joi, 29 aprilie 2010

Din dragoste

Mie îmi este foarte neclar ce se poate realiza din dragoste. Mă laud adesea că am iubit şi încă iubesc destui oameni, dar acest sentiment, gând bun sau ce-o fi nu a făcut practic nimic pentru cei implicaţi. Nu am reuşit să opresc boli, să previn accidente, să îndeplinesc dorinţe. Nu am adus o aură protectoare împotriva tuturor răutăţilor şi sincer vă spun, nu am mutat nici un munte. Ba chiar uneori, din prea mult entuziasm combinat cu emoţie şi palpitaţiile corespunzătoare, nu am reuşit să ofer ceea ce în mod normal aş face pentru o persoană obişnuită.

Deci unde este câştigul? Ce aduce bun iubirea asta de o dorim cu înverşunare toată viaţa? De câte ori aţi spus “pentru tine aş face orice” şi de câte ori chiar aţi făcut ceva? Încep să cred că omenirea supraevaluază sentimentele şi redefineşte senzaţiile pe care natura ni le-a oferit cu alt scop. Probabil nu ne-am priceput să desluşim scopul iniţial şi atunci ne-am hotărât să găsim o explicaţie unanim acceptată şi cu asta basta.

Dragostea este o minciună egoistă, o portiţă de salvare găsită artificial. Hrăneşte orgolii şi a declanşat războaie. Nu poate fi oprită pentru că e adânc săpată în oameni, conectată la toate organele vitale. Nu poţi scoate inima unui om din priză şi să te aştepţi să mai trăiască. Deci nu avem scăpare, trebuie să trăim cu ea până la capăt, să ne justificăm neputinţele altfel. Putem oricând da vina pe noroc, pe alţi oameni, pe condiţiile de viaţă, pe fizică şi biologie. Dar niciodată pe noi, cei care din iubire am face orice dacă universul ne-ar lăsa. Suntem programaţi să minţim încă din copilărie, să justificăm cu iubirea tot felul de fapte (“pentru că te iubesc atât de mult am cheltuit jumătate din salariu pe perechea asta de pantofi” sau “draga mea, pentru tine vreau o maşină scumpă, să te ştiu în siguranţa”) şi apoi să cerem negreşit să ni se întoarcă favorul (“dacă mă iubeşti măcar un pic mergi cu mine la meci” sau “dacă m-ai iubi ai sta cu mine acasă la televizor nu te-ai duce cu prietenii la bere”).

Suntem parşivi şi egoişti. Teoretic, aş face orice pentru cei dragi. Practic, nu am făcut vreodată ceva. Dar suntem de cele mai multe ori dependenţi de dragoste şi tot de la ea ne vin cele mai mari pedepse şi necazuri. Se răzbună universul pentru că ne-am crezut capabili să-i răsturnăm rosturile. Nu-i uşor să-mi accept neputinţa, dar e mai corect, mai ales pentru cei pe care-i iubesc. Şi cum din dragoste fac orice...

miercuri, 28 aprilie 2010

Stradale

Ies în oraș cu treburi. Ajung pe bulevardul Ștefan cel Mare, rar, numai când e musai, pentru că nu se înscrie în drumurile mele obișnuite. Totuși nu mă așteptam să fiu nevoit să traversez o coadă. Vreo 50 de persoane stăteau ordonate pe 2-3 rânduri, de-a curmezișul trotuarului. Era ora 13 abia și nu întrezăream nici o perspectivă de a afla ce se întâmplă pentru că vitrina în fața căreia stăteau era perfect acoperită cu un desen alb-negru complicat.

- De ce stați la coadă, întreb ca un curios trecător sau ca un posibil client.
- E reducere.
- Bun, zic, dar la ce?
- Converse.
- Hm, iartă-mă tinere, dar ce e aia converse?
- Teniși.

Și iată-mă gură cască la o coadă la teniși. Îmi vine să întreb dacă sunt chinezești sau de Drăgășani, dar mă abțin să nu supăr audiența și așa amărâtă că ușile magazinului stau închise și se deschid rar doar pentru câte doi clienți. Coada e formată din oameni de toate felurile: puști scăpați de la liceu, pensionari, oameni ai muncii cu odrasle sau fără. Sunt veniți în grup sau singuri și se uită chiorâș la trecătorii grăbiți care se strecoară printre rânduri. Se înaintează greu pentru că cei dinăuntru nu se mai grăbesc să și iasă.

Teniși. Un articol de încălțăminte din pânză, lipit cu un fel de clei care-și arată nasul la prima ploaie sau tentativă de curățire. Colorați, gen gheată sau balerin, cu botul de plastic sau nu, tenișii au fost prezenți în multe momente ale vieții mele. De cele mai multe ori, erau varianta ieftină a adidașilor, îi purtam o vară și pe-aici ți-e drumul. Totuși, nici chiar în vremurile triste și restricționate, tenișii nu erau un produs pentru care să se stea la coadă. Dar în zilele noastre, capitaliste și libere, statul la coadă e o plăcere când vine vorba de un mall, un cinema nou sau fast-food. Stăm la coadă la oferte. Golim magazinele în perioadele de reduceri, cumpărând fără tăgadă electrocasnice, al 3-lea telefon mobil, covoare și teniși. De fapt, nu cumpărăturile în sine ne atrag, ci numele înscripționate pe produsele respective. Suntem o reclamă ambulantă, veșnic în căutarea noii promoții a consumatorismului. Și campionii cărților de credit.

Apropo, coada de la magazinul de teniși era acolo și la ora 18 30 când m-am întors de la treburi. Probabil că ar fi bine să vă grabiți. Eu, în hainele mele de necunoscut, am traversat coada și la ceas târziu de seară.

luni, 26 aprilie 2010

Octombrie urban

- Atenţie! Uită-te pe unde mergi cucoană!
- Du-te la naiba cu maşina ta, ai răbdare!
Strigăte furioase răzbăteau prin ploaia rece de octombrie în isteria farurilor şi a nesfârşitelor claxoane. Oamenii alergau înfăşuraţi în pardesie, ţinând umbrela scut, privindu-şi trist doar vârfurile pantofilor uzi. Vântul şi ploaia îşi băteau joc de ei, unul dându-le umbrelele peste cap în timp ce celălalt îi uda până la piele strecurându-se pe lângă gulerele hainelor şi umplându-le pantofii.

Claxoanele îl înnebuneau. Nu-l deranjau nici ploaia, nici frigul sau vântul, dar claxoanele îl scoteau din sărite. Lumina farurilor năştea umbre monstruoase, proiecta picăturile de ploaie la cote uriaşe. Dar claxoanele asurzitoare îi ramâneau întipărite în minte zile în şir, îi provocau coşmaruri şi greaţă. Îşi înfundase şapca până aproape de guler şi uneori o ţinea cu mâinile ude şi îngheţate încercând să oprească asaltul asupra urechilor sale, dar totul era inutil. Căuta disperat străduţe înguste să scape de vacarmul bulevardelor, dar ploaia alungase şoferii şi prin aceste oaze de linişte. N-avea scăpare. Aproape alerga, hăituit de zgomot şi lumini.

Se afundă adânc în încălceala de străduţe lăturalnice şi intră în primul bar cu felinar la intrare. Apa îi şiroia din îmbrăcăminte. Îşi scoase pardesiul şi şapca, ruşinat de balta care se crease în jurul său. O chelneriţă grasă şi bătrână îl privi aspru trăgând un fum sănătos din ţigară. O salută uşor din cap şi-şi căută un loc ferit de privirile ei. Barul era micuţ şi destul de plin. Fumul gros de ţigară nu-l lăsa să afle mai multe detalii despre locul în care tocmai intrase. Îi era suficient că era cât de cât la adăpost de claxoanele de afară. Aici doar un jazz fin răzbătea prin fum.

Găsi o masă liberă, deşi nu tocmai curată. Vru să cheme pe cineva să cureţe, dar singura care servea era chelneriţa grasă şi nu îndrăzni s-o deranjeze. Scoase un şerveţel şi curăţă singur masa. Când termină, chelneriţa veni la el, trăgând leneş din ţigară.

- Ce vrei?
- Un ceai fiebinte. Ceva de mâncare aveţi?
- Asta-i crâşmă, nu restaurant. Deci?
- Un ceai şi o bere atunci, îngaimă ocolind privirea aspră a chelneriţei.
- Mda.. imediat.
Nu se întoarse chiar imediat. Ceaiul era un lucru exotic într-un astfel de loc şi dură vreo jumătate de oră să i-l aducă. Încercă să se liniştescă după vacarmul de afară şi să inspecteze barul şi ocupanţii lui. Nu reuşi să şteargă amintirea claxoanelor, dar îşi aminti că trebuia să ajungă la o întâlnire. Sună fata şi minţi că este prins în trafic şi că pe o asemenea vreme e mai sănătos pentru o fată să stea acasă. O să treacă el mai târziu pe la ea. Spera să reuşească să ajungă la o oră rezonabilă.

Urmărea din priviri traseul chelneriţei. Lua o comandă, se întorcea la bar, trăgea câteva fumuri. Apoi dispărea undeva în spatele barului şi se întorcea după câteva minute târşindu-şi picioarele şi fumând, fără a aduce nimic. Servea de cele mai multe ori bere şi nu folosea o tavă, ci ţinea sticlele de gât cu singura mână liberă. Nu se despărţea de ţigară şi aparent aceasta nu se termina niciodată. În cele din urmă îşi primi ceaiul şi berea aduse de aceeaşi mână. Ceaiul era un pic vărsat pe drum şi nu avea zahăr, dar nu îndrăzni să protesteze. Îl bău repede şi trecu la bere.

Chelneriţă îl privea suspicios de fiecare dată când trecea pe lângă el. Nu se prea potrivea profilului celor din bar. În primul rând nu fuma.

Zumzetul vocilor se estompă încet, jazz-ul punând stăpânire pe încăpere. O ameţeală uşoară îl făcu să se încrunte, dar o alungă frecându-se cu palmele pe frunte. Ameţeala reveni. Un client nou intră greoi ţinând uşa deschisă suficient de mult ca vacarmul claxoanelor să năvălească înăuntru. Îi ţiuiră urechile lung şi dureros. Senzaţia de greaţă reveni, lovindu-l puternic în stomac. Ar fi vrut să strige să se închidă uşa, dar gura nu-l mai asculta, iar creierul se învârtea îngrozitor, incapabil să dea vreo comandă. Chelneriţa se apropia de el, zâmbind sarcarstic. Fuma în continuare şi fumul îl înăbuşea. Începu să transpire. Îşi caută şerveţelele să-şi şteargă broboanele de sudoare de pe frunte, dar pachetul era gol. Toate şerveţelele erau mototolite şi aruncate pe jos, masa se umpluse din nou de firmituri şi bere vărsată. Muzica de jazz deveni deodată puternică şi se încâlci în zgomotul claxoanelor. Clientul nou se proptise în prag şi închidea şi deschidea uşa ritmic, lăsând nenorocitele alea de claxoane să-i pătrundă în creier. Chelneriţa se apropia cu trei sticle goale într-o mână şi ţigara aprinsă în cealaltă. Fumul îl îneca. Un acces de tuse îl zgudui, făcându-l să-şi piardă aproape cunoştiinţa. Îşi reveni surprinzător şi constată că bătrâna era deja lângă el. Dădu să se ridice, se împiedică şi căzu printre şerveţele murdare. Vedea doar bocanci plini de noroi şi balerinii scofâlciţi ai chelneriţei care veneau, veneau spre el. Claxoanele urlau într-un singur glas. Închise ochii, apărându-şi capul cu mâinile.

Se trezi într-o încăpere luminoasă, văruită în alb. Prin fereastra deschisă răzbăteau raze de soare calduţe. Sanda stătea cu spatele la el, privind pierdută pe fereastră. Era îmbrăcată în furoul albastru care-i plăcea lui. Avea picioarele goale si părul strâns în grabă. O adiere de vânt o făcu să strănute şi se întoarse să ia un şerveţel de pe noptieră. Îl văzu cu ochii deschişi şi-i făcu şmechereşte cu ochiul. Mai strănută o dată, apoi îşi suflă nasul şi se urcă în pat lângă el. Avea picioarele reci. O luă în braţe şi respiră adânc. Ura claxoanele.


sâmbătă, 24 aprilie 2010

Bijuteria contemporană


Astăzi și mâine (25 aprilie 2010) găsiți la Sala Dalles Târgul de bijuterie contemporană AUTOR 3.0. Sunt expuse și scoase la vânzare lucrări ale unor tineri designeri români, plini de imaginație și entuziasm. Își prezintă lucrările cu drag și se despart de fiecare piesă vândută cu nostalgie și emoție, dorindu-i o viață bună și un proprietar prietenos. Merită să vă clătiți ochii și sufletul și să achiziționați un obiect unic, creat doar pentru dumneavoastră.

















joi, 22 aprilie 2010

Locul meu pe piața muncii

Ieri, în holul Facultății de matematică și informatică a Universității București, Mercury360 Communications în parteneriat cu Inspecția Muncii din București și cu Fundația Pro WOMEN din Iași au organizat un seminar despre angajabilitate, destinat studenților. Experții în resurse umane prezenți la eveniment au oferit sfaturi privind pașii procesului de angajare (alcătuirea CV-ului și a scrisorii de intenție, pregătirea interviului, obținerea de feedback de la angajatori, căutarea slujbei potrivite, etc.) și sfaturi juridice legate de legislația muncii.

video

Studenții s-au lăsat așteptați și rugați. Interesul lor față de viitorul profesional care îi așteaptă după orele de curs este scăzut. Majoritatea își caută un loc de muncă fără a se preocupa de aspectele tehnice ale căutării. Cât de complicată poate fi conceperea unui CV când Internetul este plin de modele?! Cei care lucrează încă din timpul facultății nu au experiență și acceptă un salariu mic. Își schimbă slujbele des, așa că nu regretă foarte mult o alegere proastă. Cei care nu lucrează consideră că mai au timp destul să se informeze și refuză ajutorul specialiștilor. Așa că studențimea bucureșteană nu s-a înghesuit să profite de ocazia ivită.

Organizatorii nu s-au descurajat însă, spre surprinderea mea, obișnuit ca românul să renunțe înainte de a începe. Mai ales că dânșii nu aveau mare l ucru de câștigat. Au tras de mânecă fiecare student, i-au explicat și l-au convins să asculte și să întrebe. Încetul cu încetul holul facultății s-a umplut de curioși care au constatat că le sunt utile informațiile și că de fapt au multe de întrebat și de aflat.

Cât despre mine, demisionar de martie, mi-am dorit să fi avut șansele lor când aveam anii și posibilitățile lor. Mi-am dorit să fi discutat cineva cu mine despre ce vreau de la angajator și cum pot obține acest lucru, despre cum să-mi stăpânesc emoțiile și cum să nu mă mulțumesc cu prima ofertă. Mi-am dorit să fi aflat secretele angajării într-o companie mare, puterea unei scrisori de intenție personalizată și motivația obținerii de feedback. Am aflat ieri toate acestea, nu este prea târziu.

Credeți că o astfel de pregătire cu un expert în resurse umane vă este de folos în obținerea unei slujbe mai bune? Cât de mult contează modul de prezentare a candidatului și cât de mult pregătirea lui?

miercuri, 21 aprilie 2010

Pentru prima dată

Sunt multe lucruri pe care nu le-am făcut niciodată până acum, din lipsă de timp, de bani sau de preocupare. Și ca să fiu sincer, pe unele nu le-am făcut de teamă sau din egoism. Entuziasmul lucrurilor făcute pentru prima dată, în sensul bun al lucrurilor, este un entuziasm sănătos, de durată. Bineînțeles, se presupune că rezultatele sunt pozitive.

Aseară am participat la prezentarea colecției de toamnă-iarnă 2011 a Elenei Perseil EP Privé. Printr-o conjunctură fericită, am primit și acceptat această invitație lăsând la o parte toate motivele care m-ar fi împiedicat să particip la un astfel de eveniment: nu intră în preferințele mele, nu este un eveniment de foarte mare anvergură, nu mă potrivesc cu publicul, are loc într-o zi de lucru, etc.

Atmosfera clubului Silver Church mi-a fost pe plac, la fel și muzica și ritmul în care a fost prezentată colecția (rock!). Nu mă pot pronunța asupra ținutelor, surselor de inspirație și noutăților aduse de creator. Dar pot să spun că a fost plăcut și inedit, că am văzut croieli interesante pentru profanul din mine și că pe lângă negrul care acaparează colecțiile de toamnă-iarnă, Elena Perseil a dat șanse și rozului, roșului, nuanțelor de bej și mov. Publicul de care mă temeam s-a dovedit a fi degajat și mult prea preocupat de colecție ca să-mi observe stângăciile. Blitz-uri pocneau în toate părțile, vreo 3 surse filmau, câteva firme își promovau produsele.

În metroul care mă ducea spre casă nimic neobișnuit nu părea a se fi întâmplat. Doar broșura din care am extras fotografiile ar fi trădat ceva. Nu eram prins în tendințe, bârfe mondene sau soluții de afaceri. Eram ocupat cu alcătuirea unei liste imaginare cu lucruri nefăcute încă, listă pe care tocmai bifasem prima mea participare la lansarea unei colecții de modă. Este o listă lungă, mai am continente de văzut, munți de urcat, oceane de străbătut. În schimb, am calibrat un osciloscop, am traversat Dunărea și am fost unul din cei 100 de oameni care au asistat la prezentarea de aseară.

luni, 19 aprilie 2010

Pitești, a XXXIII-a ediție a Simfoniei Lalelelor, 16-18 aprilie 2010

Ediția de anul acesta a Simfoniei Lalelelor a fost extraordinară. Mai aglomerat ca niciodată, orașul a fost copleșit de entuziasm și flori. Pe lângă florile expuse și cele de vânzare, pe lângă cele plantate special de primărie, fiecare petec de verdeață și copac a ajutat cum a putut umplându-se de floare. Fiecare vizitator a plecat cu cel puțin o achiziție, de interior sau de exterior, cu rădăcină sau fără.

Sper ca fotografiile mele să fi reușit să capteze măcar jumătate din culoare, din parfum, din căldura blândă a soarelui, din zâmbetele încântate ale vizitatorilor, din jocul păsărilor, din bucuria tuturor. Am văzut orașul mai mult prin lentilele aparatului, recunosc, dar l-am respirat prin toți porii sufletului. Am mângâiat fiecare colț cu ochii amintirilor, cu mâna copilăriei, am zâmbit soarelui și celor care locuiesc dincolo de el.






Trebuie să precizez că în toate fotografiile publicate sunt doar lalelele plantate de primărie prin tot orașul.

vineri, 16 aprilie 2010

Povestea mea în 6 cuvinte

Am citit pe blogul lui Cristi Lupșa despre un exercițiu pe care îl dă studenților și cursanților săi. Îi roagă să-și transpună povestea vieții în doar 6 cuvinte. Am încercat și eu, cu acel zâmbet zeflemitor: cât de greu poate fi să-mi spun povestea în 6 cuvinte?!

Recunosc, am tot încercat vreo jumătate de oră fără a reuși să decid care frază mă reprezintă mai bine, ce aspecte ar trebui să las la vedere, până unde mă mint pe mine și de unde îi mint pe alții. Am scotocit prin toate zilele vieții mele, căutând esența, răscolind amintiri, alungând temeri. Aș fi vrut să spun „Omul care a construit Turnul Effel” sau „Cel ce a descoperit leacul cancerului”. Sunt atât de multe lucruri care pot fi spuse în doar 6 cuvinte. Dar viața mea nu a ajuns atât de departe și nici așa meritoasă n-a fost. Să fi zis „Oameni dragi, lumina mea, s-au dus” ? N-ar fi fost corect față de cei pe care-i am lângă mine. Și-atunci, din adâncurile nespuse ale mele, trăite dureros în fiecare zi, săpate în riduri încă de când eram copil, au ieșit aceste șase norocoase: „Sunt omul care suferă de dor.”

Vă recomand acest exercițiu de sinceritate acută, de introspecție concisă. Sunt doar șase cuvinte, curaj!

joi, 15 aprilie 2010

Bucureștiul văzut de sus

Nu ascund faptul că trăiesc în București (România). Stă în puterea mea să schimb acest lucru, dar n-o fac dintr-un patriotism prost înțeles și cel mai probabil din cauza fricii de singurătate. Nu că în alte orașe sau țări n-ar fi oameni, ci pentru că oamenii mei de bază sunt încă aici. Pentru că nu-mi doresc răul dus la extrem, am o atitudine pozitivă față de un oraș care a încetat de mult să mai fie pozitiv în ceva. Tresar cu bucurie la fiecare inițiativă a primăriei (vezi sondajul și votează) și mă încăpățânez să-mi consum entuziasmul sperând că lucrurile vor deveni doar mai bune.Prin școala generală am avut de făcut o compunere cu titlul „Ce se vede de la fereastra mea”. Nu a fost o compunere apreciată pentru că locuiam lângă școală și de la fereastra camerei mele se vedea ghena de gunoi a școlii, neacoperită și în continuă revărsare, plus o parte din curtea școlii pe care o puteam considera fără răutate teren viran. Aveam probabil vreo 10-12 ani și am scris despre toate frustrările mele de copil, despre neputința de a schimba lucrurile și despre cât de dezagreabil îmi era gunoiul. Din păcate, am pus prea multă sinceritate în acea compunere așa că am primit o notă mică pentru lipsa de stil. Au trecut mulți ani de atunci și încă mai locuiesc lângă acea școală. Ghena a fost acoperită între timp, dar terenul acela nu-l observă nimeni în continuare. Accesul în curtea școlii este complet interzis conform normelor europene, așa că nici o acțiune de weekend nu pot întreprinde. Mă bucur totuși de o rezolvare parțială a problemelor mele.
Cam așa stau lucrurile peste tot în București. În multe locuri este mai curaj și îngrijit, în timp ce alte zone sunt complet abandonate chiar sub nasul celor care ar trebui să se ocupe de ele. Centrul vechi al Bucureștiului este în continuare o ruină, o rană deschisă chiar în mijlocul orașului. Singura stradă aranjată un pic și umplută până la refuz de cafenele este asaltată de bucureșteni entuziaști, dornici de un loc cât de mic fără automobile, de liniște și atmosferă. Deși acest lucru dovedește potențialul economic al zonei, totuși centrul vechi rămâne un șantier.

În ultimii ani, Bucureștiul este mai curat, are parcuri îngrijite, câteva locuri de joacă pentru copii în plus. Primăria se străduie să organizeze evenimente, târguri, concerte. Iarna apar patinoare artificiale, vara se demarează programe gen 'La pedale'. Participăm la Ora pământului, avem concerte de Ziua Europei, ba chiar sărbătorim Ziua Bucureștiului (21 septembrie) care n-a existat până acum câțiva ani când un primar aflat în campanie a făcut cercetări și a descoperit-o. Bucureștiul încearcă să devină o capitală, un oraș modern și plăcut de locuitorii săi – al căror număr crește îngrijorător de la an la al.
Sunt pași mici, știu. Oamenii observă întâi problemele de trafic, lipsa locurilor de parcare, șantierele care nu se mai termină, praful și smogul, taxele, necazurile transportului în comun. Eu mă încăpățânez să observ că în sfârșit gunoiul se colectează selectiv, că parcurile au redevenit verzi, că tot mai mulți bicicliști și motocicliști se aventurează în trafic. Nu pot să nu observ zelul excesiv de a schimba gardul din jurul oricărui mic spațiu verde în fiecare an, străzile săpate și reasfaltate fără nici o organizare. De fapt, cred că organizarea și dorința de a vedea în ansamblu sunt principalele probleme ale edililor capitalei.

Știu că există oameni care își sortează gunoiul, oameni care adună mizeria propriilor câini, oameni care folosesc coșurile de gunoi, care nu claxonează isteric la semafor, care nu blochează ușile autobuzului doar pentru că vor coborî în curând (cam la a treia, a patra stație). Îi cunosc, îi văd, le sunt recunoscător. Există și mulți care-și aruncă tot ce nu le mai trebuie din mașină pe geam, în mers sau nu, oameni care își lasă copiii să rupă florile din parc pentru distracție sau aruncă pe jos pentru că de-aia plătesc impozite să vină cineva să curețe după ei. Populația capitalei este neomogenă, cu dorințe și interese diferite și acest lucru se vede la orice colț de stradă.

Vă invit să ajutați ca acest lucru să se întâmple și să sprijiniți inițiativele care merită susținerea dumneavoastră.

marți, 13 aprilie 2010

Viteza timpului

În vremea copilăriei mele timpul avea toane. Înainte de a intra în vacanță se încăpățâna să se miște cu viteza unui melc șchiop ca apoi să zboare ca vulturii pe durata vacanței. Bodogăneam timpul mai mereu și-l împroșcam cu "de-abia aștept să treci" până când săracul trecea, dar, fiindcă îi lipsea sincronizarea, trecerea lui mă găsea cu lacrimi înnodate în bărbie la sfârșit de vacanță, "de ce-ai trecut atât de repede?"

Apoi am învățat că nu trebuie să-l rog să treacă, ci dimpotrivă, să fiu cât mai hotărât să-l lungesc, să acutizez momentele și clipele importante, să mă feresc de maturitate așa cum m-a învățat bunica să nu vorbesc cu străinii (în categoria străini intrau numai adulții). Dar timpul nu a vrut să mă asculte și a trecut de-a dreptul prin mijlocul copilăriei mele, cu viteza gândului și-a amintirilor. A fluierat anii de școală ca probele de atletism, a zburat printre iubirile mele adolescentine, a împrăștiat praful examenelor și m-a aruncat nepregătit în câmpul muncii. L-am implorat de multe ori să se oprească, să mă lase să mă pregătesc mai mult pentru câte un examen, să mă lase să mă bucur mai mult de o noapte pe plajă, de un chef sau de o drumeție. Aproape n-a vorbit cu mine, grăbit să-și vadă de ale lui.

Într-o zi timpul s-a oprit. Soarele nu mai urca dimineața și nu mai cobora la apus, păsările nu mai zburau deloc, nici pe departe să mai plece în țările calde, râurile nu mai curgeau, marea nu mai avea valuri. Totul a rămas înțepenit, fără suflare și timpul refuza să treacă și să vindece rănile. Se pare că toate rugămințile mele de a-l opri își găsiseră răspunsul, dar și acum îi lipsea sincronizarea și se oprise exact când vroiam să treacă, să uit. Am învățat atunci că uitarea nu este o soluție și că timpul are propriile lui reguli. Puțin îi pasă dacă se sincronizează sau nu existenței mele minore. Atunci am încetat să-l mai rog să-și ajusteze viteza în funcție de dorințele mele pentru că oricum nu nimerea și parcă ieșea chiar mai rău.

Nu mai sunt prieten cu timpul de mult. Curge împotriva mea, în bătaie de joc. Mi-a șters copilăria dintr-o prostie și nu-l iert pentru asta. A făcut-o intenționat, cum le face pe toate și apoi și-a râs de mine văzându-mă neajutorat în maturitate, înconjurat de străini și plin de griji noi. El trece, eu îmi văd de ale mele. Uneori investighez în jurul meu, căutând oameni care încă mai sunt prieteni cu timpul. Pe toți îi păcălește și cam toți se lecuiesc la un moment dat și nu se mai încred în el. Unora le fuge de sub picioare, altora le stă apăsător cu ochii pe un telefon care nu mai sună. Cei mai fericiți lucrează cu un compromis care-i sleiește de puteri, dar care la sfârșitul zilei îi lasă să doarmă mulțumiți că au făcut față și azi. Dar și mâine e o zi care trece și care trebuie trăită, ca toate zilele care nu se mai întorc.

luni, 12 aprilie 2010

Ziua Chitarelor, ediția a 2-a

Sâmbătă, 10 aprilie 2010, a avut loc a doua ediție a evenimentului Ziua Chitarelor, organizat în colaborare cu Primăria Municipiului București. În sala teatrului Bulandra s-au regăsit șase virtuoși ai chitarei electrice și un public entuziast, întâlnirea lor terminându-se aproape de miezul nopții. Andy Timmons , Brett Garsed , MichaelAngelo Batio , Greg Howe și Richard Hallebeck și-au împărtășit din experiență, au răspuns întrebărilor publicului, au dat autografe și au cântat cu bucurie pentru publicul bucureștean. William Stravato, invitat doar în această seară, poate fi ascultat din nou pe 17 aprilie 2010 la Ziua Chitarelor 2 Reloaded .

vineri, 9 aprilie 2010

Cursuri de recalificare

A-ți găsi un loc de muncă potrivit pregătirii și aspirațiilor tale nu este un lucru ușor. Angajatorii vor experiență exact în domeniul lor, vor oameni bine pregătiți teoretic și care să accepte salarii mici. Și voi ați dori același lucru dacă ați fi în locul lor. De cele mai multe ori compromisurile se fac în tabăra viitorilor angajați. Renunță la o pasiune, acceptă posturi sub nivelul lor de pregătire și experiență, acceptă un salariu mai mic decât ar merita. Când toate acestea nu sunt suficiente, ce mai rămâne de făcut?

Un posibil răspuns sunt cursurile de recalificare. Îți oferă noi oportunități, un certificat de calificare, un mediu activ de învățare. Cursurile te ajută să interacționezi în societate, să cunoști oameni noi, cu probleme similare, să înveți din experiența altora. Și când altă dată ai mai avea timp să te perfecționezi sau să descoperi un domeniu complet nou, decât acum când ești șomer sau demisionar de martie, după caz. Urmărirea unui astfel de obiectiv n-ar trebui să fie străin nici celor care au un loc de muncă. Lărgirea orizontului profesional poate duce la promovarea în carieră, obținerea unor certificate care atestă pregătirea angajatului îi poate aduce creșteri salariale.

Eu m-am decis pentru un curs de PHP. Este ceva ce nu am avut ocazia sau timpul să învăț până acum și cred că mi-ar prinde bine să știu. Devine frustrant să întâlnesc atât de des dorința angajatorilor de a cunoaște acest PHP iar eu să nu pot dovedi că mă pricep. Acum am timpul necesar, am dispoziția corespunzătoare și cu ajutorul unui concurs poate voi reuși. Cu siguranță îmi va da încredere în mine și în posibilitățile mele de angajare. În tehnică cel puțin perfecționarea și lărgirea ariei de cunoștiințe nu pot lipsi pentru că lucrurile se schimbă foarte des și cei rămași în urmă nu vor fi cruțați.

Vă aștept părerile în continuare pentru proiectul ReUseMe. Câtă încredere aveți în rezultatele unui curs de recalificare? Ați urmat astfel de cursuri și, dacă da, v-au ajutat în obținerea slujbei dorite? Credeți că sunt doar o pierdere de timp și bani?

joi, 8 aprilie 2010

Despre prieteni

În situațiile cele mai neobișnuite ale vieții mele, ca de altfel și în cele perfect banale, atitudinea prietenilor mei a avut multe de spus în deciziile mele. Inevitabil, oamenii importanți influențează felul cum privim lucrurile și ne pot dărâma cele mai înalte vise la fel cum pot îngropa cele mai de temut complexe. Uneori subtil, uneori violent, prietenii mei și-au făcut simțită prezența în viața mea, chiar dacă ne vedem rar sau nu ne petrecem concediile împreună, dincolo de anii de școală și de programele încărcate de muncă. Sunt oameni care reușesc să-mi depisteze starea de spirit prin telefon, în timp ce discutăm despre vreme și ultimul meci de fotbal. Sunt oameni care îmi cumpără ciocolată caldă drept cadou de Crăciun pentru că știu că ora aceea petrecută împreună contează mai mult decât orice bijuterie. Sunt oameni care îmi cumpără brelocuri pentru cheile de la mașina pe care nu o am, dar o doresc și tricouri de călătorie după un an în care nu am avut concediu. Sunt acei oameni care îmi aduc pietre și scoici de la mare pentru că eu nu am ajuns s-o văd.

Aș vrea să vă spun că există o rețetă pentru a găsi astfel de oameni. Dar sunt convins că aceiași oameni care pentru mine sunt pâinea lui Dumnezeu altora pot părea nesemnificativi, neinteresanți sau chiar antipatici. Ne-am găsit și potrivit prin darul norocului. Ne-am păstrat și cizelat relația de-a lungul anilor cu încăpățânare, refuzând să ne rupem deși ne-am găsit jumătatea, ne-am mutat în casă nouă sau ne-am făcut alți prieteni. Nu ne putem minți, de parcă nu ne ajută mintea sau gura s-o facem și nu ne putem uita oricâte alte gânduri am avea. Împărțim amintiri. Puțin lucru, nu?

Am prieteni cât să-i număr cu degetele de la o mână și-mi rămân degete. Dar pentru fiecare dintre ei mă bucur și plâng mai mult decât pentru mine. Pentru fiecare îmi doresc lucruri mărețe și am vise îndrăznețe. Am curaj să lupt pentru ei cum n-aș îndrăzni vreodată pentru mine. Și primesc în schimb cel mai de preț lucru, încredere.

Cât de mult înseamnă un prieten pentru voi?

miercuri, 7 aprilie 2010

Furtuna

Avea aproape patruzeci de ani. Cunoștea puţini oameni şi înţelegea şi mai puţini. Miruna se lovi de concluzia asta exact în momentul în care furtuna se dezlănţuia afară şi cei din jurul ei moţăiau nepăsători. Era duminică dimineaţa şi venise în vizită la nişte prieteni mult prea comozi pentru a ieşi din casă duminica. Dacă nu reuşea să-i ademenească în oraş, se suia în maşină şi dădea buzna la ei acasă pentru că altfel nu i-ar mai fi văzut cu lunile. Într-adevăr cunoştea oameni puţini. Ce făcuse în atâţia ani de şcoală?! Se ştie că în perioada şcolii se leagă cele mai multe dintre prieteniile durabile, fenomen ajutat şi de proximitatea oamenilor şi de disponibilitatea copilăriei. Dar ea din aproape 20 de ani de şcoală se alesese cu o singură prietenă. Din întâmplare mai întâlnise încă vreo doi oameni drăguţi şi acum îi vizita intens şi nu se ştie cât de invitată. Asta să-i fie toată viaţa?

Furtuna zgâlţâia supărată geamurile. Gazdele nu păreau deranjate de asalt şi-şi vedeau de moţăiala lipsită de griji. Miruna analiză situaţia practic: să iasă în ploaie şi să se ducă acasă - 3 puncte, să-şi trezeasca amicii şi să le propună jocuri de cabană - 2 puncte, să-i lase în plata Domnului şi să-şi vadă de gânduri - 5 puncte, să doarmă şi ea - 10 puncte. Doar somnul lipsea.
Gândurile o cuprinseră din nou. Le alungă cu o înghiţitură de ceai şi porni televizorul. Degeaba. Oameni, locuri şi fapte băteau la uşa memoriei şi n-o lăsau deloc.

Pe băiatul de la grădiniţă care nu a vrut să-i dea surprize încă nu-l uitase. Era brunet, cu ochii mici şi zâmbet strâmb. Îl chema Sebastian şi refuzase categoric să-i dea şi ei o poză colorată cu o maşină a cărui nume nu-i spunea nimic. Surprizele erau lucruri rare în vremurile acelea când se stătea la coadă pentru lapte şi carne, iar guma de mestecat venea pe căi încâlcite din străinatate. S-a simţit săracă şi umilită şi amintirea nu i s-a şters. Să fie el sănătos cu gumele lui, nu l-ar fi plăcut de prieten oricum.

Prin clasa a treia s-a îndrăgostit. Firesc, de acelaşi băiat de care erau îndrăgostite toate fetele din clasă. Era posesorul unor ochi albaştrii, reci, ca o mare pe timp de furtună. Avea dinţi mici şi amestecaţi, ascuţiţi, ca de fiară, dar toate fetele îl plăceau. Un nesuferit. Ulterior au ajuns să fie colegi de liceu şi după opt ani de şcoală petrecuţi împreună nici măcar nu se mai salutau. Nici o pierdere.

Prin clasa a şaptea se îndrăgostise din nou. Bogdan era un zăpăcit simpatic, care se afla în graţiile celei mai bune prietene ale Mirunei. Cum la vârsta aceea dragostea este o pereche nouă de şosete, renunţase la amorul ei nebun în favoarea prietenei. Ce bine e când lucrurile sunt atât de simple. Dar cu cât înaintezi în viaţă cu atât devin mai complicate şi apoi la bătrâneţe ajungi să-ţi doreşti să fie complicate şi nu mai este posibil. Niciodată nu e omul mulţumit.

Alte figuri din anii de şcoală sunt amintiri palide acum. Nu era vina ei că era urmărită pretutindeni de eticheta de tocilar. Sau poate că a fost vina ei, dar la momentul respectiv nu a putut lua alte decizii. Îşi zice în sinea ei că era un copil cuminte şi că-i plăcea să înveţe, dar ştie că singurătatea îi dădea junghiuri încă pe de atunci. Ploaia bătea apring în ferestre, vântul îndoia copacii şi Miruna aştepta vremea bună. Aşa aştepta şi atunci să treacă anii şi să se schimbe colegii. Şi dacă de fapt ea trebuia să se schimbe? Dacă trebuie să iasă în ploaie?

A început liceul râzând şi vorbind cu toată lumea. De la şmecheri până la cei cu mintea mai slabă, de la timizi la Don Juan-ii liceului, a găsit un mijloc de comunicare cu oricine. Miruna se înfurie brusc. N-a nedreptăţit pe nimeni, n-a judecat, n-a dat cu pietre. După primul an de liceu era din nou singură, găsind cu greu suficienţi doritori ca să-şi poată organiza o petrecere aniversară. Visa mult, e adevărat, şi accepta greu sau deloc spiritul de turmă.

Andrei îşi schimbă poziţia şi începu să sforăie uşor. Soţia sa se foi un pic, luă telecomanda şi mută la o telenovelă. Apoi se scufundă în fotoliu fără să zică nimic. „Doamne, oamenii ăştia”, gândi Miruna, „de unde-or avea atâta lene?” Îşi luă un biscuit şi reveni la gânduri. „Aşa, rămăsesem la liceu”. În liceu a început să se revolte, să nu-i mai pese de părerile celorlalţi, să se împotrivească indiferent de consecinţe. Nu purta pică nimănui şi asta a ajutat-o să se descurce social o vreme. Bineînţeles, s-a îndrăgostit din nou. De data aceasta n-a uitat nimic: nume, discuţii, momente. Nu a fost însă o dragoste cu urmări concrete, a urmat doar definiţia iubirii de liceu: vise multe, senzaţii tari şi amintiri frumoase. Atât.

Totul în liceu este exacerbat. O pufni râsul amintindu-şi de bârfele complet nejustificate conform cărora ar fi dansat cu un individ de 14 ori la un chef, folosind aceeaşi melodie. Una îngrozitoare, siropoasă şi leşinată. Apoi ieşirile timide în parc cu oameni nepotriviţi şi uimirea amuzată a mamei că se întorcea acasă mult prea repede. Se încruntă la gândul „incidentului” care durase câteva luni, prin care încercase să-şi demonstreze ceva şi care se terminase foarte prost. Reacţionase ca o capră speriată. El încasase o copită frontal şi ea avusese remuşcări o bună bucată de vreme.

Ploaia se oprise şi un firicel de soare îşi făcuse apariţia. Andrei se trezise între timp şi făcuse o cafea tare al cărei parfum ajunsese îmbietor în sufragerie. Soţia sa terminase vizionarea telenovelei şi se dezmorţea întinzâdu-se ca o pisică. Miruna alungă amintirile şi propuse o ieşire în parcul proaspăt spălat. La volanul maşinii sale albastre gândurile reveniră. După liceu încercase să mai păstreze legătura cu foştii colegi, dar aparent nimeni nu-şi mai dorea aşa ceva. Toţi aveau colegi noi, activităţi noi şi timpul pentru amintiri era limitat. Renunţaseră de comun acord la a se mai întâlni. Scor final la sfârşitul anilor de şcoală: doar prietena din copilărie îi era aproape, aşteptând-o cu un iaurt cu ananas la ieşirea de la examenul de admitere la facultate.

Iar facultatea trecuse atât de repede. Între cursuri, experienţe de viaţă, planuri de viitor, o iubire nouă şi nopţi pierdute în dans uitase de timp. În taberele studenţeşti de vară a găsit doi prieteni buni şi printre colegi un altul. S-a dezmeticit abia când totul se terminase – cursuri, examene, iubire, nopţi. S-a trezit lucrând de la 9 la 18, într-un birou, departe de casă.

Opri în faţa parcului deja aglomerat. Aleile ude erau pline de oameni veseli care-şi umpleau plămânii cu aerul proaspăt şi rece. Soţia lui Andrei smotocea un căţel ud şi Andrei se amuza uitându-se la ei. Era linişte între ei şi îi admira pentru tandemul pe care-l reuşeau zilnic. Uneori simţea că vremurile au depăşit-o, că este bătrână şi nu-i mai înţelege pe cei din jur. Generaţia Messenger se învârtea în jurul ei, primea propuneri de la bărbaţi de 19 sau de 59 ani, berea nu mai avea alcool, Vama Veche era plină de pensiuni, iar în discoteca Tineretului din Costineşti erau concerte de manele. Principiile care au ghidat-o toată viaţa s-au prăbuşit în zilele ultimilor ani. Nici nu mai ştia dacă erau principii bune sau doar pierdere de vreme. Amintirile ei sunt o telenovelă derulată lent.

Brusc, Andrei o trage de mână, trezind-o din reverie.
„Hei, trezeşte-te Tinkerbell! Dă-mi voie să ţi-l prezint pe Rareş. Suntem colegi de servici de ceva vreme.”

Miruna îşi ridică privirile pentru un scurt moment. Stropi mari de ploaie cădeau deja împrăştiind oamenii adunaţi în parc. Vântul îşi făcea loc printre copaci, şuiera temător şi se repezea violent pe aleile parcului. Zâmbea sarcastic necredincioşilor care se încumetaseră să iasă din case şi îi fugărea acum prin parc. Furtuna reîncepuse şi, în timp ce alergau cu toţii spre maşină, amintirile viitoare ale Mirunei au prins a se forma.

luni, 5 aprilie 2010

Început

Ne strângem timid rândurile după câteva zile de sărbătoare. Ne-am revăzut cu cei dragi antrenați de entuziasmul tradiției și al obisnuinței, de dorul lunilor petrecute departe și mirosul bucatelor gătite cu trudă. Ne-am povestit și ne-am îmbrățișat, am făcut planuri și socoteli, ne-am etalat realizările și ne-am scuzat eșecurile. Au trecut toate ca florile de primăvară, tăcut și atât de repede. Ne ostoim melancolia cu ultimul pahar de vin, cald acum, privind ouăle roșii rămase. Pornim televizorul amuțit de câteva zile și-l regăsim banal și sălciu. Apoi aranjăm serviciul cel bun înapoi în dulap, ștergem ceștile de cafea și bem un sănătos ceai de plante. De aici, totul e la fel ca înainte. Mâine va suna deșteptătorul și ne vom îndrepta cu ochii cârpiți de somn spre slujbele pe care nu am apucat să le uităm, împărțind cu tovarășii de tramvai amintirea zilelor de odihnă. Vom reintra în programul de plătit facturi, dus copiii la grădiniță, făcut piața.

Un început se naște atunci când un sfârșit moare. Sau cum îmi spunea un prieten "Secretul stă în călcâi". Maxime fără sens, care te pun pe gânduri și în care până la urmă descoperim adevăruri la care nu ne-am fi gândit. De fapt, începe așteptarea următorului weekend, al următorului moment de liniște, al următoarei clipe de viață. Se scurge timpul. Să-l sărbătorim deci, începând de acum, abandonând clișeele, superstițiile, nemulțumirile. Nu fiți sensibili, fiți buni și fericiți. Celelate cuvinte.


sâmbătă, 3 aprilie 2010

De Paște

După multă trudă făcând curățenie și mâncăruri, gospodinele merită din plin un buchet înmiresmat de narcise și tot dragul celor pentru care au muncit. Se umple casa de oaspeți și bucurie, de miros de cozonaci și de narcise. Dar astăzi e încă zi de post, cu fasole bătută și ultima murătură.


Și pentru că lucrurile frumoase ne ies în cale cu orice prilej, la mine acasă primăvara aduce ouă încondeiate de meșteri populari achiziționate anual de la târgurile de Florii. De azi stau pe masă, la loc de cinste, lângă cele pe care le-am înroșit joi.

Etichete

atitudine (312) viata (297) fotografii (296) recomandare (213) timp (133) proza scurta (131) dragoste (127) jurnal (106) căutare (103) video (101) literatura (98) recenzie (96) dorinta (89) peisaje (80) amintiri (78) Despre locuri si orase (77) călătorii (75) roman (69) film (64) feminin (62) eseu (60) contrasens (56) Bucuresti (54) România (53) poezie (51) muzică (46) portret (44) poveste (44) instantaneu (43) primavara (39) sarbatoare (39) Tams (37) copilărie (36) animale (31) vacanță (31) educatie (30) incredere (29) toamnă (29) campanie (24) turism (24) targ (23) aniversare (22) arta (19) concert (19) propunere (18) relatii (18) Adena (17) muzeu (16) responsabilitate (16) animatie (15) expozitie (15) joc (14) colectie (13) voluntar (11) model (10) Cortázar (8) Simone de Beauvoir (8) Milan Kundera (7) ReUseMe (7) Mihail Bulgakov (6) Kawabata (5)

Creative Commons License

Arhivă blog

Despre mine