2012) la Anim'est

și vedere din sală. Mai aveți o zi.

Recomandare de toamnă

Dacă între două borcane de zacuscă, unul de murături şi două damigene de must, mai găsiţi ceva timp liber, vă propun câteva tomnatice de Bucureşti:

• Concert acustic Celelalte Cuvinte – vineri, 18 octombrie 2013, Cinema Patria
• Concert Queensryche – duminică, 20 octombrie 2013, Turbohalle
• Anim’est – 4 – 8 octombrie 2013, Cinema Patria, Cinema Studio, Club Control, Cinema Elvira Popescu

Portret de vacanță - by Ioana

Din rezervă

by Ioana

La umbra dragostei

by Ioana

În curând pe ecrane

Pe 17 august, are premiera în România un film de animaţie marca Disney: Brave. Este povestea unei tinere curajoase care încearcă din răsputeri să-şi schimbe destinul. Nu alege mereu calea cea mai bună, dar învaţă din greşeli şi finalul nu poate fi decât fericit, nu? Cam atât am reuşit să deduc din trailer, dar promit să revin cu amănunte după ce ajunge filmul la noi.

Kiki's delivery service (1989)

foto

Urmărindu-l pe Hayao Miyazaki, am reușit să descopăr încă un film de animație deosebit. Kiki's delivery service este printre primele filme care poartă semnătura regizorului japonez. Și este una dintre poveștile acelea clasice și drăguțe cu tineri care pleacă în căutarea desăvârșirii și învață că prin bunătate, bun simț și dragoste pot cuceri lumea.

Întotdeauna din poveștile pentru copii avem multe de învățat. Poate pentru că odată cu inocența ne pierdem și simțul realității și încrederea în propriile forțe. Nu e greu de demonstrat această teorie, uitați-vă doar cât de greu învață un adult să înoate sau să schieze, o limbă străină sau să deseneze, să înalțe un zmeu sau să construiască o poveste. Copiii știu să zboare, iar Kiki – o vrăjitoare de 13 ani pornită în căutarea norocului și a talentului său – chiar zboară cu ajutorul unei mături. Este, firesc, însoțită de o pisică neagră, mutroasă și fidelă, iar din întâlnirile sale neobișnuite învață și se bucură, într-un schimb echitabil de experiență.

Kiki's delivery service este o poveste pentru copii, dar cum am trecut cu toții prin copilărie, nu văd de ce ne-am dezobișnui de bunele obiceiuri de a aprecia un film de animație. Cu o înghețată mare, presărată cu bomboane.

De ce Ștrumfii nu mai sunt ce-au fost

De ceva vreme mă tot foiesc să văd proaspătul film cu Ștrumfi. Așa, de dragul vremurilor trecute în care sorbeam cu nesaț fiecare episod. În plus, mă intriga faptul că în film se amestecă realul cu fantasticul, filmul cu animația, actorii cu ștrumfii.

Din păcate, deși povestea nu e chiar groaznică, micuțele creaturi albastre arată de parcă ar fi făcute din plastilină. Și-apoi uneori sunt foarte mici, alteori sunt cât jumătate de palmă, uneori abia mișcă un fulg și alteori plimbă cu ușurință cărți. M-a nedumerit un pic dimensiunea lor, semn clar că nu mai sunt copil și îmi pun prea multe întrebări. Povestea începe bine și termină îngrozitor de siropos, singura care mai salvează situația fiind pisica lui Gargamel, Azrael. De cele mai multe ori, Azrael este o pisică obișnuită, dar are și momente în care producătorii o schimonosesc conform replicilor.

Pentru o poveste dedicată celor mici, The Smurfs se străduie prea mult să fie moralizatoare în sensul construirii unei familii. Pentru o poveste dedicată celor mari, filmul este mult prea ușor și dulce, fără prea multă acțiune sau complicații.Eh, s-au dus vremurile bune când nu mă dezlipeam de televizor nici măcar la reluări.

Tangled (2010)

E timpul pentru o poveste..

Povestea cu pisoiul

Care e povestea ta preferată? A mea e cea cu pisoiul.

Se făcea că era un pisoi alb cu negru foarte neastâmpărat. Îi plăcea să zburde și să se îndepărteze de casă cât mai mult, alegând după fluturi și alte gâze. Într-o zi, pisoiul s-a îndepărtat atât de mult încât n-a mai găsit drumul spre casă. Tot căutând cărarea potrivită, a ajuns într-o poieniță cu multe flori și verdeață și fluturi....

Este cel mai îndepărtat punct al poveștii la care am ajuns. Adormeam invariabil, deși ardeam de curiozitate să aflu miezul poveștii. O întrebam pe bunica ziua, dar cum era povestea de seară nu-mi dezvăluia secretul. Mai târziu, când pierdusem dreptul de-a asculta povești înainte de culcare, bunica a mărturisit că povestea cu pisoiul era inventată de ea, din mers, și nu avea mai mult decât reușeam eu să ascult.

De atunci, am ascultat, văzut și citit nenumărate povești, scrise de autori celebrii, produse de studiouri cu bugete imense, interpretate de actori premiați cu Oscar. Niciuna nu se poate compara cu povestea mea cu pisoiul năzdrăvan, niciuna nu m-a făcut atât de curioasă, atât de atentă și nu mi-a adus mai degrabă somn atât de dulce. Mi-e tare dor de poveștile de atunci, de felul în care le ghiceam, le imaginam și nu le mai puteam uita. Mi-e tare dor și de povestitorii vieții mele.

Hauru no ugoku shiro (Howl's moving castle)

Hauru no ugoku shiro este un alt film de animație realizat de Hayao Miyazaki. Având la bază povestea scrisă de Diana Wynne Jones  filmul este mult mai non-japonez decât Sen to Chihiro no Kamikakushi sau Mononoke Hime, dar influența regizorului este ușor de sesizat.

O tânără este transformată într-o femeie bătrână de o vrăjitoare care dorește să transmită un mesaj unui tânăr vrăjitor cu care era în competiție. Se naște astfel o legătură între fată și vrăjitor, precum și între alte personaje din jurul acestora. Ițele se leagă și se dezleagă, personajele se regăsesc și se ajută, triumfă bineînțeles inimile bune și curajul eroilor. Povestea se aseamănă în anumite aspecte cu Vrăjitorul din Oz.

Ca în toate filmele lui Miyazaki se simte un puternic iz de realitate, deși vorbim despre filme de animație cu vrăjitori și personaje fantastice. Trăirile și emoțiile eroilor lui Miyazaki sunt mereu palpabile și credibile. Le este și frică și rușine, sunt lași sau egoiști, iubesc și trădează. Sunt umani și mi se pare o lecție bine alcătuită atât pentru copii cât și pentru adulți. Dincolo de poveste și mesaj, răzbate umorul și inteligența cu care este construit din situații, dialoguri și trăsături ale personajelor. Din nou, un element comun filmelor lui Miyazaki.

Timpul dedicat unui astfel de film nu este niciodată pierdut. Este un mod de relaxare mai ofertant decât filmele americane, simpatic și educativ în același timp. Hauru no ugoku shiro a apărut în 2004 și poate fi vizionat online (dublat în engleză) aici .

The princess and the frog(2009)

The princess and the frog este un film marca Disney, dedicat atât copiilor cât și adulților ca toate filmele Disney. Realizat impecabil, cu personaje drăguțe și haioase, cu o poveste romantică și amuzantă, The princess and the frog este un film standard pentru studiourile americane.

The princess and the frog are lungi pasaje muzicale, din ale căror versuri se înțelege acțiunea propriu-zisă, greu de înțeles pentru un copil (fie el și vorbitor de engleză, cei nevorbitori au o singură șansă în traducerea părinților care sigur se vor plictisi traducând cântece) și lipsite de importanță pentru un adult. Povestea, deși diferită de cea clasică, este simplă și ușor de intuit.

Printre mult prea întinsele pasaje muzicale se strecoară secvențe amuzante și replici simpatice, personaje haioase și situații comice. Dar muzica revine, insistent și alungă interesul abia captat, lăsând spectatorul pradă somnului sau altor îndeletniciri.

Probabil fetițele vor aprecia rochiile și accesoriile prezentate, băieții vor aprecia design-ul broaștelor și abilitățile vrăjitorului, iar părinții vor căsca zgomotos și vor pofti la o carte bună. Nu-l recomand deloc adulților fără odrasle, oricât de romantici și copilăroși s-ar considera.

Din când în când simt nevoia să străbat o seara ușoară în compania unui film de animație. Aleg Disney sau desenele japoneze ale lui Hayao Miyazaki . Data viitoare, categoric voi alege un film din portofoliul lui Hayao Miyazaki.

Singurul lucru de apreciat în cazul filmului The princess and the frog este faptul că-l puteți viziona gratis, pe Internet, pe site-ul http://www.filmeonline.org/the-princess-and-the-frog-2009-film-online/ .

Sen to Chihiro no kamikakushi (sau Spirited Away, cum zic americanii, sau Călătoria lui Chihiro, cum au tradus românii)

Sen to Chihiro no kamikakushi (2001) este o poveste în adevăratul sens al cuvântului, aşa cum n-am mai văzut de mult. Fiind un film de animaţie, mă aşteptam la o poveste drăguţă pentru copilaşi de 5 ani, cu personaje simpatice şi curajoase, care sunt ferite orice pericol dacă o ascultă pe mama. Sen to Chihiro no kamikakushi nu este nici pe departe aşa, la fel cum Chihiro, transformată în Sen, nu este nicicum un copil neascultător sau curajos.

Chihiro este o fată obişnuită, supărată de mutarea într-un oraş nou şi de despărţirea de prieteni. Se teme de necunoscut chiar şi atunci când părinţii o însoţesc. Atunci când devine fără voie eroul care trebuie să-şi salveze părinţii este de-a dreptul îngrozită, plânge şi tremură. Nu are însă altă alternativă, aşa că se luptă cu toate, munceşte şi nu se lasă până când povestea noastră nu are un final fericit. Nu vă dau mai multe detalii despre acţiune ca să nu stric plăcerea vizionării.

M-au impresionat multe în Sen to Chihiro no kamikakushi. Cel mai mult, bunătatea firească a acestui copil, modul ei simplu de a accepta lucrurile îngrozitoare care i se întâmplă, capacitatea de a-şi face prieteni (chiar şi pe cei care iniţial îi sunt potrivnici). Chihiro nu a primit nimic pe gratis, aşa cum se întâmplă în basmele cu Făt Frumos.Am fost fascinată de povestea cu iz oriental, desfăşurată într-o baie publică pentru zei deschisă de o vrăjitoare (nici rea, nici bună). N-am ştiut nici un moment cum se va termina, ceea ce m-a ţinut atentă tot filmul.

"For the people who used to be 10 years old,and the people who are going to be 10 years old." --Hayao Miyazaki

este un film plin de umor subtil şi inteligent. Are comic de situaţie, personaje haioase şi replici amuzante. Are exact cât îi trebuie din fiecare.

Sen to Chihiro no kamikakushi

Nu în ultimul rând este un film educativ, pentru toate vârstele, un film care te învaţă să trăieşti şi să iubeşti, cu bunătate şi seninătate.

Maestrul Hayao Miyazaki , regizor şi scriitor, este un artist pe care-l voi urmări de acum înainte. Alături de Sen to Chihiro no kamikakushi trebuie să văd Mononoke Hime (Prinţesa Mononoke, 1997), Hauru no Ugoku Shiro (Howl's Moving Castle, 2004), Gake no ue no Ponyo (Ponyo on a cliff, 2008) şi orice film de animaţie va mai fi să apară. Este vorba despre acel sentiment din Ajunul Crăciunului când te întrebi ce bucurie îţi va face Moş Crăciun.

(sursă imagini - The Hayao Miyazaki Web)