duminică, 28 februarie 2010

Yasunari Kawabata – Dansatoarea din Izu

Dansatoarea din Izu este povestirea care l-a făcut cunoscut pe primul scriitor japonez care a primit premiul Nobel pentru literatură: Yasunari Kawabata (1968). Însă, volumul cu același nume este mai mult de atât. Este o colectțe de povestiri complet diferite, atât din puctul de vedere al construcției literare, cât și al conținutului.

Yasunari Kawabata este un adept al tradiționalismului japonez și acest lucru se simte și în alte romane ale sale, ca Țara zăpezilor și Maestrul de go. Din frazele sale, răzbat aroma gheișelor, culorile chimonourilor, textura tatami-ului, cântecul lin de shamisen și căldura data de kotatsu. Povestirile sale amestecă, într-un mod foarte senzorial, elemente tradiționale (de vestimentație, atitudine, etichetă, cultură) cu lumea noua, lumea cuceritorilor de după cel de-al doilea război mondial.

Poveștile din volumul Dansatoarea din Izu sunt scrise extrem de personal. Sunt povești de dragoste la prima și la a doua vedere, povești ce trec dincolo de moarte și de oglindă. Sunt povești de viață, pline de simboluri. Descriu amănunțit laturi ale umanității pe care nu le cunoștem ușor, de la cruzimea celui ce se joacă inocent cu natura, pânăa la emoția tămăduitoare a celui ce îmbrățișează tot ce este viu.

Fiecare poveste din volum surpinde o tară emoțională adâncă. Dansatoarea din Izu este povestea unui tânăr aflat la prima conștientizare a sexului opus. Elegie este scrisoarea către neființă a unei tinere și un eseu tulburător despre moarte și suflet. Animale descrie singurătatea unui bărbat care nefiind în stare să-și trăiască viața (sau să și-o curme) se răzbună jucându-se cu viața păsărilor pe care le crește. Fiecare poveste este diferită, și aceasta cred că este maiestria scriitorului: flexibilitatea unghiurilor de abordare, dimensiunea temelor, culoarea personajelor.

Dansatoarea din Izu este o carte de profund studiu al sufletului tânăr, în căutare de dragoste, experiențe noi, mânat de acel neastâmpăr și curaj specifice vârstei.

Proza scurtă este un stil literar concentrat. Cere atenție și energie, atât în timpul lecturii, cât și după terminarea acesteia, pentru că proza scurtă de calitate lasă mai multe întrebări decât răspunsuri.
Autorii mei preferați sunt cei care mă conving să scotocesc prin librării, căutând numele lor. Yasunari Kawabata m-a convins.

Tatami – rogojină din pai de orez
shamisen – instrument tradițional japonez, cu trei coarde
kotatsu – vas pentru jăratec, susținut de un schelet de lemn, acoperit de regulă cu o pătură

vineri, 26 februarie 2010

Regina nopţii

Într-o zi mohorâtă de februarie, pentru mine este 1 martie în stilul lui Bacovia (George Bacovia - Nervi de primăvară ):

O lungă primăvară de visuri şi păreri …

O lungă deşertare zvoneşte împrejur,
E clar şi numai soare.
La geamul unei fabrici o pală lucrătoare
Aruncă o privire în zarea de azur.

marți, 23 februarie 2010

Contrasens

M-am considerat mereu un participant la trafic care circulă pe contrasens. Ca în bancul acela cu badea Gheorghe care, la volan fiind, aude la radio un anunţ: „Pe autostrada A1, un nebun circulă pe contrasens!”. Nemulţumit, protestează: „Nu unul, ci sute, sute!”. Dar contrar bancului, pentru că şi aici am ales contrasensul, eu ştiu că sunt nebunul.

Am circulat cu viteză maximă pe contrasens în toţi anii de şcoală. N-am acroşat pe nimeni violent doar prin natura norocului. M-au izbit însă obstacole şi semne de circulaţie prevăzute pentru cei care circulă normal. Uneori au lovit după ceafă, alteori au fost şuturi, dar de cele mai multe ori au ţintit direct în inimă. Eram un copil fără carnet.

Şcolile superioare m-au învăţat multe. Rotori, convergenţe, statistică. Am învăţat să-mi evaluez şansele, să-mi construiesc programe de calcul şi de înfrumuseţare de imagini. Am învăţat şi mecanică pentru a-mi repara scurgerile de ulei şi blocajul inimii. Tot nu mi-am luat carnet.

Uneori, oamenii mă văd şi realizează că nu merg pe unde trebuie. Mi s-a întâmplat de curând, la servici, când tot proiectul a mers înainte, iar eu am fost împins pe alt drum, lăturalnic şi necunoscut. Problema cu mersul pe contrasens este că nu poţi opri pe dreapta pentru o scurtă pauză, nu ai timp să-ţi tragi sufletul, iar dacă nu eşti atent la drum ceilalţi te declară vinovat. Aşa că iată-mă în faţa unui drum necunoscut, îngust şi nesigur. Mi-am luat carnet de câţiva ani, sunt în regulă.

Acum ceva vreme, mergând bucuros spre valea Prahovei, mi-am găsit tovarăş. Pe proaspăta centură a Ploieştiului, cu două benzi pe sens şi parapet despărţitor, perechea mea venea cu emoţie pe contrasens. A apărut din ceaţă, lipit de parapet, într-o Dacie 1310, roşie şi cu vechimea corespunzătoare. Avea farurile vag aprinse. Am reuşit s-o observ datorită maşinilor din faţă care au ocolit-o evident, lăsând-o descoperită în faţa ochilor mei. A dispărut ca un gând, dar acum ştiu că există. Şi, cu timpul, vom ajunge sute, sute.

luni, 22 februarie 2010

Flori de primăvară


La debut de primăvară, de astăzi, 22 februarie 2010, adaug explicaţii în dicţionar şi prin tuşa pastelată a lui Tams. Bine ai venit!


sâmbătă, 20 februarie 2010

Everybody's fine

După ce v-am propus și recomandat filme de animație japoneză și comedii cu Audrey Hepburn, m-am gândit să încerc o dramă declarată. Am ales un film nou - din 2009 - cu Robert de Niro, ceea ce ar trebui să-i dea o notă bună. Mă refer la Everybody's fine, pe care îl găsiți gratis pe site-ul filmeonline.

Everybody's fine este un film trist, adunat cu greu într-un final cu o tentă de fericire. Este un film despre singurătate, despre înstrăinare, despre necazuri de toate felurile. Este un film real, cu oameni care se străduie să fie fericiți sau măcar să pară că sunt. Asta vă spun eu, ceilalți vă vor spune că este un film despre un tată care încearcă să se apropie de copiii săi după moartea soției.

Ceea ce este de admirat la acest film nu este neapărat subiectul, ci modul în care este prezentat. Ideile și sentimentele sunt transmise într-un mod foarte vizual, folosind simboluri și prim-planuri bine făcute. Imaginile de legătură sunt ireproșabile. Detaliile la fel. Poate mai puține replici și acțiune, cât imagini subtile ce traduc drama filmului.

Robert de Niro se potrivește perfect în acest rol. Un tată nu tocmai tânăr, intransigent, care a muncit o viață numai pentru binele copiilor fără a avea vreo dorință personală. Actorul amestecă umorul cu melancolia, aventura călătoriei cu starea precară de sănătate, bucuria regăsirii cu tristețea pierderilor suferite, toate exprimate foarte firesc, simplu.

Dincolo de actori și detalii tehnice, tema filmului este mereu actuală. Ironia titlului se regăsește în acea banală întrebare de politețe; „Ce mai faci?”. În majoritatea cazurilor răspunsul este „bine”, deși realitatea este complet diferită. Ne confruntăm cu probleme, cu decizii, cu despărțiri. Fiecare are dramele lui, dar, de dragul celor apropiați sau de rușine sau doar pentru că nerecunoscându-le ni se par mai puțin importante, zâmbim ca Gioconda și ne încadrăm în Everybody's fine.

Vă recomand filmul Everybody's fine nu doar pentru calitățile lui artistice, ci și pentru realism și pentru gândurile care se nasc după vizionarea lui.

joi, 18 februarie 2010

Responsabilitatea televiziunii

Am scris acest text acum ceva vreme, pentru un curs. De curând, Alina Grozea a abordat subiectul amintindu-mi controversa pe care textul meu a iscat-o la curs. În spiritul „Ce a fost mai întâi, oul sau găina?”, vă propun subiectul „Cine poartă responsabilitatea, omul sau televiziunea?”. Aceasta este părerea mea.

TELEVIZIUNE s.f. 1. Tehnică a transmiterii la distanţă a imaginilor unor obiecte (în mişcare) pe calea undelor vizuale. 2. Instituţie care asigură elaborarea şi difuzarea emisiunilor prin televiziune (1).

Deşi definiţia dicţionarului explicativ al limbii române nu precizează acest lucru, o televiziune este o societate comercială care face oferă emisiuni informative şi de divertisment, precum şi spaţiu publicitar, celor care le plătesc serviciile.

Consiliul Naţional al Audiovizualului (CNA) este organizaţia care reglementează buna funcţionare a televiziunilor şi posturilor de radio, aşa cum Oficiul de Protecţie al Consumatorului reglementează comerţul cu produse de larg consum sau Comisia de Supraveghere a Asigurărilor protejează drepturile asiguraţilor. Regulamentul dat de CNA se referă la natura programelor şi ora de difuzare, timpul dedicat publicităţii sau timpul alocat partidelor politice. Prin lege, furnizorii de emisiuni de televiziune sunt obligaţi să respecte acest regulament. Între responsabilităţile producătorilor de emisiuni, pe lângă asigurarea calităţii tehnice a materialelor, se regăseşte şi obligativitatea respectării normelor în vigoare impuse de CNA.

Ca societate comercială, o televiziune este responsabilă cu aducerea de profit acţionarilor săi, prin formarea unui public fidel şi comercializarea spaţiului publicitar la un preţ cât mai bun.

Din punctul meu de vedere, acestea sunt responsabilităţile unei televiziuni. Dreptul la liberă exprimare dă producătorilor emisiunilor TV o mulţime de mijloace de a-şi atinge scopul, lăsând complet la latitudinea lor natura emisiunilor, lista persoanelor promovate astfel, informaţiile prezentate şi întâmplările pe care decid să le transforme în ştiri (aici este altă discuţie despre codul deontologic al jurnalistului). Este dreptul lor să transmită orice mesaj, în limitele impuse de CNA. Iar atâta vreme cât societatea comercială este în profit, nici patronii nu se plâng.

Unde intervine bunul simţ şi morala, educaţia şi promovarea modelelor umane nu este specificat în nici un regulament şi nici nu ar fi posibil. Drept urmare, televiziunile nu sunt obligate să ţină cont de părerile pudicilor, ale celor care nu-şi pot dezlipi copiii de televizor sau ale intelectualilor plictisiţi de mediocritatea subiectelor tratate. Producătorul nu este responsabil pentru un program decent, educaţional sau inteligent. Nu sunt de acord că o televiziune este formatoare de opinie, de caracter sau un exemplu rău pentru minorii care se culcă târziu.

Singurul responsabil pentru acest lucru este publicul lipsit de discernământ, care ridică emisiunile de televiziune pe un piedestal de unde orice s-ar spune este bun de crezut şi aplicat. Acest public este responsabil pentru educaţia propriilor copii, dar este prea ocupat pentru a sta de vorbă cu aceştia şi preferă să-i înveţe televizorul la ce e bună şcoala şi la ce sexul. Acelaşi public renunţă de bunăvoie la eroii romanelor şi ale cărţilor de istorie în favoarea unor personaje meschine, fluşturatice şi decoltate (la haine şi la minte). Publicul alege să urmărească disputele politice - unde lupta nu se dă între platforme program, ci între rufe murdare -, dispute sportive – unde lupta se dă în tribune, şi nu pe stadion – sau dispute mondene – nu între critici de artă sau realizări tehnologice, ci între bârfe şi proprietarii lor. Tot dânsul, marele public, participă cu entuziasm la emisiuni în care idiotul este rege şi pentru câţiva posibili gologani nu ratează nici pauzele publicitare.

Televiziunea trăieşte de pe urma publicului. Publicul impune calitatea produselor pe care le consumă. Aşa cum nu ar cumpăra produse alimentare alterate, nu ar trebui nici să vizioneze emisiuni de televiziune defecte.
Aruncarea responsabilităţii în curtea televiziunii, precum pisica, nu este cea mai bună metodă de a ajunge la un echilibru. Un exemplu ar fi posturile care se adresează unui sector îngust de public: TVR Cultural şi National Geographic. Sunt foarte atente cu ceea ce difuzează, dar nu au public foarte numeros şi nici o influenţă asupra celorlalţi. TVR Cultural nu ar supravieţui ca societate comercială autonomă (este sprijinit financiar de stat), iar National Geographic are un număr limitat de materiale astfel încât nici publicul loial nu găseşte zilnic ceva nou de vizionat.

În concluzie, responsabilitatea televiziunii este destul de restrânsă. Adevărata responsabilitate socială o poartă consumatorii, care trebuie să se informeze şi să aleagă după bunul plac.

duminică, 14 februarie 2010

Biroul de obiecte pierdute din buzunare

Nu m-am priceput niciodată să accept demn pierderile suferite. În copilărie urlam din răsputeri pentru orice jucărie rătăcită, urmăream cu ciudă creioanele colorate pe care trebuia să le împart cu colegii de grădiniță, îmi aminteam săptămâni la rând de pantofii care îmi rămâneau mici și pe care bunica îi dădea altui copil (că așa era pe vremea mea, cea dinainte de Revoluție).

Cu timpul, am continuat să pierd jucării și pantofi, dar acestora li s-a adăugat o categorie nouă: oameni dragi. În ziua în care am pierdut prima dată un om drag, timpul s-a oprit pentru mine. Am plâns peste tot: încuiată în baie, în autobuze, la servici pe birou, la concerte cu prietenii. Nu mă gândeam că există opțiunea „a nu plânge”, a suferi decent și interiorizat. Era prea mult.

Există și o parte bună a acestui defect. Atunci când oamenii și lucrurile sunt importante până dincolo de orice demnitate și control, ești foarte atent cu ele. Așa că am fost un copil cuminte. N-am spart nici o minge, n-am pierdut nici o căciulă, am acceptat aproape orice oamenilor dragi ca să-i văd fericiți. N-a fost destul. Oamenii m-au părăsit oricum, obiectele s-au stricat oricum. La un moment n-a mai depins de mine și am pierdut și acest control, bineînțeles, într-un mod dramatic, public și suferind îndelungat.

Lista de obiecte pierdute e lungă. În clipe necunoscute am pierdut chiar și sentimente, gusturi, hobby-uri, obiceiuri. De câteva săptămâni insist însă să-mi pierd obiectele ținute în buzunare: telefonul, cartela de servici, șervețele, agrafe, un nasture și ața lui. Probabil e o modă nouă în lumea obiectelor pierdute. Așa că m-am gândit că s-ar putea înființa Biroul de obiecte pierdute din buzunare. Există un birou de obiecte pierdute în gară, în instituții, de ce n-ar exista și unul general pentru ce ți-a căzut din buzunare când alergai autobuzul sau te înghesuiai într-o rochie prea strâmtă într-o cabină de probă incomfortabilă?

vineri, 12 februarie 2010

Despre mine

De-a lungul timpului am adunat aceste imagini şi le-am asociat gândurilor mele. Nu-mi aparţin imaginile, să nu se supere autorii. Îmi aparţin doar sentimentele, visele şi dorurile. Nu mai căutaţi la rubrica de profil, aici, în aceste imagini şi frânturi de fraze, sunt eu.

Când mi-e somn…


Când vreau la mama…


Când vreau la mare…


Când mi-e cald...


Când nu mă simt bine....


Când mi-e dor....


Când simt că pot zbura...


Când simt că pot ajunge....


Când.. nu mai am cuvinte...


Când mă râzgâi...


Când vânez…


Când mă mângâi…

marți, 9 februarie 2010

Feminitate vs Maternitate

După ce am scris articolul Femeia, vârsta şi lenjeria , o glumă cu iz de statistică socială, m-am lovit de o întrebare: „Când devine femeia femeie?”

Am încheiat articolul spunând că femeia se desăvârşeşte ca femeie atunci când devine mamă. Dar nici măcar eu, cel care am scris, nu cred că este adevărat. Am fost păcălit de unul din cele mai frecvente clişee. Recunosc importanţa şi emoţia aducerii pe lume a unui copil, doar toţi datorăm propria viaţă unei mame. Dar cred că feminitatea este un complex de atitudine, experienţă, sensibilitate şi mod de gândire.


Sunt multe femei care nu au avut copii şi/sau n-au fost căsătorite, dar a căror feminitate nu poate fi contestată. Îmi vin în minte Maica Tereza, Simone de Beauvoir,  Evita Peron,  Angela MerkelJane Austen . Sunt multe exemple şi lângă noi, printre oamenii neatinşi de celebritate.

De asemenea, nu cred nici varianta opusă conform căreia maternitatea distruge feminitatea. Este tot un clişeu şi nu înţeleg de ce lumea simte nevoia să se situeze la o extremă sau alta. Poate maternitatea este o alegere care se manifestă diferit de la om la om. Poate feminitatea este un stil de viaţă atent construit sau un dar înnăscut.

De cele mai multe ori, feminitate este căutată în frumuseţe sau în viaţa de familie. Reviste dedicate femeii şi numite „glossy” (probabil pentru că hârtia este lucioasă) acordă pagini reţetelor de înfrumuseţare, celor de slăbit, sfaturilor pentru relaţii mai bune şi pentru îngrijirea copiilor. Probabil societatea şi clişeele induc această lipsă de atenţie faţă de ceea ce este important. Dar ce este important?

Am eliminat câteva variante greşite, dar totuşi: când şi cum devine o femeie femeie? Încă nu ştiu să vă răspund.

luni, 8 februarie 2010

Femeia, vârsta şi lenjeria (articol fără poze)

„Femeie nu te naşti, ci devii.” – Simone de Beauvoir

Când se nasc, fetiţelor nu le pasă absolut deloc de culoarea şi aspectul lenjeriei. Tot ce-şi doresc e să fie suficient de comodă cât să nu creeze iritaţii. Apoi, cu vârsta, vin şi preferinţele pentru funde, buburuze şi culori pastelate. Apar volane, personaje de desene animate, cusături şi croieli aparte. Pe la vârsta de 4 ani, deja au separat lenjeria preferată de restul. Apariţia ciorapilor în viaţa unei femei este sfârşitul copilăriei aşa cum o ştim noi.

Perioada desenelor animate şi a culorilor cu tentă de roz durează câţiva ani buni. Pe la începutul celui de-al doilea deceniu de viaţă apare atitudinea. Independenţa este câştigată după multiple şi dureroase bătălii şi proclamată cu mândrie, arborându-se lenjeria neagră. De la costume de baie până la ciorapi, tot trusoul pre-adolescentei trebuie să fie negru. Aparent, deşi cercetătorii americani, britanici şi australieni nu s-au pronunţat, negrul ascunde cel mai bine frustrările descoperirii feminităţii şi primii paşi, timizi, de exploatare a acesteia.

Adolescenţa aduce dantela, decolteurile şi mirajul push-up. Culorile se diversifică violent, materialele se subţiază, frigul este ignorat. Talia coboară, decolteul de asemenea, volanele şi dantelele sunt lăsate cât mai la vedere. Este perioada „liberă şi disponibilă, dar fără chef de tine”. Încă nu s-au definitivat explorările feminităţii, dar acum femeile ştiu la ce foloseşte şi se distrează copios ameţind colegii de liceu.

Femeia studentă devine brusc, odată cu admiterea, intelectuală sofisticată şi inabordabilă. Este conştientă de propria putere şi îşi întăreşte poziţia purtând lenjerie provocatoare, dar ascunsă. Nu lasă loc decât de ghicit şi presupuneri. Studenta capătă stil. Foloseşte parfum bun, deşi îl cumpără cu greutate. Gama de lenjerie se diversifică. Apar ciorapii pentru portjartier, maieurile de mătase asortate noaptea la pantalonii de pânză, lejeri şi cu pătrăţele (singura ţinută în care poate să înveţe). Studenta împinge purtarea lenjeriei până la statutul unui stil de viaţă. Are mai multe sutiene decât tricouri.

Inevitabil, femeia se îndrăgosteşte. O nouă schimbare în sectorul dedicat lenjeriei din garderoba ei. Femeia îndrăgostită nu-şi mai permite să doarmă în pijamaua de studiu. Pantalonii cu pătrăţele sunt scurtaţi drastic sau înlocuiţi complet cu acele cămăşi de noapte din satin sau dantelă, atât de scumpe şi de necesare. De asemenea, toată lenjeria trebuie să se asorteze. Piesele desperecheate sunt aruncate fără milă sau purtate pe ascuns. Totul se cumpără la set. Femeia îndrăgostită nu-şi permite să fie prinsă pe picior greşit sau cu şosete care nu spun nimic. Tot ce se iveşte de sub haine trebuie să fie impecabil, atrăgător sau măcar haios. Apare lenjeria cu mesaje.

Uneori, cât mai rar cu putinţă îi dorim, femeia suferă din dragoste. Atunci, durerea o împiedică să mai poarte lenjeria aleasă cu grijă în perioada de îndrăgosteală. Doarme în tricourile sau cămăşile pe care el le-a uitat. Cumpără lenjerie provocatoare şi scumpă pentru răzbunare sau poartă ce găseşte rin dulap din perioada studenţiei. Redevine independentă şi poartă iarăşi numai negru. Într-un final, îşi îndulceşte amarul purtând lenjerie cu animale în relief, personaje de desene animate şi bumbac 100%. Pentru a evita iritaţiile.

Femeia căsătorită este o necunoscută. În fiecare zi, are alte gânduri şi opţiuni. Este în acelaşi timp copil, adolescentă, femeie independentă, studentă intelectuală, femeie îndrăgostită şi femeie care suferă în dragoste. În cele din urmă, devenind mamă, uită temporar alte aspecte ale feminităţii. Şi devine cu adevărat femeie.

sâmbătă, 6 februarie 2010

Interviu

Cam toţi prietenii mei îşi caută o slujbă mai bună. Sunt genul de oameni tineri care îşi doresc ceva nou şi bun atunci când observă că lucrurile scârţâie sau s-au împotmolit de-a binelea. Sunt aşa numiţii progresişti, cei care nu adoră situaţiile călduţe.

Sophie  localiza o frustrare în lumea angajatorilor. Lucrurile nu sunt întotdeauna simple. Angajatorul este un personaj imprevizibil şi viclean. De cele mai multe ori, nu ştie ce vrea exact sau nici măcar nu vrea să angajeze, ci doar testează piaţa. Anunţurile publicate online sau prin ziare n-au nici o legătură cu realitatea. „Angajăm specialist marketing cu experienţă în domeniu” poate însemna „Angajăm operator PC pentru curăţarea bazelor de date”. Nici ceea ce vorbeşti direct cu angajatorul nu poate fi considerat demn de încredere. „Interviu” , de cele mai multe ori, înseamnă „test”, „angajăm şi part-time” este doar pentru publicitate, de fapt n-ar angaja cu jumătate de normă nici să fie ultimul specialist în viaţă, „program flexibil” înseamnă doar că angajatul trebuie să oprească aplicaţia care-i contorizează activitatea şi când se duce la toaletă.

Victima este supusă multiplelor examinări tehnice şi psihologice. Este lăsată să aştepte zile sau chiar săptămâni un răspuns. Este rechemată pentru interviuri, chestionare, teste sau i se trimit teme de făcut la domiciliu. La unul din interviurile pentru o slujbă în IT, o prietenă a fost chestionată de către secretară (care-şi nota conştiincios tot) ce formare profesională au părinţii, fraţii şi eventualul soţ, dacă are soţ sau logodnic, copii în plan şi rude în străinătate. Alt prieten a stat la un interviu - care s-a dovedit a fi test - 3 ore, iar după câteva zile de aşteptare a fost chemat la un alt interviu-test care urma să dureze de la 4 la 8 ore. Toate acestea fără ca nimeni să-i dea vreo lămurire despre post, condiţii, salariu, program, firmă şi muncă efectiv.

În aceste condiţii, schimbarea locului de muncă este o loterie. Uneori, după multe teste şi interviuri poţi afla că firma plăteşte puţin sau la negru, că programul flexibil este de la 9 la 18 zilnic, că nu se angajează studenţi şi că experienţa îţi foloseşte doar ca bibliografie pentru că la ei tot începător eşti.

Vă doresc succes şi să nu uitaţi când ajungeţi angajatori că aţi fost şi în situaţia de angajat!

vineri, 5 februarie 2010

The princess and the frog(2009)

The princess and the frog este un film marca Disney, dedicat atât copiilor cât și adulților ca toate filmele Disney. Realizat impecabil, cu personaje drăguțe și haioase, cu o poveste romantică și amuzantă, The princess and the frog este un film standard pentru studiourile americane.

The princess and the frog are lungi pasaje muzicale, din ale căror versuri se înțelege acțiunea propriu-zisă, greu de înțeles pentru un copil (fie el și vorbitor de engleză, cei nevorbitori au o singură șansă în traducerea părinților care sigur se vor plictisi traducând cântece) și lipsite de importanță pentru un adult. Povestea, deși diferită de cea clasică, este simplă și ușor de intuit.

Printre mult prea întinsele pasaje muzicale se strecoară secvențe amuzante și replici simpatice, personaje haioase și situații comice. Dar muzica revine, insistent și alungă interesul abia captat, lăsând spectatorul pradă somnului sau altor îndeletniciri.

Probabil fetițele vor aprecia rochiile și accesoriile prezentate, băieții vor aprecia design-ul broaștelor și abilitățile vrăjitorului, iar părinții vor căsca zgomotos și vor pofti la o carte bună. Nu-l recomand deloc adulților fără odrasle, oricât de romantici și copilăroși s-ar considera.

Din când în când simt nevoia să străbat o seara ușoară în compania unui film de animație. Aleg Disney sau desenele japoneze ale lui Hayao Miyazaki . Data viitoare, categoric voi alege un film din portofoliul lui Hayao Miyazaki.

Singurul lucru de apreciat în cazul filmului The princess and the frog este faptul că-l puteți viziona gratis, pe Internet, pe site-ul http://www.filmeonline.org/the-princess-and-the-frog-2009-film-online/ .

marți, 2 februarie 2010

Reflexie

John deschise ochii abia după ce trântise ceasul deşteptător de noptieră, reducându-l la tăcere. Soarele intrase de mult în dormitorul lui şi-l chema vioi într-o nouă zi.

„Azi trebuie să scrii cel puţin trei pagini”, îi dictă conştiinţa în timp ce el se întorcea cu spatele la soare şi încerca să adoarmă la loc.
„Mda...”, făcu John fără a se mişca.
„Să ştii că e foarte neplăcut să tot trag de tine să faci ceva. Mereu e spre binele tău. Eu nu câştig nimic din toată afacerea asta. Te priveşte dacă o să rămâi fără contract. Te vor da afară din casă (în caz că ai uitat eşti un biet chiriaş aici), părinţii te vor privi cu mustrare şi-ţi vor oferi adăpost fără plăcere în subsolul casei lor (pentru că fosta ta cameră e acum birou), nici nu vreau să-ţi amintesc că ai împlinit 40 de ani şi încă nu te cunoaşte nici vecina de la doi. Unde sunt ambiţiile tale de scriitor?! Dormi până la prânz, apoi te zgâieşti o vreme la maşina de scris şi ţi se face foame. Ieşi în oraş pentru 10 minute şi te întorci seara ameţit de bere. Mă şi mir că au avut încredere în tine să-ţi dea articolul ăsta. Probabil nici nu le trebuie şi doar le-a fost milă de tine.”
„Uf, mai taci, mă scol”

În timp ce se splăla pe dinţi încercând să alunge gustul de bere stătută, conştiinţa se strecură în baie după el şi continuă:

„Despre ce ai de gând să scrii? Sper că nu începi iar cu prostiile alea despre angoasele tale interminabile, tristeţi mature şi frunze veştede. Asta ai scris şi data trecută şi editorul ţi-a spus.. Hei, mă asculţi?! Mai ştii ce ţi-a spus?!”
„Da măi, ştiu. A zis că sunt prea poetic pentru publicul lor şi că ar trebui să mă rezum la concret.”
„Exact!”, continuă conştiinţa cu acelaşi ton iritat. „A fost drăguţ chiar, eu ţi-aş fi zis mult mai rău.”
„Tu mereu îmi zici mult mai rău..”
„Eh, dacă n-am avut noroc... Puteam fi conştiinţa domnului Cortàzar. Să-i aduc dimineaţa cafeaua la pat şi să-l găsesc deja gândind la următorul păianjen de migala, deja ţesând acele intrigi fantastice care te ţin cu sufletul la gură. Să-l rog să aibă grijă de sănătatea dânsului şi să se menajeze, iar în timpul somnului de după-masă să ascult şuşotelile celor din apartamentul vecin ca să înţeleg gândurile sale, să mă scufund cu dânsul în film, ireal şi viaţă ca apoi să mă bucur de cuvintele sale care descriu totul atât de bine. Dar nu, nu s-a putut, mie mi-au dat un individ care nu gândeşte deloc şi care are imaginaţia unei broaşte pe masa de disecţie. Deci, despre ce scrii azi maestre?”
„Despre tine şi despre cum îmi mănânci zilele!”

Conştiinţa tăcu. Totuşi avea dreptate, despre ce o să scrie azi? Mai sunt câteva zile şi editorul deja aşteaptă măcar ideile de bază. Cum ajungi să-ţi dai seama că din frecarea hainelor între oamenii din metrou, în decursul unei zile pot dispare 4 oameni? Mda, era bine dacă era Cortàzar şi astfel de idei se năşteau în capul lui. Dar nu era şi angoasele îi dădeau târcoale.
Maşina de scris îl aştepta plictisită, cu foile prafuite. Nu scrisese nimic de săptămâni.

„Aşa, concret. Afară e soare. Nu, nu e bine. E o zi însorită de toamnă şi soarele intră blând în odaia mea.. Ei fir-ar şi cu ce mă ajută asta? Am nevoie de un subiect. Ies în stradă, mă proptesc de un stâlp şi trebuie să se întâmple ceva.”
„Ohoho, sigur că o să se întâmple. O să-ţi bei cafeaua la Greg’s, apoi o să ţi se facă foame şi o să înfuleci nişte chiftele de-alea ieftine ( că până la urmă o să mori de toxiinfecţie alimentară, să nu zici că nu ţi-am spus ) şi tu ştii cum ajungi la câciumă. Ei, atunci poţi să spui adio zilei de azi.”
„Şi dacă scriu despre cârciumă şi cei care se duc să-şi înece amarul acolo? E o idee bună, nu?”
„Da, bună să nu mai primeşti vreo comandă vreodată. Tristeţe, mizerie, necazuri presupuse. Numai asta ştii să scrii. De umor ai auzit? Când ai râs ultima dată? Eşti un ratat şi eu o conştiinţă pierdută. Tu vei muri repede şi pe mine mă vor da unui copil râzgâiat drept pedeapsă.”
„Nu te ambala, găsim noi ceva. Fii şi tu mai optimistă.”

John se apucă să-şi mute biroul cu maşina de scris lângă fereastră. De acolo putea să vadă strada, cu toţi acei oameni care mişunau, mereu grăbiţi, strecurându-se agili printre maşini, plimbând câini de toate mărimile şi uitându-se intenţionat foarte atent în câte o vitrină atunci când aceştia murdăreau strada. Putea să vadă tramvaiele galbene şi roşii, ticsite de călători, urcând cu greu dealurile oraşului. Le vedea poticnindu-se când şoferii grăbiţi le tăiau calea şi luându-şi avânt pentru doar câţiva metri liberi. De la înălţimea camerei sale putea găsi uşor traseul optim al unui pieton şi petrecu ceva vreme pariind dacă respectivul va găsi acest traseu prin furnicarul de jos.

„Ai de gând să te apuci de treabă?”, îl muştrului conştiinţa din nou.
„Imediat, dacă aş fi pictor ar fi mai uşor. Uite câte subiecte, numai bune de descris. Dar după şi înaintea acestui moment este o poveste pe care eu nu o cunosc.”
„N-ar fi mai uşor, tot ţi-ar trebui talent şi imaginaţie.”
„Bine, îl aleg pe domnul acela cu haină bej şi pălărie. Acum încep:

Într-o zi însorită de toamnă, domnul Smith nu se lăsă păcălit de vremea prielnică şi plecă de acasă cu umbrela cea mare. Era îmbrăcat cu haina bej de ploaie şi purta pălărie. Servieta grea, mereu plină de lucruri inutile, îi atârna în mâna dreaptă, iar cu stânga învârtea umbrela. Aerul proaspăt al dimineţii îi mângâia pielea proaspăt bărbierită.”

„Nu scrie telenovele, te rog. Ce-i cu atâta prospeţime?”
„Tu ai zis că trebuie să fie ceva colorat şi vesel, nu?”
„Obsev, de-aia ai colorat haina de ploaie în bej.”
„Mai departe:

Domnul Smith mergea 20 de minute cu metroul, apoi vreo 10 pe jos până la clădirea de birouri în care-şi desfăşura activitatea de notar public. Metroul era aglomerat ca de obicei şi domnul Smith se temu pentru siguranţa umbrelei sale, care nu era privită cu ochi buni de cei care se înghesuiau în jurul său. Ajunse la birou, cu 10 minute înainte de începerea programului, ca de obicei, şi îşi bău cafeaua în timp ce consulta agenda zilei. Nu avea secretară, aşa că evidenţa clienţilor, făcutul cafelei şi restul treburilor erau în sarcina sa.
La ora 9 fix, deschise larg uşa biroului, afişă plăcuţa cu „Deschis” şi se apucă să citească ziarul.
Pe la 10 jumătate apăru şi primul client. Un domn între vârste şi averi care dorea o copie după o copie a unei copii. Dar totul legalizat. Domnul Smith se opuse, pretextând că nu se poate legaliza o copie al cărei original nu este prezent, clientul se înfurie şi susţinu autenticitatea copiei anterior legalizată şi o ţinură aşa până pe la 11. Reuşi să alunge clientul nemulţumit şi reveni pentru scurt timp la ziar.
La 11 30 o tânără doamnă, extrem de elegantă, cu pălărie şi mânuşi negre, intră fără să bată şi se aşeză fără a fi poftită. Domnul Smith nu îndrăzni să facă observaţie unei doamne, dar nu-i plăcu atitudinea acesteia şi aerul de Anna Karenina, aşa că abordă un ton rece şi detaşat.
- Ce doriţi stimată doamnă?
- Un testament.
- Cum doamnă, aşa de tânără? Îmi pare rău să aud.
- Nu, domnule, nu al meu. Al defunctului meu soţ. Mi-a spus că a lăsat testamentul la dumneavostră şi apoi a murit.
- Cred că vă înşelaţi, aici nu e birou de avocatură, ci de notariat. Nu se putea să-l lase aici.
- Ba da, mi-a zis că l-a lăsat domnului Smith, al cărui birou se află la această adresă.
- În această clădire sunt multe birouri şi probabil mulţi domni Smith. Încercaţi la celelalte etaje, poate sunt şi birouri de avocatură.
- Eu nu încerc nimic. Dacă nu aveţi testamentul puteţi merge să-l căutaţi, eu vă aştept. Aduceţi-mi vă rog o cafea şi lăsaţi ziarul. N-am avut timp până acum deloc să-mi trag sufletul.
Doamna se instală comod şi nu tocmai tânărul domn Smith se văzu nevoit să îndeplinească slujba de portar umblând prin clădire după necesarul avocat Smith şi testamentul defunctului.
Pe la ora 12 30 domnul Smith ieşi să mănânce de prânz. Căutând un loc în piaţa aglomerată, zări o cafenea micuţă şi liberă ceva mai departe şi se îndreptă învârtind umbrela spre ea. Comandă o salată şi o cafea cu lapte şi reluă ziarul. Pe deasupra ochelarilor cu rame groase şi pe deasupra ziarului fără ştiri captivante, zări un bărbat care îl fixa cu privirea de la fereastra unui bloc. La început l-a ignorat, dar individul îşi lua notiţe cu sârg la fiecare mişcare a sa şi asta a început să-l enerveze. Ar fi schimbat locul, dar comandase deja şi oricum era greu să găseşti un loc liber altundeva. Se întoarse cu spatele spre fereastră şi-şi văzu de ziar şi de salată. Privirea necunoscutului îi frigea ceafa. Salata se dovedi mai îndărădnică şi mai sprintenă decât o ştia el. Îi fugea din furculiţă, îi cădea pe pantaloni, n-avea sare peste tot şi piperul era pus cocoloaşe. Termină cu greu. Broboane de sudoare îi acopereau fruntea şi ar fi vrut să se şteargă cu batista, dar individul care-l veghea ar fi observat şi poate chiar şi-ar fi notat că domnul Smith transpiră abundent.
Când s-a ridicat să plece, necunoscutul de la fereastră nu l-a slăbit din ochi. A încercat să se amestece în mulţime, dar degeaba. Enervat domnul Smith se îndreptă direct spre clădirea cu pricina, numără ferestrele şi făcu o schiţă imaginară a blocului. Hotărât, sună la apartamentul 12. O voce de bărbat îi răspunse:
- Da, vă rog?
- Sunt domnul Smith. De ce..
- Urcaţi vă rog. Etajul 3.
Domnul Smith urcă cele trei etaje transpirat şi nervos. Mai era vorba şi de cucoana aia care-l plimbase prin toată clădirea de dimineaţă. Înainte de a suna la uşă se şterse cu batista pe frunte, convins că nu-l vede nimeni. Din spatele uşii se auzi un foşnet slab de hârtie. Se notase. Sună. Uşa se deschise larg, lăsând sub ochii lui supăraţi o cameră modestă, dezordonată şi nu tocmai curată. Patul era încă nefăcut şi biroul mutat lângă geam, probabil de curând pentru că mocheta veche era mototolită. O ceaşcă de cafea murdară şi vreo doi biscuiţi pe o farfurie păreau a fi toată hrana locatarului. Domnul Smith, mânat de furie, intră şi se aşeză pe singurul scaun din încăpere.
- Ce poftiţi de la mine?
Bărbul aşezat la biroul de lângă fereastră abia schiţă un zâmbet. Era numai ochi, măsurându-l pe Smith şi notând din când în când cu un creion bont.
- Vă rog să-mi spuneţi de ce mă urmăriţi şi ce anume tot notaţi acolo, spuse Smith ridicând tonul şi încercând să zărească slovele înşiruite de străin.
- Sunteţi domnul Smith? Notar public, cu sediul în strada Economiei, nr. 23?
- Da, sunt, de unde ştiţi?
- De ce purtaţi haină de ploaie şi pălărie într-o zi aşa de frumoasă?
- Ce vă pasă? Auzi domnule, eu n-am timp de prostii, sunt om serios şi ocupat. Ce vrei de la mine?
- Eu?! Nimic. Dumneavoastră aţi venit aici neinvitat. Eu doar vă întreb.
- Şi de ce notaţi?
- Pentru că am memoria slabă. Aţi mâncat o salată mai devreme. Cu ce era? Beţi cafeaua neagră sau cu lapte?
- Da’ ce-ţi pasă omule?! Uite ce e, eu nu de asta am venit.
- Dar de ce aţi venit totuşi?
- Pentru că..
Smith se încurcă în răspuns. Chiar aşa, de ce venise?! Se enervase că individul ăsta îl urmărea şi în loc să plece din piaţă, el venise chiar în casa străinului.
- A venit la dumneavoastră o doamnă azi?
Aha, deci asta era. Cucoana aia cu testamentul bietului ei soţ îi făcuse vreo reclamaţie. După ce alergase prin toată clădirea ca un asistent personal al duduii sau ca un portar, îi mai şi dăduse de lucru acum.
- Să ştiţi că m-am purtat frumos cu dânsa, chiar dacă nu era treaba mea s-o ajut.
- Deci a venit doamna.
- Da, a venit.
- Ce ziar citeaţi când a intrat?
- Gazeta. Sunt abonat, plătesc la zi. De ce mă întrebaţi? Şi de ce scrieţi tot ce fac eu?
- Dumneavoastră faceţi ce scriu eu, nu invers.
Smith rămase năuc. Câteva secunde îl privi pe străinul ciudat din faţa lui, apoi se ridică şi îi smulse foile din mână. Foile erau goale.
- Unde e restul?
- Încă nu l-am scris. Sunt un individ destul de leneş. Conştiinţa mea vă poate asigura de asta.
- Şi cum o să-l scrieţi?
Smith se îngălbeni, dar nu vru ca străinul să observe. Cine ştie, poate întreg viitorul lui depinde de ce impresie îi face acestui om. Dacă totul depinde de o clipă? Şi dacă acea clipă îl găseşte nepregătit? De-aia căra mereu umbrela cu el toamna. Oricând e posibil să plouă şi el trebuie să fie pregătit. Toamna e un anotimp înşelător. Aşteptarea îl rodea.
- Să nu vă supăraţi, eu, nu că nu vă cred, dar totuşi.. Aţi putea să scrieţi acum ceva şi eu să fac? De probă doar.
- Bine.
Străinul mâzgăli ceva pe foile sale şi Smith nu reuşi să vadă ce anume, deşi fusese extrem de atent. I se făcuse cald şi abia atunci realiză că nu şi-a scos pălăria. Complet nepoliticos. Stânjenit vizibil, o luă cu mâna dreaptă şi o ascunse la spate. Apoi îşi descheie haina şi se aşeză pe scaun.
- Ce aţi scris?
- Că o să vă scoateţi pălăria.
- Nu-i corect, se supără Smith. Trebuia să-mi arătaţi înainte. Fie, vă cred totuşi. Acum ce facem?
- Dumneavoastră vă întoarceţi la birou. E târziu deja şi nu vă place să întârziaţi. Iar eu.. ei bine, eu pierd vremea şi-mi exasperez conştiinţa.
Smith se uită la ceas. Avea dreptate, era chiar foarte târziu. Se scuză rapid şi ieşi grăbit pe uşă. În urma lui rămase doar sunetul creionul scrijelind hârtia.”

Conştiinţa tăcuse de mult. Stătea chircită pe spătarul scaunul şi citea tot. Cu inima strânsă aşteptase ca protejatul ei să-şi facă personajul beţiv, amărât, văduv sau orice altă nenorocire. Paginile se umpluseră de la sine cu viaţa anostă a unui personaj complet obişnuit. Nimic extravagant, nimic murdar, nici o metaforă. Cum o să publice revista aia drăguţă aşa ceva?! Nu că ar fi fost rău, dar nici bine nu era. Părea concret totuşi.
John se ridică şi alungă cu un gest scurt conştiinţa. Îi era foame şi nu mai avea de gând s-o aştepte să i se facă milă de stomacul lui. Traversă piaţa şi se aşeză la una din mesele libere de la Greg’s. Era trecut de prânz şi era liber peste tot, dar John prefera să mănânce la Greg’s chiftelele sale obişnuite. În timp ce înfuleca zgomotos, simţi o privire insistentă asupra sa. De la fereastra unei case cochete o tânără îl urmărea atentă notându-i orice mişcare într-un carneţel colorat.

Etichete

atitudine (312) viata (297) fotografii (296) recomandare (213) timp (133) proza scurta (131) dragoste (127) jurnal (106) căutare (103) video (101) literatura (98) recenzie (96) dorinta (89) peisaje (80) amintiri (78) Despre locuri si orase (77) călătorii (75) roman (69) film (64) feminin (62) eseu (60) contrasens (56) Bucuresti (54) România (53) poezie (51) muzică (46) portret (44) poveste (44) instantaneu (43) primavara (39) sarbatoare (39) Tams (37) copilărie (36) animale (31) vacanță (31) educatie (30) incredere (29) toamnă (29) campanie (24) turism (24) targ (23) aniversare (22) arta (19) concert (19) propunere (18) relatii (18) Adena (17) muzeu (16) responsabilitate (16) animatie (15) expozitie (15) joc (14) colectie (13) voluntar (11) model (10) Cortázar (8) Simone de Beauvoir (8) Milan Kundera (7) ReUseMe (7) Mihail Bulgakov (6) Kawabata (5)

Creative Commons License

Arhivă blog

Despre mine