luni, 28 februarie 2011

În așteptarea primăverii?

Mă uit cum ninge februarie, fără urmă de vânt, cu soare vesel. E lume multă pe străzi, căci vine mărțișorul, și tarabe multe și zăpadă albă, neagră. Cu șnur, mărgele sau ace de siguranță, negustori gospodari au croit de cu iarnă însemnele primăverii. Florăriile au importat frezii și lalele olandeze, în Cișmigiu au ieșit ghioceii. Mă opresc o clipă și închid ochii lăsând fulgii să mă gâdile, ascult bătălia dintre anotimpuri și știu că primăvara va avea câștig de cauză, ca un aristocrat cu sânge albastru. Creionez și eu aici un miros de primăvară, by Tams.

duminică, 27 februarie 2011

Povestea cu pisoiul

Care e povestea ta preferată? A mea e cea cu pisoiul.
Se făcea că era un pisoi alb cu negru foarte neastâmpărat. Îi plăcea să zburde și să se îndepărteze de casă cât mai mult, alegând după fluturi și alte gâze. Într-o zi, pisoiul s-a îndepărtat atât de mult încât n-a mai găsit drumul spre casă. Tot căutând cărarea potrivită, a ajuns într-o poieniță cu multe flori și verdeață și fluturi....
Este cel mai îndepărtat punct al poveștii la care am ajuns. Adormeam invariabil, deși ardeam de curiozitate să aflu miezul poveștii. O întrebam pe bunica ziua, dar cum era povestea de seară nu-mi dezvăluia secretul. Mai târziu, când pierdusem dreptul de-a asculta povești înainte de culcare, bunica a mărturisit că povestea cu pisoiul era inventată de ea, din mers, și nu avea mai mult decât reușeam eu să ascult.

De atunci, am ascultat, văzut și citit nenumărate povești, scrise de autori celebrii, produse de studiouri cu bugete imense, interpretate de actori premiați cu Oscar. Niciuna nu se poate compara cu povestea mea cu pisoiul năzdrăvan, niciuna nu m-a făcut atât de curioasă, atât de atentă și nu mi-a adus mai degrabă somn atât de dulce. Mi-e tare dor de poveștile de atunci, de felul în care le ghiceam, le imaginam și nu le mai puteam uita. Mi-e tare dor și de povestitorii vieții mele.

vineri, 25 februarie 2011

Despre comunicare

Semestrul acesta m-am ales cu două cursuri de comunicare, cu denumiri diferite și complicate. Amândouă cu profesori extrem de calificați, cu ani buni de predare și extra-activități dintre cele mai interesante. Amândouă cu silabus, bibliografie, teme, prezentări, examene, prezență socotită.

Sunt un profan al genului, un amărât care nu se gândește înainte de a deschide gura decât la ce are de spus și la cum s-o spună ca să fie mai bine înțeles și să nu rănească pe nimeni. Nu cunosc strategii de comunicare eficiente, nu mă pricep la persuasiune, trezirea empatiei, metalingvistică și alte funcții și atracții ale acestui domeniu. Așa că am căscat ochii și urechile și am sorbit cuvintele profesorilor mei.

Primul dintre dânșii a început cu recensământul experților în domeniu din rândurile studențești, apoi constatând existența profanilor a hotărât o abordare generală și de bază, utilă în orice situație fie ea de corporație sau personală. A considerat că pentru o adunătură de oameni care aveau altceva de gând decât studiile de comunicare (pentru care există alt master) cea mai utilă se dovedește a fi cunoștiința solidă a principiilor și preocupărilor. Am aprobat zâmbind și am sorbit două ore de povești despre Europa, meserii ale comunicării, exemple cotidiene, strategii greșite și abordări salvatoare. N-am simțit când s-a făcut ora de plecare și la sfârșit am avut chiar întrebări și propriile exemple, deși trecuseră vreo 12 ore de la ultima clipă de răgaz. Ba chiar ajunsă acasă am scotocit după o temă și am pornit în lecturarea Internetului după cărți și explicații. Am adormit pe la miezul nopții, cu ochii în monitor (m-am oprit la Erving Goffman si teoria lui, vă povestesc după ce-mi fac tema).

Al doilea curs și-a propus un fel de analiză a discursului non-literar. Mi-am închipuit eu că se dorește de la noi să străbatem mrejele discursurilor construite artificial, de politicieni și oameni publici, și m-am gândit cu mintea mea șubredă că or exista niște reguli. Dar nu.. nu există. Sincer, după două ore și ceva de vremuri grele de curs vă pot spune că nu există nimic clar. Se poate și așa și așa, iar restul termenilor nu i-am înțeles. Din curs au lipsit verbele. A fost doar un nor de cuvinte cheie, citate, aforisme, metafore, comparații și multe fraze care conțineau cuvântul comunicare. Am aflat că în comunicare totul este construit, socotit, măsurat, că nu sinceritatea este baza ci modul în care trezești empatie și îți impui (dacă nu reușești să convingi) punctul de vedere. De aici am pierdut firul, complet. M-a pocnit un căscat cronic și la un moment dat m-am prins că un om vorbește în fața mea, dar nu într-o limbă cunoscută. Îmi jucau sunetele în urechi și ochii pe prezentarea proiectată. Am ajuns acasă târziu, extenuată, cu norul de cuvinte plutind amenințător.
Așadar, ce este comunicarea?

miercuri, 23 februarie 2011

Miercuri fără cuvinte



Mă alătur și eu Sophiei și celorlalți adepți ai unei zile de miercuri fără cuvinte.

marți, 22 februarie 2011

Tânăr, dornic de afirmare, pasionat de calculatoare – Jonathan James

sursa foto
2 luni de acțiune, câțiva ani de muncă, 6 luni de detenție, 1.7 milioane de dolari valoarea codului obținut ilegal, 24 de ani de viață, 1 singur glonț.

Pentru că nu știam nimic despre vreun un hacker sau cracker, am lăsat Internetul să-mi ofere ce știe el mai bine: informații. Am scris 'hacker', apoi am adăugat 'famous' și am lansat dorința către Google. Primul rezultat a fost un top al celor mai grozavi 10 hackeri ai tuturor timpurilor. Hollywood-ian aș zice dacă ar exista un asemenea cuvânt. Primul de pe lista neagră (black-hat hacker) este Jonathan James, un puști care a reușit performanța să fie primul minor condamnat pentru că a obținut și copiat secrete informatice ale unor mari firme (o agenție a Departamentului de apărare a Statelor Unite care se ocupă cu amenințările nucleare, biologice, chimice și alte arme și NASA, ca să nu vă imaginați că se juca băiatul cu chestii mărunte). A stat 6 luni în închisoare și a fost eliberat condiționat (nu avea voie să se atingă de calculatoare) și apoi a mai făcut câteva luni pentru că a încălcat eliberarea condiționată (consum de droguri). Avea 16 ani neîmpliniți.

E simplu de ghicit ce-i determină pe acești copii să se joace cu departamente de apărare și chestii de securitate națională. Cum spunea și Jonathan într-un interviu anonim acordat PBS: este vorba despre putere, oricui îi place să simtă că deține controlul. Și nici n-a fost greu să fure cod în valoare de 1.7 milioane de dolari (supraestimat spune Jonathan) de la NASA. Măsurile de securitate erau destul de puține și aveau multe probleme în sistem. Pentru un puști de 16 ani a fost o provocare, soluționată cu ajutorul câtorva cărți de programare, cu ambiție și muncă. După ce a fost prins, le-a spus celor de la FBI (care i-au luat calculatoarele, CD-urile, cartea Star Trek și orice dispozitiv electronic au găsit) tot ce a făcut, cum anume a făcut și ce ar trebui să facă pentru a-și rezolva problemele de securitate. Jonathan James a declarat anchetatorilor că doar se uita, totul era o joacă. Întreaga operațiune îndreptată împotriva NASA și a departamentului de apărare a durat 3 luni. (august-octombrie 1999)

În povestea lui Jonathan nu este nimic neobișnuit. Un puști dăruit și pasionat, care s-a jucat cu secretele Statelor Unite și a plătit ușor pentru asta. În interviul acordat PBS declara că ar vrea să-și deschidă o firmă de securitate, ca toți hackerii neangajați încă de marile companii. Este genul de 'noroc' pe care și-l dorește orice puști de 16 ani pasionat de computere: să dea lovitura spărgând securitatea unui departament cu nume sonor, apoi să i se recunoască meritele informatice și după o pedeapsă simbolică să fie angajat cu un salariu imens și beneficii la respectiva companie sau la alta și mai și. Este visul oricărui licean olimpic la informatică, urmărit de teama permanentă că nu va fi observat, că va rămâne doar un tocilar marginalizat pe care nu-l va băga nimeni în seamă. Își ocupă orele libere studiind, își consumă neuronii proaspeți găsind soluții și le oferă importantelor companii zâmbind complice și așteptând fluturașul de salariu care îi va deschide ușile unei vieți frumoase.

Dar primul comentariu al topului celor mai grozavi 10 hackeri ai tuturor timpurilor spunea: "Jonathan James este mort. A murit "neașteptat" în locuința sa, pe 18 mai 2008. Avea 24 de ani."

Se spune că Jonathan ar fi fost depresiv și s-ar fi împușcat pentru a scăpa de poliție. În 2007, în urma unui imens scandal legat de compromiterea informațiilor personale și financiare a milioane de clienți ai lanțului de magazine TJX, Jonathan a fost bănuit că ar fi avut legătură cu hackerii responsabili de acest atac. Vinovăția lui nu a fost dovedită, dar tatăl lui Jonathan spunea că băiatul se simțea persecutat. În biletul găsit după moartea sa, Jonathan spune că nu are încredere în justiție și că gestul său era singura variantă posibilă pentru a recăpăta controlul. Biletul a fost trimis către wired.com dupa mai mult de un an de la moartea lui Jonathan.

A scris 5 pagini. Nu se grăbea să moară. N-a înțeles nimeni ce i s-a întâmplat în acele 6 luni de închisoare, dar când s-a întors acasă era alt om. Tatăl său spune că nu mai ieșea din camera lui, nu învăța, nu muncea, nu-și dorea să facă nimic. Copilul isteț, de care tatăl său (el însuși inginer) era mândru, devenise un adolescent apatic și retras. N-au venit nici gloria, nici banii. Dovada capacității sale extraordinare de a răzbate dincolo de o armată de programatori și experți i-a adus doar o suspiciune continuă din partea autorităților. Nu i s-au oferit nici burse, nici slujbe. A fost uitat până când unii dintre prietenii săi au ajuns în vizorul poliției și atunci a fost anchetat la fel ca ei, deși nu era vinovat decât de faptul că-i cunoștea. Anchetatorii nu au declarat absolut nimic înafara discuțiilor existente în dosarul procesului. La 24 de ani, bântuit de teama că de data asta pedeapsa va fi de câteva zeci de ani (pentru că nu mai era minor), s-a sinucis susținându-și nevinovăția. După 10 zile de la moartea sa un prieten a văzut doi bărbați umblând la mașina lui Jonathan. I-a întrebat cine sunt și ce fac, iar unul dintre cei doi bărbați i-a răspuns că recuperează dispozitivul de urmărire.

Povestea s-a schimbat. Elogiul unui tânăr programator, dornic de afirmare și suficient de îndrăzneț pentru a-și încerca forțele cu NASA și cu departamentul de Apărare al Statelor Unite, se transformă subtil într-o poveste tragică. Cele mai multe din articolele dedicate lui Jonathan James se opresc asupra aspectelor plăcute ale experienței sale: gustul puterii, controlul, dedicația, munca, inteligența, planurile de viitor. Mult mai puține adaugă și detalii privind moartea sa și motivele care au dus la acest final urât. Poate riscurile unei astfel de aventuri ar trebui prezentate un pic altfel, mai real și mai puțin euforic. Mai sunt și alți puști dornici de glorie.

duminică, 20 februarie 2011

Despre schimbare

De zeci de ani mă văd în oglindă. Mă privesc cu atenție și îmi cercetez porii cu lupa. Mă cunosc de atâta timp, dar n-aș putea să-mi reconstitui chipul din memorie. Lumea mă privește atent, scotocind în mine o urmă de adevăr. Ei văd doar chipul meu, iar eu nu reușesc să-l țin minte. În ochii lor mă văd schimonosită, obosită, bătrână, îi văd plictisindu-se, întorcând capul cu silă și mi-aș dori toate oglinzile lumii ca să înțeleg, ca să mă schimb.

Nu sunt nici obosită, nici bătrână, dar nu reușesc să trec dincolo de chipul ăsta pe care lumea îl știe și nu mai e dornică să-l vadă. Înțeleg dureros operațiile estetice, machiajul, frustrările legate de vârstă și aspect. Sunt același chip de zeci de ani și lumea s-a plictisit de mine, de nasul meu, de gura mea, de ochii mei ce nu reușesc să fie transparenți, de pielea mea opacă și surdă, de neclintit sub bătăile disperate ale inimii mele. Nimic nu mă ajută, poate doar un transplant de chip, o grefă de suflet. Sunt eu și nimic mai mult. Un eu care-și numără ridurile și firele albe și urlă mut că nu e bătrân, că nu e obosit.

Caut o schimbare. Una majoră care să alunge plictiseala din ochii celor ce mă privesc. Vreau să ies din spatele chipului ăstuia strâmt și recalcitrant, care se opune oricărei schimbări dorite de mine. Mă uit la prospețimea unei iubiri la colț de facultate și mă cuprinde nostalgia, dar chipul meu rămâne cu cearcăne și riduri. În spatele lui, e cu totul altă lume, dar nu mai știu s-o văd.

vineri, 18 februarie 2011

Alcool, rahat, dragoste

Mă întorc acasă în aburi de alcool. Trebuie să mă spăl pe cap, mâine ceasul sună la 6:45, mă duc la birou, apoi la școală, ajung acasă, mănânc și dorm. Dacă mai apuc să gândesc pe undeva cu atât mai bine. Poate în metrou. Poate o carte. Ocolesc precaută un rahat de câine. În orașul ăsta, când vine primăvara, năvălesc cu toții pe străzi de zici că zăpada a ascuns straturi groase și nebănuite. De rahat, la el mă refer. Ocolesc, mereu mă feresc, mereu merg pe drumuri nedorite ca să pot ocoli cantitatea imensă de nedorit care-mi iese în cale, în fiecare primăvară mai multă, mai fioroasă, iar eu mai obosită, duhnind a alcool, mai târziu, mai preocupată de mâine, de ieri, de responsabilități, de programe.

Mă întoc acasă, după două beri și multă vorbă. Încerc să gândesc, dar mi-e mintea încleiată de alcool, de foame, de somn și nu pot să disimulez, nu pot să mă ascund. Oricum nu-i nimeni pe stradă, nu vede nimeni dacă merg drept și nu mă judecă nimeni pentru sensibilitatea de a ocoli rahatul. Am vorbit despre fosta slujbă, despre actuala slujbă, despre școală, despre colegi și despre cele două zile de vacanță. Despre oportunități, salarii, angajatori, viitor, ani. Apoi metrou, rahat, acasă. Pe drum m-ai sunat să mă întrebi ce fac și m-am rugat de un ceai. Poate alcoolul face lumea să pară urâtă, deși mirosul ăsta proaspăt de ploaie și primăvară și nerăbdare n-ar fi ajuns la mine dacă lumea era într-adevăr urâtă. Am închis telefonul și m-am întrebat de ce suni. În contextul socio-economic actual, dragostea sună desuet, în contradictoriu cu rahatul perfect integrat, dar tu ai sunat pentru că mă iubești, iar eu n-am ce-ți face și aburit de alcool te aburesc și pe tine în noaptea asta de primăvară în care tot ce-mi doresc e să te găsesc așteptându-mă.

Am vorbit și despre tine și preocupările tale. Am vorbit despre tine ca despre un roman rusesc, dramatic, cu personaje multe și ger cumplit. Te-am făcut personaj, pe tine, cel mai real fapt al vieții mele. Mai ocolesc un rahat. De fapt știi că te iubesc, nu? O spun altora, amețit de alcool, fii fără grijă tot acasă vin chiar dacă te fac să mă suni cu grijă și să-mi pui de ceai. Mă cuibăresc în existența sentimentelor tale cu fosta slujbă, cu actuala slujbă, cu toți colegii, cu școala și cu textele mele aiurite care nu te conving să le citești. Mi se închid ochii de somn, dar rahatul e încă prezent și trebuie ocolit, așa că nu-mi permit odihnă și mă grăbesc spre tine pe drum ocolit, mirosind a alcool și-a neputință, a somn și a litere stricate. Mă ierți mereu, mă aștepți cu ceai și mă primești să mă cuibăresc bosumflat în liniștea ta încărcată de gânduri. Dacă nu-ți vei lua niciodată mâna de pe umerii mei, dacă mă vei aștepta, dacă vei înțelege că am nevoie de aerul tău. Îți cer doar viața, ca eu să pot vorbi despre slujba cea veche și despre cea nouă, despre școală și colegi, despre alcool și rahat, toate amestecate și neelucidate, doar tu zâmbind adormit, cu un ceai cald pe masă.

miercuri, 16 februarie 2011

Copiii zeilor

Dumnezeu poate nu a murit,
dar e orb şi surd
şi, în ciuda profeţiilor,
universul continuă să
se învârtă ca o jucărie stricată
pe care curiozitatea copiilor
o desface în aşchii
de întuneric şi lumină,
căutând secretul teribil al nimicului,
şi agăţând, ce mai rămâne,
ca pe o tinichea, de coada pisicii...
Va fi un dezastru până la urmă,
dar de aici începe istoria,
din imitaţiile zilei de ieri,
din jocul de-a v-aţi ascunselea
al celor bătrâni
şi mai ales din oglinzile
în care paloarea copiilor cuminţi
spune poezii la serbările publice,
cântă şi se înclină cu graţie
invidiindu-i pe ceilalţi
pentru bubele dulci,
pentru imperiile din nuc
şi pentru felul în care,
când rămân singuri, foarte singuri,
le foşneşte pe obraz
gustul sărat al mării...

'Copiii zeilor', Lucian Mănăilescu, revista 'Fereastra', februarie 2011, Mizil

marți, 15 februarie 2011

Buckethead - Rim of the world

O zi din ritmul lumii, un pas din drumul meu. Acum, aici şi eu ne rătăcim unii de alţi pentru a nu ne mai regăsi niciodată.
Noi, locuitorii acestei secunde
suntem un vis de noapte, zvelt,
cu-o mie de picioare alergând oriunde.
(Cântec, Nichita Stănescu)

luni, 14 februarie 2011

Orhan Pamuk – Fortăreața albă

Avem nevoie de povești chiar dacă ne limităm la știri de televiziune și profile ale rețelelor sociale. Iar poveștile lui Orhan Pamuk au fost răsplătite cu un premiu Nobel pentru literatură și comparate cu ale celor mai cunoscuți scriitori ai tuturor timpurilor - Jorge Luis Borges şi Italo Calvino.

Fortăreața albă este o poveste cu iz oriental cusută pe baza unor idei filosofice despre gemeni. Amestecul realității și al scriitorului este bine ponderat, astfel încât niciodată nu știi dacă e poveste sau adevăr. Documentarea romanului este remarcabilă, însuși autorul dezvăluindu-și la final referințele bibliografice utilizate. Nimic nu este întâmplător în romanul lui Pamuk: ideile despre oameni care seamănă atât de mult încât își iau locul unul altuia, detaliile geografice și etnice, momentele istorice punctate în poveste, însăși fortăreața albă peste care ușor ai trece ca fiind o plăsmuire a muzelor este o cetate reală (aflată undeva în Transilvania). Povestea este halucinantă și plauzibilă, dar mai înainte de toate este ademenitoare ca 1001 de nopți. Cu tâlc și poezie, cu acțiune și peisaj, cu personaje creionate din detalii reale, Fortăreața albă te ispitește, te face să aștepți nerăbdător finalul dorindu-ți să nu se termine. Îți dă posibilitatea să întrezărești deznodământul, ca apoi să te ducă în cu totul altă direcție.

Cred că cei mai buni scriitori sunt povestitorii. Sunt cei care reușesc prin cuvinte meșteșugite în poveste să te facă să te gândești la cele mai neașteptate aspecte ale umanității sau istoriei, la cele mai imposibile fantasme, la cele mai profunde sentimente. Sunt cei care nu au nevoie de metafore grele, de termeni ai filosofiei, de precizie, de istorie, de șocant, ci doar de cuvinte. Sunt cei care ating cerul cu mâna într-o frază.

sâmbătă, 12 februarie 2011

The king's speech (2010)

Mă număr printre cei care au văzut și au apreciat filmul The king's speech. O spun clar și răspicat de la început ca să nu existe dubii asupra a ceea ce veți citi în aceste rânduri. Este un film impecabil realizat, din toate punctele de vedere: imagine, scenariu, actori, subiect. Un film complet, deși îi lipsesc sexul și violența, apanajul permanent al producțiilor holywoodiene.

Dedicat regelui George al VI-lea, The king's speech subliniază aspecte mai puțin cunoscute ale meseriei de rege, cum ar fi faptul că și regii sunt oameni, ba chiar niște oameni care se nasc cu responsabilități și care trebuie permanent să îndeplinească așteptările celorlalți. În cazul lui Bertie, ulterior regele George al VI-lea, evenimentele se succed fără voia sa lăsându-l peste noapte cu o țară de condus și cu un război în prag. El este fiul cel mic al regelui, deci nu moștenitor direct. Abdicarea fratelui său îl obligă să facă față unor îndatoriri pe care nu și le-a dorit niciodată.

Bertie este bâlbâit de când se știe. Discursurile publice sunt un calvar, dar un prinț nu poate lipsi de la aceste manifestări nici chiar atunci când este incapabil să rostească două cuvinte legat. Trecut prin mâna tuturor medicilor atestați și apreciați, Bertie se declară neputincios și renunță să mai creadă în vindecare. Întâmplarea face ca aceasta să-i vină de la un anonim, de origine australiană. O dată cu vindecarea, Bertie primește și prietenia doctorului care-l va însoți toată viața.

Colin Firth se implică în acest rol atât de mult încât fiecare trăsătură a sa joacă scenă cu scenă tot filmul. Mimica sa este extraordinară, stăpânirea de sine la fel, iar munca depusă de actor este comparabilă cu cea a adevăratului George al VI-lea de a vorbi coerent. The king's speech este un film foarte vizual, cu multe prim-planuri, un film în care actorul nu poate trișa. Este în genul filmelor fotografice în care imaginile vorbesc de la sine.

Mi-a plăcut și Helena Bonham Carter în rolul reginei Elizabeth, o prezență discretă și agreabilă care a știu să-și susțină partenerul printr-un delicat joc al privirilor și gesturilor.

The king's speech este unul dintre filmele care va fi apreciat și peste 20 de ani. Este un film cu substanță și inteligență, neatins de modă, un exemplu de cinematografie autentică.

joi, 10 februarie 2011

Amanta ( episoade )

Am ajuns devreme la cafenea, dar m-am bucurat pentru că și așa abia am găsit o masă liberă. O jumătate de oră de așteptare nu era un capăt de lume, aveam cartea în geantă și o sursă de ciocolată caldă aproape. Pentru o clipă mi-a trecut prin cap să-i las un mesaj, să-i spun că am ajuns, dar am alungat repede gândul. Știa oricum unde să mă găsească.

A fost destul de greu să păstrez masa și să-mi procur ciocolata. Mi-am lăsat haina pe un scaun și cu ochii ațintiți pe ea m-am așezat la coadă, am plătit, mi-am luat zahăr și m-am întors la masă. Abia mă așezasem și o pereche zgomotoasă mi-a cerut scaunul liber. Am refuzat, scuzându-mă că aștept pe cineva și au plecat aruncându-mi priviri ironice și neîncrezătoare. Am auzit-o pe ea protestând că țineam scaunul doar așa, ca să pară că aștept pe cineva. Mi-am scufundat nasul în carte și am citit de două ori paragraful început. Perechea și-a adunat 3 scaune și le-a umplut cu bagaje și haine. El s-a dus după cafea, iar ea în picioare, striga după el "grăbește-te, eu unde stau?". Pe mâna stângă îi strălucea un inel de logodnă.

În mijlocul paragrafului următor, o blană sintetică mi-a tăiat calea. "Iubi, nu e loc și mă dor picioarele iubi, ai zis că aici e cu canapele și uite că nici scaune nu sunt. Măi iubi, ți-am zis să mergem la mall." De teamă să nu-mi intre în gură respectiva substanță, n-am îndrăznit să protestez până când o mână bărbătească s-a înfipt în spătarul scaunului meu liber. "Nu, nu", am început eu dând cu mâna la o parte blana, "e ocupat, aștept pe cineva". "Iubiii, eu nu mai vreau aici, plec!", decretă prietena lui iubi, și blana se îndepărtă. Ieși trântind ușa într-o clipită, lăsându-mă să admir petalele roșii căzute din imensul buchet de trandafiri pe care-l avea și scaunul gol câștigat cu trudă.

M-am recules cu niște ciocolată, m-am uitat îngrijorată la ceas și am atacat din nou paragraful întrerupt. Mai aveam doar vreo 10 minute de așteptat și nu mai reușeam să mă concentrez la citit. N-am închis cartea, uneori e bună de scut, dar mi-au lunecat privirile peste ea și am început să observ. Mai aveam 10 minute și scaunul se va ocupa. L-aș fi păstrat pentru el o viață. Mi-am netezit fusta cu mâna. Am mâini frumoase, port vreo două inele de argint de care nu mă despart și aveam manichiură proaspătă. Încă un ochi la ceas. Încă puțin. Lângă mine, un grup măricel de fete și un singur băiat povestea și bârfeau despre alte fete care nu erau de față. Un singur băiat, un singur scop. Fiecare îi atrăgea atenția cu ce avea mai bun, mai frumos, mai isteț sau dacă nu doar cu vorbe afuriste despre celelalte. El, măgulit, trebuia doar să spună un cuvânt pentru a primi râsete frumoase sau admirație, după caz. Câteva dintre ele au stat la coadă și i-au adus cafea, apoi mai toate i-au dat să guste din a lor. Unele se jucau cu părul sau cu vreun volan al rochiei, altele își umezeau buzele sau se aplecau inutil peste masă. O luptă.

Afară se întunecase deja. Un val de aer rece a ajuns până la mine și m-am întors spre ușă fericită, dar nu era el. Mi-am aruncat ochii pe ceas cu nerăbdare și cele câteva minute peste ora stabilită mi s-au înfipt drept în piele. Zgomotul creștea în intensitate, noi și noi voci i se alăturau. Mâinile mele frumoase au început să transpire și ciocolata s-a răcit. Încercam să mă gândesc la o glumă care să justifice ciocolata fără a-mi da de gol lunga așteptare. Perechea mă privea peste masă, le citeam cruzimea în ochi și știam că ei sigur ar fi aruncat piatra. Am încercat să nu mă mai uit la ceas și la scaun, mi-am adus cartea mai aproape de ochi ca lovită de o miopie bruscă. Tresăream de fiecare dată când se deschidea ușa. Îmi zvâcnea un deget și vocile femeilor din jur îmi zgâriau urechile. Mi-am mușcat o buză și s-a rupt. Un firicel sărat de sânge s-a prelins și m-am grăbit să-l ling căutând frenetic prin geantă un șervețel și un ruj. Ușa s-a deschis din nou și fără să vreau am gândit "nu, nu acum", ca apoi să mă blestem singură dorindu-mi să nu mă fi auzit și să fie el.

Un grup de studenți s-a apropiat de mine și înainte de a apuca să zică ceva i-am fulgerat cu o privire acră, de om bătrân, și m-am zborșit la ei. "Aștept pe cineva, nu vedeți?!" Dar în clipa aceea a sunat telefonul și am știut. La fel și ei. Mi-au zâmbit batjocoritor și mi-au întors spatele. Am răspuns fără să mă uit cine era. "Nu mai vin azi, trebuie să ajung devreme acasă. Îmi pare rău, altădată."
Știam prea bine ce înseamnă asta. Ea pretindea să ajungă devreme, să iasă în oraș sau la vreo cumpărătură, îl așteptase la birou sau luase bilete la teatru. Ceva de genul. Zgomotul din cafenea devenise de nesuportat. Scaunul gol, dovada rușinii mele, strălucea indiferent, iar o mulțime de ochi de femeie mă străpungeau din toate direcțiile. Erau albaștrii, negri, verzi, căprui, migdalați, mari, ovali, rotunzi. Toți acuzatori, toți judecători, toți călăi. Cartea nu mă mai ferea de mult de asprimea privirilor, de tăișul vocilor. M-am ridicat și am ieșit fără să mă mai îmbrac, cu toate lucrurile în brațe. I-am lăsat să mai câștige o dată, cu scaunele lor, cu florile lor, cu inelele lor, cu vocile lor ascuțite și privirile de tăciune. În urma mea, cu siguranță, cineva a aruncat o piatră.

marți, 8 februarie 2011

Ce-și face omul cu mâna lui - pictorial

Pentru că nu am reușit în weekend să adun fotografiile pe care le-am dorit, astăzi am organizat un pictorial cu cele mai simpatice și colorate obiecte făcute manual pe care le-am găsit. Sunt obiecte relativ noi și aparțin curentului handmade care bântuie prin București în ultima vreme. Cele mai multe sunt din fimo, ceramică și sticlă, dar cum vine primăvara mă gândesc că orice pată de culoare e binevenită. Pentru zilele de iarnă care au mai rămas, propun o pereche de mânuși fără degete din colecția toamnă-iarnă 2011.

Sunt departe de a fi vreun stilist nedescoperit, așa că las la aprecierea voastră calitatea estetică și funcțională a obiectelor prezentate. Și dacă aveți propuneri pentru pictoriale viitoare, le aștept cu plăcere.











duminică, 6 februarie 2011

Absolutely Fabulous

Tocmai m-am întors de la târgul Absolutely Fabulous și-mi scotocesc printre bunătățile achiziționate (și prin cutia de ciocolată după ultimele bucățele). Cele mai multe achiziții sunt din domeniul impresiilor, dar cum aparatul de fotografiat a leșinat exact la prima poză după ce am plătit taxa de intrare, va trebui să mă credeți pe cuvânt.

M-am dus de curiozitate. Nu sunt nici o împătimită a hainelor vintage (a se citi vechi), nici un fashion blogger (a se citi stilist sau critic de modă sau model, cum doriți). Am o oarecare atracție către produsele făcute manual, dar adun mai mult idei pentru că produsele în sine mi se par scumpe. Singurul meu obiectiv erau fotografiile, dar am eșuat lamentabil în această încercare (și mi-e rușine pentru că și bateriile de rezervă erau descărcate). Găsiți fotografii de la edițiile anterioare ale târgului aici.

Lume multă, straturi groase de rimel și fond de ten, ținute dintre cele mai complicate în sistem ceapă, primele raze de primăvară întreținând atmosfera. M-am strecurat timid printre oamenii care se foiau zgomotos, încercând să prind un crâmpei din conversațiile lor, din dorințele și visele lor. Analizau cu interes haine vechi, desperecheate, poșete uzate și bijuterii din cutiile bunicilor. Recunosc, nu pot să pipăi o broșă sau o eșarfă care a aparținut cuiva și să nu mă gândesc la foștii proprietari, la condițiile în care s-au despărțit de obiectul respectiv (ori că nu le-a mai plăcut, ori că au fost nevoiți, ori că le-au pierdut, ori că au murit). Am impresia că obiectele rătăcite de primul lor proprietar sunt triste, amărâte, însingurate. Mă plimb printre ele ca printr-un orfelinat și mi se strânge inima gândindu-mă că am cruzimea să aleg. Și-atunci n-o fac. Le mângâi în trecere, le zâmbesc distant și nu le dau nici o clipă impresia că ar putea avea din nou un cămin.

Apoi mai sunt obiectele făcute manual, în general bijuterii, accesorii, poșete. Ei, aici e altă poveste, una neîncepută încă și foarte ispititoare. Le-am găsit la târg pe fetele de la BuyHand în colțul cărora mereu zăbovesc și analizez, pipăi și zâmbesc. Am găsit și alte colțuri apetisante, cu bijuterii din agate sălbatice, pictate sau împletite. De data aceasta, am preferat bijuteriile pictate manual ale doamnei Alina Anghelinei, profesor la școala de arte din Iași. Abia după ce alegerea mea a fost finală am aflat că nu există alt mijloc de a obține produsele dânsei, pentru că nu are un punct de vânzare online sau altfel. De fapt, la târg veniseră doar produsele, printr-o prietenă care confecțona rame din lemn și alte obiecte de artizanat. Dar la măsuța lor nu era lume. Straturile de fond de ten și buclele tapate se înghesuiau la zorzoane colorate, la tot felul de funde tricotate, la colțul unde se serveau cafea și cocktailurile.

Oricât de stilate și de avangardiste ar dori astfel de târguri să fie, mie tot bazar de mahala îmi par. Au un farmec aparte, dat de scotoceală și de permisivitatea infinită față de client, iar clientul respectă lucrușuroarele trudite bucată cu bucată sau adunate de prin șifoniere mâncate de carii mai mult decât teacurile perfecte din magazine. Microbul scotocelii, pipăirii, încercatului dă o amețeală plăcută și o dependență ușoară. Iar fiecare obiect rupt din acest context și lipit într-o garderobă complet nouă și cu altă personalitate se transformă, evoluează și oferă o bucurie complice noului proprietar: „Doar noi știm cum ne-am întâlnit, e o poveste întreagă. Mai știi cum stăteai tu bosumflat și cucoana aia grasă tocmai te dădea la o parte și-atunci eu te-am prins de mână și nu ți-am mai dat drumul?”
Care e povestea voastră? Cum v-ați cunoscut cu obiectul preferat?

vineri, 4 februarie 2011

Surpriză!

Mă gândesc că avem nevoie de ceva mai vesel, care să ne desprindă de banalul cotidian în care cele 8 ore de muncă se dovedesc a fi tot ce mai putem face. Nu mai vreau să văd oameni încruntați, oameni care se înghiontesc, oameni care țipă. Azi vreau să râd, să uit de ridurile de pe frunte și de șuvița albă. Azi vreau să mă joc! Așa că v-am pregătit o surpriză. Cu mine își face efectul de fiecare dată! Se încarcă destul de greu, dacă vă pierdeți răbdarea încercați aici.





provided by flash-gear.com

joi, 3 februarie 2011

Begonia

În funcție de partea decorativă, aceste plante se împart în două mari categorii : begonia de frunze și begonia de flori, iar în funcție de forma rădăcinilor ele se pot categorisii în plante cu rădăcini rizomatoase(cu rizomi), cu rădăcini tuberculate(cu tuberculi) sau cu rădăcini fasciculate (fibroase).

Azvârli o privire complice ghiveciului proaspăt achiziționat, din care îi zâmbea prietenos o begonie. Sigur era din cea de flori, după buchetele bogate de petale roșii. Ar fi vrut s-o scormonească un pic să vadă dacă e rizomatoasă, tuberculată sau fasciculată, dar se reținu din pudoare. Se cunoșteau doar de câteva zeci de minute, nu era momentul să se înfigă în ghiveciul ei. Miruna o asigură din priviri de intențiile ei curate și planta îi zâmbi.

Sunt begonii cu bulbi, recunoscute pentru frumusețea florilor delicate care seamană foarte bine cu trandafiri miniaturali.

- Sigur ești cu bulb! Se înveseli fata, mângâind cu privirea petalele roșu aprins. Uite câte flori ai și-s crețe toate, mai ceva ca trandafirul! Începu să bată zgomots din palme și să râdă nebunește. Planta se uita la ea nedumerită un pic de reacția fetei, dar mândră de proprietățile sale. Miruna se opri brusc rușinată de propriile izbucniri. Iartă-mă, n-am vrut să te sperii.

Begonia de flori necesită amplasare în condiții similare cu begoniile de frunze, dar preferând orientarea spre nord.

- Ei, asta-i!, se supără Miruna, aruncând revista cât colo. Zi și tu, de unde să știu eu ce preferă amărâta aia de frunze și unde e nordul.

Pereții albi ai odăii erau toți la fel. Fereastra mică și murdară nu era niciodată în bătaia soarelui. Oricum, Miruna nu era un expert în orientare. Reperele geografice le pierduse de mult, soarele îl vedea tot mai rar, iar cunoștiințele într-ale botanicii îi lipseau cu desăvârșire.

- O să-i rog să spele fereastra pentru tine și te instalez pe pervaz. Ce zici? Ai prefera pe noptieră, să fim mai aproape?, se pisici ea, încercând să mângâie floarea. Nimeri însă marginea unei frunze și o durere subțire îi străbătu degetul. Ce faci? De ce mă lovești?, bătu ea în retragere băgându-și degetul în gură și lăsându-l acolo.

Iarna, begonia de flori se udă mai rar, deoarece planta intră în semi-repaus, sau se scot tuberculii din pământ și se păstrează peste iarna într-o cutie cu pământ și nisip la temperatura de cca. 10 grade C. În februarie – martie tuberculii se scot, se curăță de radăcinile uscate și se planteaza în ghivece.

- Doamne, ce complicat e să aibă cineva grijă de tine. N-am înțeles nimic, se lamentă fata, citind din nou. Deci, iarna... ud rar... scot tuberculi... cutie cu nisip (de unde?!)... martie.. rădăcini uscate.. în ghivece.. Aha.. Am înțeles!, strigă ea veselă și începu din nou să bată din palme și sa țopăie în jurul ghiveciului.

La apariția lăstarilor se așează ghivecele la fereastră și se udă gradat din ce in ce mai mult odată cu creșterea frunzelor.

- Ți-am zis eu că la fereastră e bine, ți-am zis, ți-am zis, țopăi Miruna. Hai să dansăm, o să vezi ce bine ne e împreună, începu ea să se învârteasca ținând ghiveciul cu ambele mâini.

Se învârti așa o vreme până când ghiveciul îi alunecă din mâini și zbură prin toată încăperea, lovindu-se zgomotos de perete. Miruna rămase pironită uitându-se cum floarea se împrăștie, cum pământul lasă dâre negre pe perete și ghiveciul se preface în țăndări ascuțite. Țipă și ea împreună cu planta, apoi singură, până când ușa se deschise larg și o asistentă îmbrăcată în alb năvăli furioasă înăuntru stringând în urma ei:

- Haideți la 4, iar au apucat-o pe asta mică. Fir-ar afurisită, numai în pauza mea de masă urlă. Ce-ai păpușă?!  Ți s-a urât cu binele?

Miruna stătea ghemuită pe jos, țipând cât o țineau plămânii, mușcându-și buzele și mâinile, neîndrâznind să atingă petalele împrăștiate pe covor. Lacrimile ei mari nu aveau însă aceiași sfială și se amestecau nestigherite cu pământul negru și gras. Planta nu se mișca, nu zâmbea, nu vorbea. Miruna urla zgârâind covorul. Trăgea de pijama, de asistenta care încerca s-o ridice, de pătură. Apucă revista din greșeală și încercă să se lovească cu ea, dar asistenta o apucă strâns de mână și o opri. Imobilizată, Miruna zări fotografiile cu begonii din revistă și își aminti sfaturile pe care le citise. Se opri din țipat la fel de brusc cum începuse și încetă să mai opună rezistență. Surprinsă și transpirată de efort, asistenta îi dădu drumul și se retrase într-un colț. Miruna se prăbuși moale pe covor, cu ochii lipiți de revistă.

Begonia de flori se înmulțește prin bulbi sau bucăți de bulbi care să aibă cel puțin un mugure (aceștia se plantează cu partea concavă în sus) sau prin lăstari puși în apă până dă rădăcină și frunzulițe, când se vor planta.

Se târî până la grămada cea mai mare de pământ și începu să scormonească cu degetele. Dădu de doi bulbi de mărime medie, dintre care unul avea un mugure mic. Îl luă și îl puse în buzunarul pijamalei, apoi adună bucățile de plantă și toate petalele. Lăstarii îi puse în apă în paharul pentru spălat pe dinți, iar petalele le ascunse sub pernă. Apoi se așeză la fereastră și începu să aștepte.

miercuri, 2 februarie 2011

The kids are all right (2010)

Mă știți doar, mă las greu convins să vă scriu despre filme sau cărți care nu mi-au plăcut. Totuși, azi am un motiv: mă strădui să înțeleg ce se întâmplă în capul și-n inimile celor din jurul meu, mă strădui să zâmbesc înțelegător și nu strâmb și încurcat. Așa că, într-o lungă plimbare pe-nserat, strecurându-mă printre cele 8 grade cu minus și încercând să-mi trag fularul până peste ochi, am analizat de ce filmul 'The kids are all right' a fost considerat cel mai bun film de comedie al anului 2010 și s-a ales cu un Glob de Aur (ba chiar cu două dacă îl socotim și pe cel al Annettei Bening pentru cel mai bun rol într-un film de comedie).

Întâi să vă spun despre ce e vorba. O familie extrem de modernă, alcătuită din două mame, un băiat și o fată se confruntă cu niște probleme interne (copiii iau legătura cu donatorul materialului genetic care a conlucrat la aducerea lor pe lume). De aici, diverse angoase, răbufniri, sentimente, confuzii și iluzii. Pe scurt, o dramă de familie. Totuși, nimic amuzant.

Pot să înțeleg că subiectul este inedit, nu găsim mereu filme cu familii de lesbiene, și este bine realizat, pentru că nu rănește sentimentele nimănui: familia e familie, dragostea la fel, copiii sunt fericiți, totul este normal și în bună înțelegere. Așa că probabil a primit puncte în plus pentru abordare. Dar a considera sensibilitatea unor femei de vârstă medie, umor, e prea mult spus.

Cu vântul în față, pe calea Victoriei, alunec periculos și mă contorsionez într-o poziție imposibilă pentru a-mi recupera echilibrul. Cineva lângă mine râde. Aha, îmi zic în mintea mea ocupată, poți râde de un om aflat la ananghie. Poate că și teama celor două femei, mereu atente la purtările lor și la reacțiile copiilor, poate stârni niște ciudate sughițuri de râs. Poate că frământările fără răspuns al unui om care se teme să nu-și rănească odraslele seamănă cumva cu frământările mele alunecând pe o gheață imprevizibilă. Nu-mi pot da seama ce public au avut în vizor producătorii și ce anume i-a amuzat pe jurații Globului de Aur.

Nu, categoric nu mă pot convinge că 'The kids are all right' merita un Glob de Aur și aprecierea de comedie. Am înghețat, mi-e foame și nu mai vreau să caut înțelesuri ascunse și amuzante pentru un film care nu a reușit să mi le dezvăluie singur. Următorul!

Etichete

atitudine (312) viata (297) fotografii (296) recomandare (213) timp (133) proza scurta (131) dragoste (127) jurnal (106) căutare (103) video (101) literatura (98) recenzie (96) dorinta (89) peisaje (80) amintiri (78) Despre locuri si orase (77) călătorii (75) roman (69) film (64) feminin (62) eseu (60) contrasens (56) Bucuresti (54) România (53) poezie (51) muzică (46) portret (44) poveste (44) instantaneu (43) primavara (39) sarbatoare (39) Tams (37) copilărie (36) animale (31) vacanță (31) educatie (30) incredere (29) toamnă (29) campanie (24) turism (24) targ (23) aniversare (22) arta (19) concert (19) propunere (18) relatii (18) Adena (17) muzeu (16) responsabilitate (16) animatie (15) expozitie (15) joc (14) colectie (13) voluntar (11) model (10) Cortázar (8) Simone de Beauvoir (8) Milan Kundera (7) ReUseMe (7) Mihail Bulgakov (6) Kawabata (5)

Creative Commons License

Arhivă blog

Despre mine