vineri, 31 august 2012

Aniversare

Acum trei ani (fix) începeam a vă povesti despre mediocritatea unei vieți obișnuite, constrânse la banal și totuși purtând povara grea a unicității. Vă povesteam implicit despre mine, așa cum mă descopeream eu a fi, cu angoase, temeri, puncte slabe, nervi îndărădnici, priviri piezișe și gânduri turbulente. Vă povesteam explicit despre alții, pe care nu-i cunoșteam decât printr-o privire sau un cuvânt, un nume pe un afiș sau un chip într-o fotografie. Vă țineam la curent cu filmele și cărțile pe care am reușit să le ating, cu locurile și oamenii în brațele cărora m-a trimis întâmplarea. Vă cunoșteam timid, în spatele unui monitor, agitând un șoarec de plastic și căutându-mi cu el punctele slabe sau forte.

Au trecut trei ani de când vă scriu, de când vă povestesc, de când vă iau cu mine în călătorii, de când tăiem banalul în patru. 582 de materiale, peste 2200 de comentarii, 40 de urmăritori prin Google și 45 prin Facebook, peste 50 000 de vizite. Dicționarul nu este un blog celebru, nici cu trafic de invidiat. Nu câștigă bani și nu face reclamă dincolo de recomandări culturale. Se bucură însă de fiecare dată când unul dintre vizitatorii lui revine, zâmbește sau își lasă aici un gând. Și este recunoscător tuturor celor care au consumat o secundă din viața lor cu el. Le cere iertare tuturor celor care consideră că a fost o secundă pierdută și promite că se va strădui mai mult pentru cei care cred că au câștigat secunda respectivă.

Și pentru că tot suntem la ceas aniversar și de posibilă răscruce, v-aș cere cu prețuire o părere: Spre ce anume ați prefera să îndreptăm discuțiile Dicționarului? Fie că este vorba de cărți, literatură, muzică, evenimente, cinematografie, fotografie, atitudine urbană și nu doar, samd.

marți, 28 august 2012

Astrogramă

La naiba cu zodiile, ursitoarele și genele. La naiba cu planetele și istoria și tot ce s-a adunat în ziua aceea de iarnă, ziua care m-a născut. La naiba cu cei care au decis să fiu așa și nu altfel, cu cei care nu au întrebat și nu au socotit că am să te întâlnesc. Din lipsa lor grosolană de atenție, noi doi, născuți din zile de iarnă diferite, ne rătăcim acum prin bezna unei ierni comune. Eu, o bezmetică, un uragan de vorbe și mișcări, mă învârtesc cu disperare, fără a reuși să înaintez un pas. Mă frământ de mama focului și nu reușesc să generez decât un palid curent rece menit să alunge orice urmă de fierbințeală. Tu, solid, nemișcat, imperturbabil, îți iei rolul în serios și nu te abați o clipă de la drumul tău. Împiedicat de rațiunea ta, decorul a înlemnit. Doar eu reușesc mereu să-ți stric stabilimentul liniștit. Doar vorba și curentul meu stupid îți strică munca de atâția ani. Doar morișca mea nestăvilită te face să tremuri, să te încrunți, să te încăpățânezi. Și-atunci, îmi întorci spatele dur și nu mă mai privești în ochi o vreme. Iar eu, disperată și înnebunită de gândul că nu te vei mai întoarce spre mine, mă învolburez în gânduri, mă împiedic în brațe și mă umplu de lacrimi. La naiba cu ziua care m-a făcut ventilator, la naiba cu ziua care te-a făcut presse-papier. Cum nu s-au gândit stelele că ne vom întâlni? Doar se spune că ele știu totul dinainte. Și cât te mai iubesc, dragul meu înmărmurit pe-un teanc de hârtii importante.

duminică, 26 august 2012

Joseph Conrad – Corsarul. Falk

Nu vă este niciodată dor de poveștile cu marinari neînfricați, pirați și naufragii? Nu vă amintiți cu plăcere de trinca, rândunica, pupa și vela mare? Ca majoritatea, n-am navigat nici măcar o zi, dar sunt fascinată de poveștile marinărești, gogonate pe alocuri, dar atât de savuroase. Și uite așa, am ajuns să citesc într-o zi de vară ce-mi amintește de vacanțele de altădată, cele două povestiri semnate Joseph Conrad.

Romanele de aventuri au fost hrana vacanțelor mele și a durat ceva până am înțeles că și alt gen de scriere are farmec. Scufundată printre eroi și călătorii, descoperind țărmuri pe care piciorul meu nu le va simți probabil niciodată, luând părți în războaie care nu-mi aparțineau, suferind cu prințese răpuse de malarie și cu băștinași doborâți de civilizație, alergând cu puști de seama mea peste dealuri englezești sau rusești. Vacanțele mele au fost mereu aglomerate, trăite cu sufletul la gură și cu teacuri de cărți (și de fructe) prin preajmă. Mi-am alimentat imaginația, mi-am adunat curajul și mi-am construit lumi în care totul era posibil. Mi-am antrenat speranța, am descoperit prietenia și am iubit cu patimă fiecare rând îngălbenit de carte. Printre aromele amintirilor mele găsesc gemul de piersici, șerbetul de zmeură și cărțile vechi.

Nu mi-e rușine să citesc romane de aventuri nici acum, la vârsta la care copilăria ar trebui să-mi fie doar amintire. O carte bună, consistentă, aventuroasă, naivă în posibilitățile ei, dar atât de încântătoare prin imaginație, va fi mereu o lectură potrivită, la orice vârstă. M-am bucurat să-l regăsesc pe Joseph Conrad și marinarii săi.

vineri, 24 august 2012

Între mine şi eu

Pentru un experiment, o tânără a trăit un an întreg fără oglindă, fără a-şi regăsi reflexia chiar şi din greşeală în geamuri sau în vitrinele magazinelor. Pentru un an, şi-a uitat propriile trăsături, a lăsat deoparte vanitatea şi angoasele generate de aspect. Ea spune că a fost mai fericită aşa, că a învăţat să se preţuiască pentru ceea ce face şi nu pentru cum arată.

Mă întreb cât din ceea ce credem despre noi vine din imaginea reflectată de oglindă. Dacă nu ne-am vedea niciodată chipul, am mai putea să spunem ‚eu’ la fel de uşor? Conştiinţa de sine apare în jurul vârstei de un an, iar recunoaşterea vizuală este primul pas al conştientizării. Cu siguranţă, şi cei care nu au amintirea propriului chip sunt conştienţi de existenţa lor, dar ruperea vizuală de sine mi se pare o prăpastie greu de trecut. Şi nu pentru că aş simţi nevoia să-mi admir trăsăturile sau să fiu sigură că mă încadrez în categoria de frumuseţe unanim acceptată, ci pentru că a nu mă privi în ochi mi se pare o trădare. A nu-mi cunoaşte muchiile feţei şi ale trupului mi se pare o desconsiderare a aparatului care mă face să respir fiecare zi. Nu mă privesc în oglindă ca să mă admir, ci pentru a mă cunoaşte.

Îmi privesc reflexia ca pe un actor. Ştie să râdă şi să plângă extrem de veridic, iar uneori reuşeşte să-mi dea de înţeles ce ar trebui să fac, să spun sau chiar să gândesc. Mă îndeamnă în fiecare dimineaţă să ies pe uşă şi să înfrunt o nouă zi, iar seara îmi alungă toate gândurile ca să pot dormi în linişte. Ne-am certat de câteva ori, dar ne-am împăcat de fiecare dată. Nu sunt niciodată complet singură, mereu o ştiu acolo, cu mine, iar împreună putem să facem ceva, orice, pentru a ieşi din impas. Dacă te rătăceşti de tine, eşti definitiv pierdut pentru toţi.

marți, 21 august 2012

Mircea Cărtărescu - Zâmbesc

Nişte grăsane se uitau la mine
şi atunci îmi dau seama că zâmbesc.
zâmbesc în maşina 109 în drum spre slujbă.
fireşte impresie bună nu poate să facă
un tinerel pletos care se uită pe geam şi zâmbeşte.
dar eu mi-am amintit de tine şi, ca de obicei, am zâmbit.
e o reacţie necontrolată.
m-am trezit dimineaţa încâlcit în vise urâte, cu jupuiri de viu,
cu andrele străbătindu-mi dantura
şi mi-am amintit de orele de gramatică.
în masină pute-a maieuri şi-a benzină
iar pe geam ce să vezi? blocuri şi iar blocuri.
am zâmbit şi am ramas, cred, minute bune cu zâmbetul ăsta.
mi te-am amintit în tricoul galben, lăbărţat
şi eu tot în tricou, cam soios, cum am intrat la bulandra.
era antreul plin de gagici încoţofenite
şi tipi la costum...
noi parcă eram picaţi de la Woodstock,
la şcoala directorul m-a luat în primire şi secretara
m-a ameninţat
planta ornamentală neudată la timp mai avea
doar un sfert din frunze
încercând să stăpânesc clasa
am simţit zămbetul revenind atât de irezistibil,
încât a trebuit să mă întorc cu faţa la tablă. 

Notă: .. pentru că dacă înlocuiţi tricoul galben cu unul verde şi maşina 109 cu metroul, băiatul cu o fată şi tabla cu un monitor.. mă găsiţi zâmbind.

duminică, 19 august 2012

Modele pentru români (X)

Din ce în ce mai multe societăți comerciale încearcă o nouă abordare a campaniilor de marketing prin campanii cu impact social. Fie că susțin o cauză ecologistă, una dedicată familiei, problemelor medicale, turismului românesc, conservării patrimoniului național, șamd., aceste companii devin cunoscute prin intermediul unui material care nu le aparține, dar la susținerea căruia pun umărul (poate cu plăcere). Cu siguranță ați auzit de Petrom și Țara lui Andrei, de Avon și campania împotriva cancerului la sân, de Raiffeisen și 273 de locuri de văzut în România și de multe altele care promovează naționalul, umaninatea, ecologia, educația, cultura.

Există voci care susțin că este de datoria acestor firme cu capital uriaș să dea ceva înapoi societății care îi întreține. Nu prea cred că este o datorie, ci un fel de caritate asumată prin prisma unor profituri mari. Până la urmă, își permit financiar aceste campanii și au și ceva câștiguri de pe urma lor. M-aș bucura însă ca publicul să nu ajungă la concluzia că este doar datoria celor bogați și puternici să se implice în proiecte altruiste. Adică să nu stea frumos la televizor în timp ce angajații Petrom plantează copaci. Să nu socotească suficient faptul că au cumparat o ojă de la Avon și aici se termină preocuparea lor pentru victimele cancerului. Să nu considere că dacă locuiesc în România nu mai este necesar să-și viziteze țara. Să nu arunce gunoiul la întâmplare, așteptând ca voluntarii asociațiilor non-profit sau vreo companie cu nume sonor să vină să le adune. Să nu dea foc pădurii pentru că așa se distrează românul la grătar și-apoi, ei nu câștigă așa bine ca alții să-și permită concedii la hotel cu all-inclusive.

Cumva observ că avem tendința de a ne considera perfect eligibili pentru primit și victimă atunci când ni se cere ceva. Plătim taxe și impozite locale, deci avem dreptul de a arunca mizerii oriunde pentru că un angajat al primăriei este plătit din bani publici să curețe. Dacă terenul de la marginea orașului aparține statului, atunci este dreptul nostru să ne desfășurăm grătarele și pungile cu mâncare în scop de sărbătoare și, evident, este datoria statului să curețe după noi. Este dreptul nostru să tăiem pădurea din spatele casei proprii, pentru că ne aparține, dar este datoria statului să ne reconstruiască locuința după ce a fost dărâmată de alunecări de teren. Este dreptul nostru de a contribui la o grămadă dezorganizată de gunoi întâlnită pe munte, pentru că și alții au aruncat înaintea noastră și noi de ce-am fi mai prejos.. Este dreptul nostru să ne spălăm covoarele în râu, consumând cantități uriașe de detergent, pentru că am plătit detergentul. Dar dacă ni se îmbolnăvesc copiii pentru că au băut din același râu, este vina statului că sunt râurile poluate. Suntem mereu cu ochii pe ceilați, pe ce dețin și le poate fi luat, stricat sau măcar discutat. Suntem atât de indiferenți, nepăsători și răutăcioși încât ne-ar trebui mult mai multe campanii și bătaie de cap ca să pricepem și să facem ceva.

Poate dacă am face un model din ce fac alții bun și un anti-model din ce fac rău, poate dacă am construi mai mult decât dărâmăm si dacă ne-am bucura de reușita altuia în loc să-i punem piedici, poate dacă am păstra ce ni s-a dat și am lăsa în urmă un munte liber, o pădure verde, o apă curată, poate am fi mai fericiți.

vineri, 17 august 2012

Portret utopic

Să văd doar cerul, cu oiţe albe din nori pufoşi, cu soarele ascunzându-se ghiduş printre ei. Să văd doar dosul petalelor de margarete, cu gâturile întinse spre soare. Să miros iarba încă verde, încă înaltă, lipită de obrajii mei. Să simt pământul rece şi mângâierea fierbinte a soarelui. Să mă gâdile în palmă atingerea mâinii tale şi, prin bâzâitul miilor de insecte care-şi fac veacul ca şi noi, să aud doar gândul următoarei destinaţii. Să fie ziua drum şi apusul odihnă, să fie noaptea cu stele şi dimineaţa cu rouă. Să fim departe, dar atât de aproape.

miercuri, 15 august 2012

Secolul mașinilor


Notă: Expoziția automobilelor de epocă, Plaza România, București, 10 - 12 august 2012

luni, 13 august 2012

Haruki Murakami – În căutarea oii fantastice

Căutăm mereu câte ceva, asta nu e o noutate. O slujbă mai bună, o facultate potrivită, o jumătate, prieteni, locuri, experiențe, culori, haine, adrenalină, putere, influență, dragoste, bani. Suntem într-o continuă căutare de mai mult și mai bine. Dar ce te faci atunci când alții aleg pentru tine scopul căutării? Când ți se dă un termen fix și o misiune al cărei eșec va însemna sfârșitul vieții tale așa cum o știi?

Romanul lui Murakami este imprevizibil, scris cu umor și plin de simboluri, scris cu inteligență și ușurință, cu un scop precis, dar foarte ușor de rătăcit. Poate fi pură fantezie sau cel mai crud adevăr. Poate fi doar imaginație sau curată înțelepciune. Oricum ar fi interpretat, romanul te face să te gândești și să-ți reevaluezi propriile fapte: cât îți aparțin și cât sunt dictate de o entitate nevăzută instalată între gândurile tale?

Căutarea te poate lăsa lipsit de vlagă, de țeluri, de sentimente. Te poate îndepărta de toți cei dragi, te poate însingura până la nebunie. Căutarea îți urmărește întreaga viață, fără să-ți lase o clipă de răgaz. Iar când în sfârșit ai avut norocul să găsești ce căutai, turnul bizar al existenței tale clădite doar pe căutare se va prăbuși dureros, făcând din tine doar o coajă uscată a unei iluzii.

sâmbătă, 11 august 2012

Ada Kaleh. Insula din suflet.

foto: muzeultaranuluiroman.ro
Până pe 19 august 2012, Muzeul Țăranului Român din București găzduiește expoziția de fotografie dedicată lumii insulare de pe Ada Kaleh. În mare parte, expoziția este alcătuită din fotografii provenite de la cei care au locuit acolo, ceea ce îi dă un aer foarte personal, intim aproape. Sunt fotografii de familie, de nuntă, istorii ale unor afaceri cu tunun, rahat sau dulcețuri. Este o altă lume, un amestec de turci, români, bulgari, austrieci, sârbi, care au știut să fie un trup comun în ciuda diferențelor culturale.

Pe Ada Kaleh toți erau prieteni. Sărbătorile se țineau fie că erau musulmane sau creștine. Micile afaceri de familie au reușit să supraviețuiască și după ce comunismul a clădit fabrici în care toți locuitorii erau obligați să lucreze. După ce se termina programul la fabrică, redeveneau insularii obișnuiți, deschideau cârciumile, tutungeriile și magazinele de zaharicale. Lumea de pe Ada Kaleh nu a putut supraviețui pe insula nouă pe care a fost mutată silit. Progresului i-a căzut victimă o mică republică aparte. Cele câteva fotografii, decolorate de vreme, încă mai există să spună povestea insularilor.

Expoziția este deschisă în Sala Foaier a Muzeului Țăranului Român, între orele 10 și 18, de marți până duminică. Intrarea este gratuită. În perioada urmatoare, expoziția va călători la Constanța și la Drobeta Turnu Severin, astfel: 14 – 28 septembrie 2012, Muzeul de Istorie Națională și Arheologie, Constanța, 9 – 31 octombrie 2012, Muzeul Regiunii Porților de Fier, Drobeta Turnu Severin.

vineri, 10 august 2012

Portret (XI)

Ieșea dintr-o bancă purtând pe buze surâsul unui viitor plin de speranță. Se pornise să telefoneze încă dinainte de a coborî cele câteva trepte ale clădirii. "A fost bine, cred că ne dau banii. Poate anul ăsta o să avem casa noastră." Abia atunci am observat verigheta subțire din aur alb, prea nouă ca să lase urme. Purta o rochie ușoară, de vară și o sacoșă de pânză cu un model neobișnuit: cărți. Pe umărul stâng avea un tatuaj mic, cu tuș negru, repezentând o carte deschisă, iar pe antebrațul drept un altul: "utopia". În lumea ei plină de cărți, o poveste utopică, un final fericit întâlnit la jumătate de drum, un Făt-Frumos întâlnit întâmplător și adjudecat pentru viață. Noroc, întâmplare, utopie.

miercuri, 8 august 2012

luni, 6 august 2012

În curând pe ecrane

Pe 17 august, are premiera în România un film de animaţie marca Disney: Brave. Este povestea unei tinere curajoase care încearcă din răsputeri să-şi schimbe destinul. Nu alege mereu calea cea mai bună, dar învaţă din greşeli şi finalul nu poate fi decât fericit, nu? Cam atât am reuşit să deduc din trailer, dar promit să revin cu amănunte după ce ajunge filmul la noi.

sâmbătă, 4 august 2012

Zile de vară..


Când toți prietenii îți sunt plecați în vacanță, când orele de muncă se scurg mai greu, când căldura te ademenește cu lene.

Când apa rece urcă la rang de șampanie, înghețata de fructe e cel mai bun tort de ciocolată și umbra grădinii cel mai dorit loc.

Când parcul devine neîncăpător, bicicletele prea multe, asfaltul se topește în smoala incipientă, tocurile nu mai fac zgomot, fustele nu se mai mișcă în vânt.

Când munții forfotesc de lume, când marea se revarsă de oameni, când singurătatea arde mai tare, când drumurile sunt pline, mașinile prăfuite, nisipul acoperit de cearceafuri.

Când amintirile sunt singurul subiect de conversație, fotografiile proaspete umplu albume, telefoanele spun doar cât de departe ai ajuns.

Când dorul de tine mă arde și nici o cremă de protecție nu-și face efectul, când sufletul mi-e înăbușit de amintiri și dorințe, când scrisorile și vorbele nu mai sunt destul, când răsăritul mă găsește prea departe.

vineri, 3 august 2012

Portret (X)

Îl văd aproape în fiecare zi. Negru, pașnic, cu una dintre cele mai blânde priviri pe care le cunosc. Uneori, însoțește un prieten, dar de cele mai mult ori merge singur, cu capul plecat și gândurile aiurea. Se uită la trecători cu o privire uimită, fără să-i recunoască. Ochii lui negri caută mereu, nelăsând nici un chip necercetat. Nu știu pe cine a pierdut și dacă se vor mai regăsi vreodată. Îl văd trist, dar semeț.

Labradorul negru, cu zgadă roșie, îmi iese în drum aproape în fiecare zi. Ne privim, ne zâmbim și ne vedem de drum. Nu se îndepărtează prea mult de blocul lui, blocul în care probabil a locuit cândva și care a devenit prea neîncăpător pentru el. Din povestea lui a rămas doar un nume scris pe un os de metal: Fics.

Etichete

atitudine (312) viata (297) fotografii (296) recomandare (213) timp (133) proza scurta (131) dragoste (127) jurnal (106) căutare (103) video (101) literatura (98) recenzie (96) dorinta (89) peisaje (80) amintiri (78) Despre locuri si orase (77) călătorii (75) roman (69) film (64) feminin (62) eseu (60) contrasens (56) Bucuresti (54) România (53) poezie (51) muzică (46) portret (44) poveste (44) instantaneu (43) primavara (39) sarbatoare (39) Tams (37) copilărie (36) animale (31) vacanță (31) educatie (30) incredere (29) toamnă (29) campanie (24) turism (24) targ (23) aniversare (22) arta (19) concert (19) propunere (18) relatii (18) Adena (17) muzeu (16) responsabilitate (16) animatie (15) expozitie (15) joc (14) colectie (13) voluntar (11) model (10) Cortázar (8) Simone de Beauvoir (8) Milan Kundera (7) ReUseMe (7) Mihail Bulgakov (6) Kawabata (5)

Creative Commons License

Arhivă blog

Despre mine