sâmbătă, 25 iulie 2015

Ce n-am să-ți spun niciodată

În jocul dintre doi oameni întâi se spune ce trebuie, apoi nu se mai spune nimic. La început, în infatuarea primelor întâlniri, totul este la persoana întâi. Și meritele, și amintirile, și visele. Apoi, cu timpul, totul se transformă în al nostru și nu mai e timp de pierdut cu vorbe. Ne dăm doar directive. Unde ne petrecem vacanța, unde dăm copilul la școală, ce mâncăm diseară. Rămân nespunse multe, din timiditate, din grijă, din lipsă de timp. Prea multe trec la capitolul subînțelese.

1. N-am să-ți spun niciodată cât îmi lipsești când nu ești lângă mine. Cât am plâns de dor, cât am păzit telefonul, ca apoi să răspund degajat de parcă nici prin minte nu mi-ar fi dat că ai să suni. Am să răspund grăbit, că eram în mijlocul unor treburi distractive și importante. Să nu mă crezi. Să știi tu mai bine că tot ce făceam era să-mi doresc să te aud mai curând.

2. N-am să-ți spun niciodată cum conduc când vin la tine, ce șofer maniac devin peste noapte, cum depășesc, claxonez și gonesc pe orice fel de drum. Cu tine în mașină sunt cel mai pașnic șofer, delicat, atent, prudent.

3. N-am să-ți spun niciodată cât de iubesc. M-ai crede nebun. Romanțele au devenit desuete, serenadele o prostie. Nu-mi mai permit să mă înființez la tine la ușă din senin pentru că am avut chef să te văd. Lucrurile astea se subînțeleg, nu se mai spun fățiș ca pe vremea poeților romantici. Așa că n-am să-ți spun ca-mi sunt goale diminețile fără tine, că nu adorm fără să-ți spun somn ușor și nici că între seară și dimineață mi se întâmplă să te visez.

4. N-am să-ți spun cât sufăr când ne certăm, nici că furia îmi trece în cinci minute și în restul timpului mă prefac supărat ca să nu par prost. Fiecare minut mă roade, îmi mușcă din suflet, îmi ia somnul, foamea, liniștea. Gândul că ți-am provocat durere e de nesuportat. Respir anevoie, mă mișc ca un melc, dar mă țin tare și la distanță, așteptând momentul potrivit.

5. N-am să-ți spun niciodată că îmi placi așa, cu totul. Că-mi plac și defectele, și lucrurile care mă scot din minți, și cele pe care mereu mi le-am dorit altfel. N-am să recunosc niciodată că ești perfect, în ochii mei îndrăgostiți (vezi punctul 3).

luni, 20 iulie 2015

Pablo Neruda - Poema 12

Pentru inima mea ajunge pieptul tău,
Pentru libertatea ta ajung aripile mele.
De pe buzele mele va ajunge până la cer
Ceea ce dormea în sufletul tău.

În tine e iluzia de fiecare zi.
Ajungi ca roua pe corole
Subminai orizontul cu absența ta.
Într-o eternal fugă precum e valul.

Am spus cã-n vânt cântai
Ca pinii și catargele
Ca ele înaltă și tăcută ești.
Si te întristezi dintr-o dată ca o călătorie.
Primitoare ca un drum vechi.
Sălășluiesc în tine ecouri și voci nostalgice.
Eu m-am trezit și uneori emigrează și fug
Păsări ce dormeau în sufletul tãu.

miercuri, 15 iulie 2015

Măștile


Despre perfecțiune

Nu mă pricep să dau sfaturi. Cel mai adesea, nici pe mine nu reușesc să mă feresc de belele sau să mă scot din ele după ce m-am scufundat. Este foarte probabil să mă rătăcesc, să uit, să stric, să încurc, să vorbesc prea mult sau să nu spun ce trebuie. Este foarte probabil să te calc pe nervi, să te împiedic, să te trezesc, să te încurc. Așa că da, n-aș îndrăzni să-ți dau sfaturi.

Totuși, părerea unui om care va tinde mereu asimptotic la perfecțiune, a unui om care își întinde limitele la infinit și-și recalculează integralele de fiecare dată când zâmbești, a unuia care îți cunoaște pe dinafară fiecare buclă de păr, iar drumul spre tine l-ar găsi în cea mai cruntă noapte, ei bine, părerea unui astfel de om este că ești perfect, orice ar însemna perfecțiunea.

marți, 7 iulie 2015

Blestemul

Undeva am greșit, gândi Miruna, mijindu-și ochii printre ramurile copacilor în încercarea de a zări soarele. Undeva am luat-o greșit, fir-ar de cărare, dar unde?! 300 m înainte, la stânga după școală, apoi drept până la Universitate și mai multe serpentine după ea. Unde oi fi greșit?

Timpul se scurgea cu repeziciune și noaptea se apropia, dar Miruna nu vroia să renunțe. Asta e, o să mă prindă noaptea pe drum, se plânse ea și fără să vrea se gândi la toți cei care vor fi dezamăgiți și vor suferi de pe urma eșecului ei. Nu se poate, trebuie să găsesc o soluție. Cărările se împăienjeneau, frunzele ascundeau soarele, iarba ascundea pașii celor dinainte. Miruna se apucă să citească din cărți, să întrebe puținii trecători care-i păreau prieteni, să urmeze cursuri. A poposit în sate pe care nu le știa și s-a scufundat iar cu încredere în pădure. A încercat să găsească îndrumare la înțelepți, la biserică, la stele. Într-un efort disperat, a citit și horoscoape. Nimic.

Oamenii se fereau de nebuna bătrână care bântuia prin pădure căutându-și fericirea. Se îndoiau că mai poate găsi ceva. Miruna însă, cu părul alb și despletit, cu picioarele umflate de mers, cu ochii aproape orbi, nemâncată și nedormită de zeci de ani, își căuta încă drumul. Făcuse hărți, învățase fiarele pădurii, era atentă la fiecare rază de soare, la fiecare adiere de vânt. Singurul lucru care-i scăpa era semnul alb pe care-l ducea cu ea de când era copilă. O pasăre albă, cu aripile întinse, îi acoperea umărul stâng. Blestemul.

Etichete

atitudine (312) viata (297) fotografii (296) recomandare (213) timp (133) proza scurta (131) dragoste (127) jurnal (106) căutare (103) video (101) literatura (98) recenzie (96) dorinta (89) peisaje (80) amintiri (78) Despre locuri si orase (77) călătorii (75) roman (69) film (64) feminin (62) eseu (60) contrasens (56) Bucuresti (54) România (53) poezie (51) muzică (46) portret (44) poveste (44) instantaneu (43) primavara (39) sarbatoare (39) Tams (37) copilărie (36) animale (31) vacanță (31) educatie (30) incredere (29) toamnă (29) campanie (24) turism (24) targ (23) aniversare (22) arta (19) concert (19) propunere (18) relatii (18) Adena (17) muzeu (16) responsabilitate (16) animatie (15) expozitie (15) joc (14) colectie (13) voluntar (11) model (10) Cortázar (8) Simone de Beauvoir (8) Milan Kundera (7) ReUseMe (7) Mihail Bulgakov (6) Kawabata (5)

Creative Commons License

Arhivă blog

Despre mine