duminică, 27 octombrie 2013

Despre normalitate

Ne redefinim în fiecare zi. Știu. Nimic și nimeni nu este de neînlocuit sau imposibil de schimbat. Suntem suma experiențelor noastre, un fel de istorie ambulantă în care valurile de cotropitori au fost asimilați sau goniți. Și, mai presus de toate, suntem infinit diferiți.

Prima normalitate pe care o cunoaștem e cea a părinților, a familiei, dar conștientizarea propriei persoane aduce noi granițe pentru ceea ce este normal și asta se întâmplă de la vârste foarte fragede. Pe măsură ce acumulăm propriile experiențe, unele din ideile societății în care trăim încep să ni se pară firești și le adăugăm celor luate de acasă. Pentru unele ne-am bate cu oricine, la altele am renunța într-o clipă. Le modelăm și pe cele impuse, după propriile gânduri.

În școala tehnică pe care am făcut-o se vorbea adesea de parametrii normali. Am învățat că normalul are o toleranță și am aplicat aceeași regulă în viața de zi cu zi. Am adăugat la normalitatea mea, toleranță. Am învățat să aplic aceeași toleranță și judecăților pe care le emit și oamenilor pe care îi întâlnesc. Mă feresc de etichete stricte pentru că știu că oricine are dreptul la un epsilon personal. Poate tocmai pentru că nu am primit prea des toleranța celorlalți și etichetele m-au izbit de când mă știu. Pentru că nu sunt un om perfect și e ușor să găsești motiv să lovești în mine.

Mi s-a reproșat de curând că trăiesc în altă lume și am zâmbit un pic la gândul că poate am găsit o lume mai bună în care să trăiesc, iar cei care mă acuză sunt doar invidioși. Poate că în normalul de care m-am lăsat înconjurată nu e loc de violență, de răutate, de acel "care pe care" atât de actual. Poate am găsit un firesc cu fairplay, unul grijuliu și iubitor de natură, unul care crede în reciclare, care încă mai are încredere în oameni, unul dornic să facă lucrurile bine și nu doar mai bine decât vecinul. Acuzatorul avea dreptate, trăiesc în altă lume. Normalitatea mea e diferită de a altora. Dar nu văd cum ar fi asta ceva rău, pentru că, prin prisma toleranței, toți avem dreptul la normalitatea proprie.

vineri, 25 octombrie 2013

Mihail Bulgakov – Viața domnului de Molière

Sunt puțini cei care reușesc să vorbească despre viața altora astfel încât cititorul să nu-i părăsească de la a doua pagină. Și mai puțini sunt cei care reușesc să strecoare umor într-o biografie, astfel încât personajul și eroul scrierii să nu cadă în ridicol. N-am văzut mulți să dea date istorice, nume de oameni importanți, fără a pierde șirul narativ și interesul publicului. Dar dacă ar fi să fac o recomandare, pentru biografiile tuturor personajelor istoriei, alegeți-l pe Bulgakov. Sunt convinsă că orice elev de liceu ar devora paginile unui astfel de manual de istorie. Și ar și reține ce e important. Ba chiar ar mai dori să citească.

Viața domnului de Molière este în același timp o biografie, un roman și o întâlnire amicală cu un povestitor care nu l-a cunoscut personal pe domnul de Molière, dar are o părere extrem de bine documentată despre dânsul. Și culmea, este o părere echilibrată, nici nu-l ridică în slăvi, nici nu dă cu el de pământ. Piesele semnate de domnul de Molière sunt caracterizate doar prin încasările avute și scandalul creat. Sunt numiți actorii și toți cei care au contribuit, este povestit contextul în care a luat naștere piesa și reacțiile stârnite. Cu mici păreri personale, extrem de subtil și de elegant marcate. Viața domnului de Molière este o plăcere, o lectură frumoasă, din care am și învățat, dar alături de care m-am și relaxat. Pentru că eu nu rezist umorului lui Bulgakov, nu rezist și pace. Iar în rolul de biograf nu-l mai știam, așa că plăcerea a fost cu atât mai mare.

luni, 21 octombrie 2013

Nu sunt un spirit liber

Aș vrea să zbor. Să privesc lumea de sus, așa mică și firavă, colorată și a nimănui. Aș vrea să nu știu că există bârfă, că există oameni care calcă pe cadavre pentru un cadru mai bun. Aș vrea să nu pierd ore din viața asta scurtă luptând cu răutăți al căror scop nu-l știu și nu vreau să-l știu.

Nu sunt un spirit liber care vorbește fluent pe la colțuri. Nicicum afacerist. Privesc oamenii în ochi și spun adevărul. Din păcate, minciuna nu ține seama de asta. Și nu știu să lupt altfel cu ea. Nu știu să mă prezint altfel decât sunt. Al naibii de greu cv. Nici pe departe angajatul model. Dar când urc un munte doar privesc, nu văd pământul care va fi al meu.

duminică, 20 octombrie 2013

Au mai rămas cuvinte

Într-o zi de iarnă, acum mulți ani, mi-ai spus că ai un bilet în plus la un concert al unor oameni de care nu auzisem. Mi-ai spus că or să-mi placă și te-am crezut. A fost poate primul concert de rock la care am mers. Nu mai știu sigur dacă primul, dar eu așa mi-l amintesc. Memoria mea refuză alt adevăr.

Stăteam cuminte pe scaun, absorbind atmosfera cu emoție, înregistrând sunete și imagini ca o camera video HD. Nu ratam nimic și muzica îmi intra încet, încet în vene. Un proces un pic durerors, ca orice transfuzie de sânge, dar cu rezultatul sublim al vindecării. Te priveam și pe tine, pe furiș, și mă îndrăgosteam de luminițele din ochii tăi, de zâmbetul imperceptibil, de libertatea fără seamăn a tuturor ușilor și ferestrelor care te apărau de obicei.

Apoi a început melodia aceea. Nu-i știam nici numele, nici versurile, dar simțeam că o știu dintotdeauna. Nu-mi amintesc decât scufundarea în muzică, ochii larg deschiși care nu vedeau nimic și lacrimile care îmi făcea dungi pe față. Lacrimi de dor, lacrimi de vindecare.

N-ai zis nimic. M-ai lăsat să trec singură prin tot vraful de emoții și să ies acolo alt eu, așa cum trebuia să fie. Când sala s-a umplut de lumini și de voci de oameni, ne-am îndreptat spre ieșire. Ți-ai pus atunci fruntea pe umărul meu și am înțeles că văzusei, că știai, că nu mai era nevoie de nici o explicație și că nu fusesem deloc singură.

Au trecut mulți ani de atunci. Îți simt fruntea pe umărul meu de parcă ar fi fost ieri. Au mai rămas cuvinte de spus. Am mai rămas și noi.

vineri, 18 octombrie 2013

Jorge Luis Borges - Clipa

Trecutul unde-i? Unde-i straniul vis
Cu grele spade de tătari visat?
Dar zidul nalt ce-atunci s-a ridicat?
Dar lemnul Crucii, pom din Paradis?
Prezentu-i singur. Doar în amintire
Se nalţă timpul, şi întregul an
Ca veacul este, copiat şi van.
A ceasului rutină-i amăgire.
Se sapă-un hău din zori la asfinţit
De zbucium şi lumină. De-ţi priveşti
Obrazul în oglindă nu mai eşti
Acelaşi. Noaptea chipu-i diferit.
Fugarul azi voalat şi veşnic este.
Nu aştepta să-ţi spun altă poveste.

luni, 14 octombrie 2013

La 30...

Uneori și Feisbuc mai spune lucruri bune. Am văzut de curând reclama unui articol dintr-o revistă pentru femei în care se spunea, printre altele: "La 10 ani știi să te joci, la 20 știi să riști, la 30 știi să iubești." Mi-a fugit un zâmbet, vă spun sincer, pentru că la ai mei 30+ constat exact același lucru: mă pricep din ce în ce mai bine să iubesc. Sigur, orice plus vine cu niște minusuri și sunt multe alte lucruri pe care reușesc cu succes să le fac mai prost. Nu mai am curajul de la 10, nici nebunia de la 20. Nu mai împart oamenii în alb și negru, pierzându-mă uneori în prea multe nuanțe de gri. Nu mai îndrăznesc să port haine exagerate și, of, încep să fiu atentă la vârsta altor oameni (zău, cine se gândea la 20 de ani câți ani are profa de mate?!)

Dar să mă concentrez pe partea plină a paharului (că tot îi spuneam azi șefului să susțină că am făcut o treabă destul de bună în loc să zică destul de proastă, că sună mai bine și tot la fel de corect e). Constat că mă pricep să iubesc mai bine acum chiar și oameni sau întâmplări pe care le-am pierdut cândva. Îmi sunt mai dragi păpușile din copilărie, amintirile pline de jenă ale adolescenței, mi-e mai ușor să exprim sentimente pe care știu că le aveam acolo, ascunse undeva. Privesc oamenii cu bucurie, cu entuziasm, cu încredere (probabil o să-mi treacă la 40 partea asta cu încrederea, nu e prea benefică). Aș fugi de o ceartă unde văd cu ochii, m-am îndrăgostit de munte în orice formă sau anotimp, îmi place ploaia, ador zăpada. Ceva nefiresc se întâmplă cu mine.. Anii ăștia considerați de împlinire profesională și de familie, nu sunt deloc așa pentru mine. Nu mă preocupă câștigurile materiale, capra vecinilor și avansarea profesională. Sunt într-o stare liniștită de drag. Suspect de liniștită. Aș ieși poate ultima la o revedere cu colegii de liceu, nu am realizări notabile. Dar ceva suspect se întâmplă cu mine. Cam ca Fernando...

vineri, 11 octombrie 2013

Bogat sau sărac?

Printre povestirile filosofice adunate de Jean-Claude Carrière în volumul Cercul mincinoșilor 2, am găsit-o și pe aceasta:

Un om bogat și-a dus fiul pe un vârf de munte și i-a zis: "Privește până la hotarul acela. Într-o zi, toate acestea vor fi ale tale." 

Un om sărac și-a dus fiul pe un vârf de munte și i-a zis: "Privește."

Mie îmi place să privesc.

miercuri, 9 octombrie 2013

Pregătiri de iarnă



Notă: verificăm stratul de zăpadă. În fundal, cabana Piatra arsă.

luni, 7 octombrie 2013

Recomandare de toamnă

Dacă între două borcane de zacuscă, unul de murături şi două damigene de must, mai găsiţi ceva timp liber, vă propun câteva tomnatice de Bucureşti:

Concert acustic Celelalte Cuvinte – vineri, 18 octombrie 2013, Cinema Patria
Concert Queensryche – duminică, 20 octombrie 2013, Turbohalle
Anim’est – 4 – 8 octombrie 2013, Cinema Patria, Cinema Studio, Club Control, Cinema Elvira Popescu


vineri, 4 octombrie 2013

John Kennedy Toole – Conjurația imbecililor

N-o spun eu, o zice autorul, dar dacă vă uitați un pic în jurul vostru o să găsiți mulți oameni și foarte multe metehne. Sigur, nu atât de evidente ca cele ale personajelor din Conjurația imbecililor, dar... cam aproape, nu? Vreun polițist incapabil să aresteze altceva decât oameni cinstiți. Vreo mamă care arde de grija puiului șomer, 40 de ani, antisocial, dar un geniu de altfel. Vreo tânără militantă pentru cinci, șase cauze pe zi. Vreo tanti dornică să lipească un sfat mai ales cui nu-l cere. Tineri bogați plictisiți de petreceri comune. Și lista poate continua.

Personajele exagerate ale romanului lui Toole sunt ridicole, aproape deloc amuzante, uneori disgrațioase. Te scot din sărite, ți se par incredibile și când tocmai îi explicai soției cât de proastă ți se pare cartea, vecina de la 2 bate în calorifer cu levierul, ca să-ți aducă aminte că vorbești prea tare. Închizi gura și citești mai departe. Enervat la culme, arunci într-un final cartea și deschizi televizorul pentru ca la ultimele emisiuni ale serii să zărești același personaj care susține că ne urmăresc agenturile străine și că unul din trei oameni e comunist. Revii la carte umil.

Conjurația imbecililor este un experiment social. Se recomandă a se citi în metrou, la ore aglomerate. Efectul cel mai probabil este înăsprirea filtrării, reducerea gradului de toleranță și atenția sporită la vecini.

Etichete

atitudine (312) viata (297) fotografii (296) recomandare (213) timp (133) proza scurta (131) dragoste (127) jurnal (106) căutare (103) video (101) literatura (98) recenzie (96) dorinta (89) peisaje (80) amintiri (78) Despre locuri si orase (77) călătorii (75) roman (69) film (64) feminin (62) eseu (60) contrasens (56) Bucuresti (54) România (53) poezie (51) muzică (46) portret (44) poveste (44) instantaneu (43) primavara (39) sarbatoare (39) Tams (37) copilărie (36) animale (31) vacanță (31) educatie (30) incredere (29) toamnă (29) campanie (24) turism (24) targ (23) aniversare (22) arta (19) concert (19) propunere (18) relatii (18) Adena (17) muzeu (16) responsabilitate (16) animatie (15) expozitie (15) joc (14) colectie (13) voluntar (11) model (10) Cortázar (8) Simone de Beauvoir (8) Milan Kundera (7) ReUseMe (7) Mihail Bulgakov (6) Kawabata (5)

Creative Commons License

Arhivă blog

Despre mine