sâmbătă, 31 martie 2012

Călătoria

Mi-e greu să cred. Ești așa subțire și alunecos.. Nu te uiți mai deloc la mine, îți pironești intenționat privirile în hăul care ne înconjoară. Știu, vrei să mă înspăimânți, să mă faci să mă întorc din drum. Ai râde privindu-mă cum mă îndepărtez cu lacrimile șiroind, mototolindu-mi rochia cu palme transpirate. Ai râde. Dar nu e azi cea mai bună zi a ta. Nu mă voi opri. Nu acum.

Fetița își strânse jucăria la piept și păși precaută pe buștean. Pădurea o aștepta dincolo, dar nu se grăbea. Își măsura fiecare pas, deși nu învățase încă ce e măsura. Prăpastia de sub buștean îi ațâța curiozitatea și pentru o clipă își dori să zboare până acolo jos. Dar dacă jucăria nu știa să zboare? Nu putea risca. O strânse grijulie la piept. Mai avea mult de mers și deja se lăsa seara.

joi, 29 martie 2012

Modele pentru români (IV)

foto: enciclopediaromaniei.ro
Zilele trecute, un fost coleg de facultate îmi semnala numărul foarte mare de fete printre studenții actuali ai Politehnicii din București (aproape 50%). Pe vremea noastră, procentul feminin era în jur de 5%, iar glumele și zicalele în circulație nu erau dintre cele mai admirative. Și pe vremea mamei lucrurile stăteau la fel și, sincer, nu întrezăream vreo rază de schimbare. Dar toate neplăcerile din facultate pe care le povestesc cu ciudă pălesc în fața poveștilor primei femei inginer din Europa: Elisa Leonida Zamfirescu, o româncă!

A absolvit un liceu clasic, dar s-a încăpățânat să dea examenele de diferență și să primească și diploma unei secții de real. A vrut să se înscrie la Școala de Poduri și Șosele din București, dar nu a fost primită pentru că era femeie. În 1909, a încercat la Academia Regală Tehnică din Berlin. Pentru că nu au reușit s-o convingă că rolul unei femei este în bucătărie și lângă copii, cei de la Berlin au înscris prima femeie în cadrul unei școli superioare tehnice. Colegii nu au fost deloc bucuroși, nu a fost primită la Balul bobocilor și a fost ignorată de-a dreptul de unii dintre profesori. Ziarele s-au minunat ca la urs când, în 1912, Elisa Leonida Zamfirescu a absolvit printre primii.

În Primul război mondial lucrează în cadrul Crucii roșii și este decorată pentru meritele sale. Apoi își continuă activitatea la Institutul Geologic unde se ocupă de analiza apei potabile, a diverselor minerale, petrol, gaze, cărbuni, bituminide solide, roci de construcţie şi de prepararea minereurilor. A semnat numeroase lucrări științifice și a predat chimia și fizica în două licee.

Și uite-așa, drumul meu academic nu mi se mai pare plin de gropi și neajunsuri. Nu-mi mai vine să mă plâng de replicile ironice ale unor profesori sau de animozitatea colegilor. Datorită unor astfel de femei, drumurile noastre au devenit mai line. Efortul lor l-a diminuat pe al nostru și, deși doar rar le auzim numele, ar trebui să le fim recunoscătoare. Aș vrea ca fata mea (de voi avea vreuna) să devină un inginer, un astronaut, un pilot, un matematician, un mecanic sau orice altceva își va dori, fără să întâmpine nici o privire urâtă, nici o remarcă acidă, nici un resentiment, nici o idee preconcepută.

miercuri, 28 martie 2012

Așteptând o sfântă sărbătoare - by Tams




  


Notă: La fiecare sfârșit de săptămână, până la Florii, Muzeul Țăranului Român din București organzează târguri tematice dedicate Sfintelor sărbători pascale.

luni, 26 martie 2012

Portret de weekend

Fata are între 16 și 30 de ani. E înaltă, subțire, cu părul lung și învolburat de culori aprinse. Poartă ochelari fără lentile, pantofi colorați și cu tocuri supărătoare, pălărie bărbătească, o fustă roz și mai multe rânduri de bluze. O învăluie atât de multe culori, texturi și imprimeuri încât o florărie își pierde culoarea lângă ea. Sprijină 'spontan' un gard, într-o zonă cu case vechi din centrul capitalei. Altcineva îi face fotografii. Se ondulează în formă de S, privind peste ochelari și jucându-se cu lanțurile grele de la gât. Absolut tot ce poartă provine de la un magazin cu nume sau este vintage. Se consideră fashionistă, stilistă, inovatoare în modă și multe altele. Speră să fie remarcată și să aibă ceva de spus în domeniu. Este doar o Lolita excentrică și fără prea mult noroc.

sâmbătă, 24 martie 2012

Terapie prin mers

Într-una din zilele de miercuri dedicate fotografiilor, v-am oferit câteva remedii de singurătate. Comentariile primite m-au făcut să extind subiectul și vă dezvălui azi secretul meu: terapia prin mers.

De fiecare dată când mă ajung gândurile, îmi iau traista în băț și pornesc la drum. Merg repede, ferindu-mă de privirile trecătorilor și nu aleg niciodată zone singuratice de contemplare a naturii. Departe de mine gândul de a mă plimba pe o plajă pustie sau pe un drum de munte neumblat. Nu, eu merg pe străzi, prin praful orașului, mă strecor printre oameni și mașini, intru în magazine fără să cumpăr nimic. Mă grăbesc fără destinație. Îmi place vacarmul. Oboseala care-l însoțește e un medicament naturist eficient. Nu-ți poți plânge de milă la semafor, la fel cum nu te poți gândi limpede la necazurile tale când ești atent la gropile din asfalt. Uneori, îmi desprind curajos privirile de pe vârfurile pantofilor și privesc cerul. Printre clădirile amestecate și neasortate, printre ramurile copacilor desfrunziți de iarnă, zăresc un petec de albastru ondulat de un nor alb. Se face liniște ca prin minune și când îmi revin privirile pe tărâmuri pământene constat că oamenii sunt mai senini. Le văd în ochi petecul de albastru și devenim complici.

Umblu cât mă țin picioarele, până mi se face foame și mi se usucă cerul gurii de sete. Umblu vara când afară sunt 40 de grade, umblu iarna la -15 grade. Umblu când plouă adăpostită sub o umbrelă făcută prost în China. Umblu în zilele în care pantofii cu toc mi-au făcut vânătăi. Umblu pe drumuri știute și mă rătăcesc pe trotuare neîncercate. Umblu oricând gândurile mele o cer.

Vă invit să împărtășiți și altora secretele terapeutice ale culturii urbane. Pe mine mă ajută picioarele, dar sunt sigură că aveți idei și mai bune de atât. Lotusull, Carmen, Sophie, SoriN, Teo Negură, lunapatrata, care vă sunt secretele?

joi, 22 martie 2012

Robert Harris - Marioneta

Am închis cartea de curând și încă nu-mi vine să cred. Reiau informațiile și reinterpretez situațiile citite, dar cunoștiințele mele despre CIA, politica Marii Britanii și a Statelor Unite sunt atât de reduse încât finalul romanului Marioneta mi se pare în continuare incredibil. De-a lungul celor peste 300 de pagini am trăit atâtea răsturnări de situație și am bănuit atâtea personaje, încât am fost surprinsă că finalul a mai putut fi o surpriză.

Scris în stilul modern al afacerilor politice subterane, cu multă intrigă și, evident, cu crime, romanul lui Robert Harris este scenariul perfect al unui film de acțiune (de fapt, a și fost ecranizat în 2010 în regia lui Roman Polanski, avându-i în rolurile principale pe Ewan McGregor și Pierce Brosnan). Dar multe sunt scenariile de acțiune și puține sunt romanele bune, cu credibilitate, cu fraze împletite cu tâlc, cu personaje desprinse din viața de zi cu zi, puternice, stabile, ușor de imaginat. Puține sunt romanele care reușesc să te convingă fără a exagera în minimalismul frazei și fără a pierde ritmul acțiunii. Să scrii un roman de acțiune este ca și cum ai scrie un album de muzică. Fiecare melodie este altfel, dar întregul album are o osatură compactă și duce la un rezultat sigur.

Nu sunt nici pe departe adeptul romanelor secolului 21, scrise în viteză, având în minte doar termenul de livrare și drepturile de autor din ecranizări. Îmi plac cărțile scrise pe îndelete, gândite, simțite. Îmi plac frazele gătite după rețetă, cuvintele care știu să transmită, personajele descrise minuțios. La romanul lui Harris m-a atras subiectul, scriitorul din umbră, angajat să scrie memoriile unui fost prim-ministru. Un gen de scriitor pe care nu-l cunosc și căruia nu-i puteam găsi nici cusur, nici laudă. Am găsit un personaj atrăgător, inteligent și uman. Am înțeles o perspectivă complicată și m-a prins suspansul aventurii sale. Este o poveste închegată și scrisă frumos. Cred că cel mai mult mi-a plăcut faptul că într-un mediu atât de dezumanizat, Robert Harris a reușit să găsească oamenii.

Am primit cartea Marioneta prin intermediul campaniei vAlluntar lansată de Grupul editorial All, ceea ce înseamnă că această recenzie va aduce 15 minute de muncă voluntară din partea echipei campaniei. În plus, fiecare comentariu pertinent va mai aduce încă 3 minute. Așa că nu uitați să comentați!

luni, 19 martie 2012

Cultură de companie

Acum ceva vreme, omul a descoperit că masele sunt o forță ușor de modelat. S-au înființat agore, teatre, grupuri de interese, bresle, popoare, armate, companii. S-a inventat mass-media și totul a devenit un vis. Da, avea dreptate Orwell în '1948'. Orice grup are un lider, orice adunare de oameni are un 'frate mai mare' care îi urmărește mișcările.

Compania modernă este o societate aparte. Regulile ei sunt dictate de tratate întregi de comunicare corporativă. Există facultăți și programe de masterat care studiază așa ceva. Interesul general acceptat este bunul mers al lucrurilor, fericirea angajatului și prosperitatea tuturor. În ultima vreme, regulile de comunicare au deviat alarmant de la cum să îți expui punctul de vedere și cum să ai o relație sănătoasă cu șefii și colegii, la cum să construiești în interiorul companiei o Familie. Sunt de acord că stând 8-9 ore pe zi într-un colectiv ajungi să dezvolți prietenii adevărate, extinse și dincolo de zidurile clădirilor de birouri. Se întâmplă, căci oameni suntem și prin definiție ființe sociale. Dar asta nu pare suficient în ochii celor care au ca sarcină de serviciu dezvoltarea Familiei. Se organizează excursii și modalități de distracție impuse, petreceri de Crăciun și jocuri de cabană, activități interne dintre cele mai ciudate. Doar, doar s-o lipi careva de careva și gata Familia! Îmi veți înțelege nedumerirea când vă voi dezvălui că am văzut grupuri de oameni îmbrăcați în aceeași culoare la zi fixă, am auzit de zile dedicate animalelor de casă, transportate cu mic cu mare la birou, am smuls mochetă cot la cot cu vecinii de birou și am participat la petreceri tematice costumată în gândac. Compania e o scenă, iar noi doar bieți actori. Ca în orice familie, există reguli, știi precis ce ai voie și ce n-ai voie să faci, libertatea de exprimare nu merge atât de departe încât să poți spune tot ce-ți dorești. Și dacă părinții te mai iartă, șefii nu prea au obiceiul, iar cei care se ocupă cu familiarizarea nici atât.

duminică, 18 martie 2012

Yasunari Kawabata - Vechiul oraș imperial

N-am fost niciodată în Japonia. De fapt, nu mi-am părăsit continentul până acum. Asia mi se pare un tărâm fascinant, cu un colorit bogat și amestecat, cu multe culturi atât de diferite de cea europeană și cu un spirit entuziast. Da, mi se pare că acolo oamenii știu să trăiască mai liberi, sunt mai veseli și au mai mult curaj. Sigur, impresiile mele sunt pură fantezie, desprinsă din literatură, filme și poveștile celor care au trecut pe acolo.

Vechiul oraș imperial este o astfel de poveste. Scrisă de unul dintre cei mai buni scriitori ai Japoniei, un îndrăgostit de aceste meleaguri, Vechiul oraș imperial descrie în culorile anotimpurilor orașul Kyoto, oraș vechi, cu o tradiție bine conservată, orașul care are mai multe sărbători decât zile are anul. Toate motivele culturii japoneze sunt prezente în acest roman. Învățăm sa iubim, să deschidem ochii in fața vieții, să acceptăm cu drag dorințele naturii, să descoperim cedrii și florile de cireș, să apreciem viorelele pentru locurile greu accesibile în care înfloresc, să privim cerul, să ne înțelegem destinul. Învățam să respectăm, să primim, să dăruim. Vechiul oraș imperial este deopotrivă o poveste modernă, veșnica poveste a transformării, a timpului care nu se oprește. Orașul se schimbă, oamenii la fel. Numai cedrii rămân drepți scrutând orizontul. Numai florile de cireș sunt la fel de roz și de zâmbitoare.

Yasunari Kawabata este de departe un scriitor pe care nu-l pot ocoli. În cele mai simple cuvinte, cu cea mai dulce discreție, reușește de fiecare dată să-mi planteze în suflet întrebări, să-mi trezească observația și analiza, să mă facă să zâmbesc amintindu-mi de ce mi-e drag.

vineri, 16 martie 2012

Ziua în care m-am oprit

Mă numesc Miruna. De 20 de minute stau în capul scărilor de la stația Piața Victoriei și nu mă clintesc. Privesc treptele care coboară regulat și număr oamenii care se lovesc de mine. 10, 11,.. nu m-am gândit niciodată câți oameni se pot lovi de un punct fix, chiar și când punctul e un alt om. 12,.. M-am născut acum 30 de ani într-o zi de iarnă ca asta. Simțeam fulgii căzând pe acoperiș și vedeam gerul țesând flori pe geamuri. De atunci mă tot mișc, mă tot foiesc prin viață căutând o poziție mai bună, un colț mai însorit, o vecinătate mai caldă. Dar azi m-am oprit.. 15. Îmi privesc picioarele înțepenite pe marginea treptei, cu vârful în aer și călcâiele lipite. N-aș fi crezut niciodată că mă pot opri. Căutând mereu un 'mai bine', un 'mai mult', am uitat termenul de comparație. Sunt o balanță dezechilibrată și mi-am găsit echilibrul într-o stație de metrou la o oră de trafic intens. 18. Loviturile vin inegal, peste mâini, peste picioare, peste spate, ba chiar și în cap m-a lovit cineva. Nu întorc capul să-i privesc pe cei care mă lovesc. Desenul ritmic al treptelor mă hipnotizează, iar murmurul numărătorii îmi golește mintea de orice alt detaliu. 21. M-am oprit și absența dorinței mele de a ocupa un loc mai bun nu pare să oprească și loviturile. Dimpotrivă. E un spațiu public și loviturile curg. Cred că au mai trecut vreo 10 minute și nu mă pot decide să cobor o treaptă sau să fac cale întoarsă și să analizez altă direcție. Sunt blocată între înainte și înapoi, între ieri și mâine, între eu și ceilalți. 25. "Domnișoară vă rog să eliberați spațiul" îmi strigă un paznic fără să se apropie de mine. Îi aud vocea străpungând mulțimea și simt mai multe perechi de ochi ațintite asupra mea. Totuși loviturile continuă, deși cineva a observat că obstrucționez traficul. Mai aud ceva de o amendă, niște înjurături și foșnetul pungilor care invariabil îmi lovesc picioarele. 30. Nu, nu sunt o nebună care se aruncă în fața metroului, insensibilă la întârzierile provocate. Nu sunt nici un terorist rebel care a greșit țara și scopul. Sunt doar Miruna, fata care s-a oprit pe scările de la metrou ca să privească lumea și să-și adune sufletul înșirat prin ultimii 30 de ani. Pentru câteva zeci de minute am luat pauză de la joc. Am numărat loviturile, am privit treptele și nu m-am decis dacă să le cobor sau să le ocolesc. Am fost un obstacol, un impediment. I-am făcut să mă ocolească, dar nu și să mă observe, iar în cele din urmă i-am scos din sărite, nu din apatie. Am privit lumea așa cum e și am înțeles că echilibrul poate fi găsit pe orice treaptă.

luni, 12 martie 2012

The Help (2011)

sursa foto: imdb.com
A primit premiul Oscar pentru cel mai bun rol secundar feminin şi a fost nominalizat şi pentru cel mai bun film. În plus, este o poveste normală, cu oameni reali, cu o istorie adevărată şi, deşi prins în clişeele filmelor americane dedicate luptei dintre albi şi negri, The Help este un film credibil, nepărtinitor şi plăcut de urmărit. Povestea se leagă de sfârşitul anilor '50, de energia lansată de Martin Luther King şi de orăşelele în care lucrurile refuză să se schimbe. Despre prejudecăţi, constrângeri sociale, curaj şi lipsa lui, despre integrare şi apartenenţă.

Dincolo de toate instrumentele regizorale, The Help este un film despre oameni şi modul în care îşi construiesc relaţiile dintre ei. Departe de a avea o societate civilizată, ca a furnicilor sau a albinelor, omul dezvoltă o societate rudimentară, bazată pe putere, pe egoist şi infatuare. Moştenirea este de multe ori o tară spirituală pe care o înţelegem sau nu, pe care o acceptăm şi de cele mai multe ori o sporim în detrimentul raţiunii şi afecţiunii. N-aş vrea să vedeţi acest film ca o problemă a istoriei americane. Este o problemă pe care o avem continuu. Ne credem mai buni, mai deştepţi, mai inimoşi, mai albaştri, dar sfârşim prin a fi un munte de aroganţă şi de egoism. Avem mereu mai multe drepturi decât vecinul, iar în ipocrizia noastră ajungem să credem că-i facem un bine aruncându-l înafara societăţii. Nu încercăm să aducem pe drumul cel bun un adolescent, ci îl aşteptăm să devină major ca să poată face închisoare. Pentru că este mai prejos decât noi, cei norocoşi.

Să nu credeţi că este un film trist. Dimpotrivă. Este un film cu umor, ironic, emoţional, dramatic, surprinzător, dezechilibrat, optimist. Aşa, ca viaţa.

sâmbătă, 10 martie 2012

Modele pentru români (III)

sursa foto: romanianstudies.org
S-a născut într-un sat din Moldova și a crescut la un internat-azil din București pentru că familia ei era prea săracă s-o poată întreține. A reușit prin intermediul unor rude să ajungă la o școală de aviație din Germania și s-a întors acasă cu un brevet de parașutist. Era primul astfel de brevet obținut de o româncă. Participa la spectacole și manifestări aviatice, a avut două accidente care au ținut-o în spital luni de zile, dar în 1931 dobora recordul mondial feminin, sărind de la 6200 m. În 1932 îl dobora și pe cel masculin, sărind de la 7233 m. După absolvirea școlii de pilotaj de la New York, în 1934 deținea și un brevet de pilot civil. Din nou, primul pentru o româncă. În 1936 își cumpără un avion și începe să exploreze Europa: de la Roma la Tripoli, de la Londra la București, etc.

A fost printre primii instructori de parașutism militar. În timpul celui de-al doilea război mondial a fost pilot în Escadrila Albă, avioanele sanitare ale vremii. În 1946 a semnat alături de alte 11 personalități un memoriu adresat Comisiei Aliate de Control privind falsificarea alegerilor din noiembrie 1946. Drept urmare, a fost condamnată de sovietici la doi ani de închisoare. Ascunsă de diferiți oameni, sovieticii nu au reușit niciodată să o găsească sau să o închidă. A rămas liberă până la sfarșitul vieții. Se numește Smaranda Brăescu (1897 – 1948) și este prima româncă pilot și parașutist.

Acolo unde doar vulturii ajung nu e loc de îndoială, nu e timp de regret. Libertatea are un preț mare. Îl cere în sânge, în muncă, în curaj. Oamenii cu adevărat liberi îndrăznesc să viseze și cuceresc întâi cu gândul, apoi cu fapta, redută după redută. Ei știu că sunt în stare să reușească și nu pot fi opriți. Pot fi doar uciși.

joi, 8 martie 2012

Daniel Kehlmann – Măsurarea lumii

sursa foto: humanitas.ro
Iată o carte potrivită pentru oricine. Măsurarea lumii este povestea a doi exploratori ai Germaniei, Alexander von Humboldt și Johann Carl Friedrich Gauss, unul pasionat de natură, iar celălalt de matematică și fizică. Ruptă din realitate și îmbibată cu iz artistic, povestea celor doi este atât de plină de umor încât m-a pufnit râsul la metrou.. Și să fim serioși, nimeni nu râde la metrou.

Lucrurile sunt de-a dreptul serioase, dar cum poți rezista unui Gauss taciturn, perfecționist și ursuz din cale-afară și unui Humboldt obsedat de măsurători și neobosit în expedițiile sale? Pentru primul "Dintre toți oamenii întâlniți vreodată, studenții săi erau cu siguranță cei mai stupizi. Le vorbea atât de rar, încât uita începutul frazei înainte de a o termina." Cu altă ocazie, Gauss fiind nevoit să ia parte la o serată organizată în cinstea lui: "a calculat că acasă i-ar trebui exact un an și șapte luni ca să întâlnească atâția oameni. Jumătate din bărbații prezenți purtau uniformă, o treime aveau mustață. Numai o șeptime din public erau femei, doar două nu erau oribile, doar una l-a impresionat plăcut." Dar Humbolt? "După o jumătate de an în Noua Andaluzie, cercetase tot ce fusese lipsit de picioare sau de frică pentru a-i fugi din cale. Măsurase culoarea cerului, temperatura fulgerului și greutatea promoroacei căzute noaptea, gustase găinaț, cercetase zvâcnirile pământului și coborâse în peștera morților." Într-un mod ciudat, cei doi se întâlnesc, se despart și reușesc să se aprecieze și să păstreze o corespondență aproape amicală. Niciunul n-ar fi recunoscut această prietenie.

Măsurarea lumii este un roman de aventuri bine structurat și împletit în vremurile germanice de secol XIX. Personajele sunt atât de bine construite, încât îți încarcă imaginația și îți dau ghes să-ți faci propriul spectacol, propriul film. Doar din fapte, gesturi, cuvinte, așa cum le șade bine unor personaje de roman. Măsurarea lumii este un roman bogat, scris cu gust, savuros, cu siguranță o carte pe care am lăsat-o cu regret din mână la punctul de final.

marți, 6 martie 2012

Portret

Între ei e doar o jumătate de metru. Ea are o piele incredibil de albă şi un păr moale de culoarea mierii. E tunsă scurt şi sălbatic, dar poartă nişte cercei lungi turcoaz. El nu e cu mult mai înalt ca ea. Părul lung îi e liber să se mişte în ritmul metalic al muzicii. E doar în tricou, dar nu pare să-l ajungă nici frigul. Dau încet din cap şi din inimi amândoi. Îi simt că trăiesc pe acelaşi nor şi e doar jumătate de metru între ei. Nu se cunosc, nu se ating, nu se văd. Poate nu se vor întâlni niciodată.

duminică, 4 martie 2012

Love in the afternoon (1957)

Audrey Hepburn. Și aici ar trebui să mă opresc, dar sunt vorbă lungă așa că vă mai zic. Știți cum e atunci când dragostea pocnește din degete și toate planetele i se aliniază la ordin? Ei bine, Love in the afternoon e genul acela de film în care toate merg ca unse. Totuși nu e chiar atât de previzibil pentru că cineaștii din 1957 încă mai aveau idei. Și în plus, este un film cu Audrey. Veselă, tânără, incredibil de frumoasă deși poate imperfectă în frumusețea sa, neobișnuită, plină de imaginație și cu o privire care ar cuceri și munții. Este vorba despre o poveste între o tânără studentă la Conservator și un playboy bogat, mult mai bătrân ca ea și amatorul zicalei "iubește și lasă".

Sunt unele momente în care începi să crezi că dragostea nu te va lovi niciodată. Atunci este bun un film care să-ți amintească de posibilitățile infinite pe care acest miraculos sentiment le are. Te lovește și-n gaură de șarpe, la orice etate și în orice împrejurare. Faptul că vizionați un astfel de film nu vă va readuce optimismul, poate chiar prin puterea excepției de la regulă vă va scufunda și mai mult în neîncredere. Dar studiul probabilităților susține cu șanse orice încercare, oricât de aiurită și neînțeleasă ar fi. Dacă aveți încredere în finalurile cu happy-end și vă plac filmele vechi, Love in the afternoon este alegerea perfectă pentru o dupămasă de duminică.

vineri, 2 martie 2012

Numere

Am ieșit pe ușă ca de obicei, la șapte și jumătate. Tot ca de obicei, am coborât pe scări (primele două minute de mișcare din cele 30 pe care ar trebui să le fac zilnic). La etajul doi, o fetiță de vreo trei ani aștepta cuminte în fața unei uși ținând cu greu împreună un buchet de lalele galbene. I-am zâmbit, dar era mult prea concentrată ca să mă observe.

Ninsese peste noapte. Prima zi de primăvară se prezenta albă până în vârf de mugure. Alei, mașini, copaci, oameni, toate mi s-au părut mai proaspete, mai curate. Doi vecini de parcare glumeau dezăpezindu-și mașinile, despre dorul lor de zăpadă. Am zâmbit și s-au oprit o clipă din trudă ca să-mi zâmbească înapoi. Al doilea zâmbet în doar 50 de metri.

Metroul a fost surprinzător de gol, iar mulți oameni purtau flori așa că mirosea nesperat de bine. Doamnele erau dichisite, domnii erau zâmbitori și parcă era mai subțire coada la ziare gratuite și covrigi. Ieșirea de la metrou era o florărie. Am primit o bomboană și o urare de la reprezentantul unei firme. La intrarea în clădirea de birouri în care lucrez, am primit o garoafă.

Ciudat cum doar câțiva centimetri de zăpadă și o tradiție ale cărei izvoare nu se mai știu de mult, reușesc să aducă atâtea zâmbete laolaltă. Excluzând tarabele cu kitchuri, vânzătorii insistenți și prețurile de sărbătoare, aș propune să fie 1 martie până la 1 aprilie.

Etichete

atitudine (312) viata (297) fotografii (296) recomandare (213) timp (133) proza scurta (131) dragoste (127) jurnal (106) căutare (103) video (101) literatura (98) recenzie (96) dorinta (89) peisaje (80) amintiri (78) Despre locuri si orase (77) călătorii (75) roman (69) film (64) feminin (62) eseu (60) contrasens (56) Bucuresti (54) România (53) poezie (51) muzică (46) portret (44) poveste (44) instantaneu (43) primavara (39) sarbatoare (39) Tams (37) copilărie (36) animale (31) vacanță (31) educatie (30) incredere (29) toamnă (29) campanie (24) turism (24) targ (23) aniversare (22) arta (19) concert (19) propunere (18) relatii (18) Adena (17) muzeu (16) responsabilitate (16) animatie (15) expozitie (15) joc (14) colectie (13) voluntar (11) model (10) Cortázar (8) Simone de Beauvoir (8) Milan Kundera (7) ReUseMe (7) Mihail Bulgakov (6) Kawabata (5)

Creative Commons License

Arhivă blog

Despre mine