joi, 30 septembrie 2010

Daniel Kehlmann - Eu și Kaminski


Eu și Kaminski este o poveste simpatică, amuzantă, cu oameni și acțiuni credibile, fără paravanul somptuos al literaturii. O întâlnire la un pahar de vin bun cu un prieten care-ți istorisește o întâmplare haioasă pe care tocmai i-a povestit-o cineva. Nu m-a surprins faptul că este în lucru un proiect cinematografic bazat pe acest roman. Este dinamic, are personaje creionate frumos, un deznodământ neașteptat, schimbări de situație, umor. Are tot ce-i trebuie pentru a fi un roman plăcut și un film cu încasări uriașe.

Dacă aș fi un recenzor bun v-aș spune și despre ce e vorba. Dar zău dacă-mi place să stric plăcerea omului de a răsfoi în liniște cartea în librărie și de a decide singur dacă o poftește sau nu. Și până la urmă despre ce-ar putea fi vorba dacă nu despre un 'eu' și despre interacțiunea cu domnul Manuel Kaminski (atenție, nu e vorba de cel de pe Facebook!)

marți, 28 septembrie 2010

Mesaj de dincolo

La început erau doar acele mesaje de basm care menționau că pădurea este plămânul planetei și trebuie protejată sau care afișau un NU mare urmat de categoriile negației: rupeți florile, călcați iarba, etc. Nu putem uita nici binevoitoarele mesaje „Închis pentru renovare” și „Proaspăt vopsit”.

Dar lucrurile au evoluat în sensul drept al acelor de ceasornic și al capitalismului sprinten și au apărut mesajele subtile gen „Aici sunt banii dumneavoastră”, „Fumatul ucide”, „Ne cerem scuze pentru disconfortul creat, lucrăm pentru dumneavoastră”. Nu știu câți le-au pătruns sensul adânc, cert este că cele dintâi au fost uitate. Pădurile au fost fie tăiate, fie invadate de gunoaie. Iarbă nu mai există de mult, iar flori de proveniență din parc se vând în toate piețele. Noi măsuri și noi mesaje au fost necesare. Așa a apărut „Vă rugăm să nu vă faceți sandvișuri din mâncarea de la micul dejun”, scris în românește într-un hotel din Grecia. Bineînțeles trebuia menționat că „strada nu e tomberonul tău”. „Vă rugăm să nu intrați în vitrină” a înlocuit demodatul „Atenție la treaptă”.

Mă întreb uneori încotro se va duce evoluția speciei umane și a mesajelor sale. Probabil va coborî foarte mult, spre „Nu dezbrăcați manechinul”, „Nu aruncați gunoiul pe geam”, „Nu vă ușurați în drum”, ca apoi să urce iarăși spre culmi civilizate și sensibile, unde simpla pomenire a cuvântului 'gunoi' va genera un amplu val de indignare. Dar mai multe despre acest subiect în episodul următor.

duminică, 26 septembrie 2010

Încotro se varsă timpul?

În trecerea grăbită prin lume către veci,
Fă-ți timp, măcar o clipă, să vezi pe unde treci!
"Fă-ți timp" - Rudyard Kipling

De ce le place oamenilor să numere anii? De ce-și socotesc viața în timp? De ce se grăbesc mereu spre nicăieri, spre mâine? Mă surprind uneori așteptând cu sufletul la gură momente de timp și mă cert pentru că omor multe alte clipe în această așteptare. Am învățat să nu mă mai grăbesc. Lecție dură, urâtă, care lasă semne. Una dintre acele lecții pe care nu le dorești, dar le primești oricum și fără a avea încotro trebuie să le depășești. Unde alergați cu toții? Cine vă așteaptă?

Au trecut 10 ani (20, 30, 40) de când am terminat liceul (facultatea, grădinița, școala primară) și ne reîntâlnim omagial fără a ne fi vorbit în tot acest timp. Ne lăudăm cu soții, cu odrasle, cu mașini, cu case, cu vacanțe, cu planuri. Vizităm școala ca pe un muzeu al tinereții noastre, ne uităm la ziduri ca în niște imense oglinzi în care ne vedem ridurile, firele albe, visele prăbușite, rănile de pe inimă și ficatul mărit. Ne uităm la colegi ca la fotografii, întrezărind prelucrările modeste, straturile de pudră și freza aranjată cu prea multă grijă. Nu credem nimic din ce ni se spune și mințim cu amândouă mâinile. Suntem umbrele celor ce-am fost, fie că viața ne-a urmat planul, fie că ne-a rostogolit pe pante abrupte de multe ori. Nu ne cunoaștem și nu avem nici o tragere de inimă s-o facem, jucăm doar rolul bucuriei, al reîntâlnirii, al curiozității, pentru simplul motiv că timpul s-a numărat rotund. Apoi închidem amintirea cu o cheie ruginită și mai numărăm o dată până la 10. Grăbiți, cu respirația întretăiată.

Nu mai număr, nu mai socotesc. Mi se umplu ochii de lacrimi privind o poartă prin care trebuie să ies dintr-o clipă de fericire. A mea. E singurul ei atu. E prezentul viu, cald. Nu poartă un număr strălucitor și nu știe mai nimeni de existența lui. Nu mă laud cu el și nu mă grăbesc spre următorul. Îmi umplu sufletul de prezent, de amintiri, de vise. Unde alergați?!

vineri, 24 septembrie 2010

Alfred Hitchcock prezintă...

În fiecare sâmbătă și duminică, la ora 19.00, TVR Cultural vă oferă serialul Alfred Hitchcock prezintă, o antologie a filmelor celebrului regizor, produsă și prezentată chiar de dânsul.

Considerat unul dintre cele mai bune spectacole de televiziune din toate timpurile, serialul Alfred Hitchcock prezintă este un izvor de idei bune, preluate de multe filme de-a lungul timpului. Episoadele durează în jur de 20 de minute și sunt prezentate și încheiate de câte un mic discurs al regizorului (pline de umor și învățătură). Poveștile sunt complete, diverse ca subiect și abordare, învăluite în mister până în ultima secvență. Fiecare episod este o lecție de cinematografie. După Alfred Hitchcock prezintă multe dintre producțiile actuale par simple și rudimentare, încropite la repezeală.

În ultima vreme publicul de televiziune s-a împărțit în două tabere, extremiste și intransigente. Pe de-o parte sunt cei cărora tot ce le se dă prin sticla televizorului este un adevăr de necontestat. Sunt oameni care au încredere deplină în autoritatea celor care le vorbesc și acceptă recunoscători interpretări pe care nu mai e nevoie să le filtreze prin propriul creier. De cealaltă parte sunt cei care au depășit de mult scepticismul și nu mai cred nici dacă le intră în casă. Pentru aceștia televiziunea este în cel mai bun caz o prostie, o invenție mincinoasă, care le ocupă timpul și le otrăvește viața. Alfred Hitchcock prezintă este un argument bun în favoarea televiziunii autentice: educație, spectacol, poveste, realitate, întrebări, informație. Au trecut 50 de ani de la apariție, dar serialul este mai actual ca oricând.

marți, 21 septembrie 2010

O problemă matinală

Am acelaşi drum în fiecare dimineaţă. Aşa se întâmplă când eşti angajat cu program fix şi străbaţi o bună parte din oraş ca să ajungi la servici. Mi-e prea lene să mă trezesc suficient de devreme cât să-mi permit alte trasee, aşa că îl aleg mereu pe cel mai scurt. Drumul meu este blocat în fiecare dimineaţă de aceeaşi problemă, apărută acum câteva luni din cauza unei manifestări excesive a dragostei faţă de animale. Să mă explic..

În faţa intrării prietenoase a metroului, trotuarul este larg şi împărţit în două de un strat îngust de pământ unde a fost odată iarbă, poate şi flori. (strajnic împrejmuit cu un gard de metal care nu apucă să ruginească de cât de des este schimbat). O jumătate din acest trotuar a fost ocupată abuziv de un stol de porumbei (haită, turmă, adunare, grup, familie sau cum s-o numi alăturarea atâtor păsări). Sunt pe puţini 50 de capete şi am impresia că numărul e în creştere. Aţi zice că totul este firesc pentru o capitală europeană cu pretenţii, dar ţin să vă contrazic. Parcurgerea respectivei bucăţi de trotuar şi fericitul acces în staţia de metrou sunt condiţionate de cheful acestor păsări de a te izbi în plin la decolare, de rezistenţa la praf (pentru că respectivele degajă nori întregi de mizerie), de strategia de navigaţie în jurul găinaţului şi de norocul de a fi botezat cu cina porumbeilor. Ba uneori, un om cu milă le hrăneşte cu o pâine întreagă cumpărată special, fapt care le determină să nu se mai deplaseze deloc spre înaltul cerului la apropierea trecătorului, blocând complet accesul. Cred că în curând vor ajunge nişte găini grase, fără posibilitate de zbor (sau pur şi simplu fără chef s-o facă). Nu ştiu dacă respectivul domn le îngraşă cu vreun scop ascuns.

Ei bine, de regulă trecătorii ocolesc cu teamă această porţiune, înghesuindu-se pe bucata rămasă şi uitându-se cu jind la terenul pierdut. Dar nici asta nu le-a mulţumit pe zburătoare. Încet, încet ocupă şi restul trotuarului, avansează până pe treptele intrării la metrou şi mă tem că vor invada tot cartierul. În zonă nu se mai aventurează de mult nici picior de câine sau pisică şi, în curând, nici oamenii nu vor mai îndrăzni (exceptându-i pe cei care plătesc bir din pâinea zilnică). Nu îndemn, Doamne fereşte, la o vânătoare de porumbei pentru a face curat în capitală. Dar nici nu înţeleg de ce ar beneficia de un tratament special (personal prefer pisicile şi sunt convins că aş fi întâmpinat cu proteste dacă aş aduna un grup de 50 de mâţe fericite la gura metroului).

duminică, 19 septembrie 2010

Ziua chitarelor 3

A fost Ziua chitarelor 3, eveniment organizat de Primăria Municipiului București și de același Corrado. Găzduit de Teatrul Bulandra, în sala Izvor, evenimentul a reunit invitați și public, toți având același vis, aceeași nostalgie, aceeași bucurie: chitara. Pe parcursul a mai bine de 12 ore, am respirat muzică bună, aparținând unei varietăți largi de stiluri, de tehnici, de interpretări. Ediția a 3-a a fost închinată memoriei lui Jimi Hendrix (de la a cărui moarte s-au împlinit 40 de ani pe 18 septembrie) și fiecare din cei prezenți pe scenă și-a adus tributul marelui chitarist.

Printre invitați: Andreas Oberg, Dave Martone, Michael Firkins, Stuart Hamm, Jennifer Batten, William Stravato, Marius Pop, laureații concursului Ziua chitarelor 2. Și această ediție lasă loc de documentare, de căutat discuri și înregistrări, lecții pentru cunoscători sau simple audiții pentru ceilalți. Preferatul meu, Stuart Hamm, chitară bass, incredibil, duios.

Andreas Oberg
Dave Martone
Michael Firkins
Stuart Hamm

vineri, 17 septembrie 2010

300 (autobuzul)

Femeia se privi în geamul autobuzului până când toți ceilalți urcară. Apoi urcă și ea, dezlipindu-se cu greu de geam. Aglomerație. O femeie cu părul roșu și ochelari de soare negri. Își zări reflexia în ochelari și zâmbi mulțumită. Își feri privirea brusc când observă două sprâncene roșii arcuindu-se furios deasupra ochelarilor.

Doi puști de școală coborau și urcau la fiecare stație. Știau toate detaliile locurilor și căutau mereu să se surprindă reciproc cu mici schimbări. Un bărbat corpolent, într-o cămașă albă aproape udă complet de transpirație îi răcni în urechea stângă. „Faceți loc, e gravidă, lăsați-o să stea jos!” Se înghesui între puști și ușă, iar aceștia o priviră cu ură. Nu mai vedeau afară. Gravida se așeză în locul unui binevoitor. Bărbatul asudat îi făcu zâmbind puțin loc.

Autobuzul opri. Băieții coborâră fericiți și urcară la loc în spatele unor adolescente zgomotoase. Vorbeau tare și ascuțit. Purtau bijuterii strălucitoare din sticlă și metal care făceau gălăgie la fiecare pas al autobuzului. Pentru o clipă își regăsi profilul în zorzoanele fetelor. Era frumoasă. Era sigură de asta. Își aranjă zâmbind o șuviță de păr. Bărbatul se foi și o incomodă. Vru să protesteze, dar într-o picătură grasă de sudoare își văzu chipul frumos și se potoli. Până la umă era și el bun la ceva.

Gravida vroia să coboare. Îi făcură loc și coborâră cu toții: băieții, adolescentele zornăitoare, ea, bărbatul asudat, femeia cu părul roșu. Apoi urcară respectând ordinea. Ar fi vrut să urce ultima, să mai aiba câteva clipe de oglindire în geam, dar 4 perechi de ochi o priveau suspicios. Ar fi vrut ca bărbatul să ocupe locul gravidei, dar insita că el coboară la următoarea. Se așeză femeia cu ochelari de soare. În zorzoanele fetelor soarele se reflecta într-un curcubeu frumos care dădea farmec până și podoabelor ieftine. Nu mai avea aer. Se răsuci smucit spre ușă și reuși să-și zărească fața în geamul autobuzului. Picături nedefinite de sudoare îi încununau fruntea albă. Era frumoasă. Evident. El îi spusese asta de câteva ori. Nici prea multe ca să-l creadă ipocrit, nici prea puține ca să uite.

Bărbatul se scurse spre ieșire lăsând un miros greu și umed în urmă. Fetele șoptiră între ele o remarcă răutăcioasă suficient de tare încât să audă jumătate de autobuz. Bărbatul încercă să protesteze din stație, dar ușile se închiseră și protestele lui plutiră în aerul orașului alături de multe alte proteste ale după-amiezii. Cineva deschise un geam. Deci se putea, de ce-or fi așteptat până acum? O adiere răcoroasă i se strecură pe șira spinării. Mai avea doar câteva stații.

La Piața Victoriei coborî multă lume. Autobuzul era aproape gol. Se putea privi în liniște în orice geam ar fi dorit. Era frumoasă. Cu tot cu firele albe (3 la număr) și cu ridurile fine de sub ochiul drept. Se pierdu în propria imagine. Câteva femei cu poșete mari se ridicară de pe scaune și o înghiontiră în trecere. Invidioase. Ea era frumoasă. El o iubea.. O iubea? Asta nu i-o spusese niciodată. Dar o simțea. O fi de ajuns? I se părea că a devenit mai frumoasă, deși ultimele gânduri îi formaseră mici riduri în colțul gurii. Băieții continuau să coboare și să urce. Stupid. Dacă n-ar iubi-o? Gândul i se topi într-o pastă moale și urât mirositoare. Autobuzul trecu pe lângă un magazin și se zări prin geam în vitrina acestuia. Era frumoasă. Chiar și așa, transfigurată prin două geamuri.

Autobuzul coti brusc alungându-i imaginea. Coborî la ultima stație împreună cu băieții. O priviră admirativ. A rezistat până la final. Sau poate doar și ei știau că e frumoasă.

miercuri, 15 septembrie 2010

Milan Kundera – Ignoranța

Poate că e mai simplu să transpui o experiență personală în viața unor personaje și astfel să scrii o carte. Dar nici așa nu este simplu să fii sincer și să găsești exact cuvintele care să-ți descrie viața complicată de emigrant. "Ignoranța" este un roman dedicat emigrantului ceh din timpul regimului comunist și ocupației rusești (urmare a Primăverii de la Praga ). Milan Kundera a ales o astfel de viață, la fel cum mulți cehi, români și alții din blocul comunist au ales-o.

De cele mai multe ori, literatura a atins subiectul comunismului acuzator. A înfierat metodele și oamenii care le-au pus în practică, a condamnat privarea de libertate și i-a privit fie cu suspiciune, fie cu mândrie pe cei ce au avut curajul să fugă. Abordarea lui Kundera este pe cât de neutră, pe atât de reală, de imparțială. Viața nu a fost ușoară nici pentru cei ce au ales fuga, nici pentru cei ce au ales să rămână. Kundera nu judecă pe nimeni, doar creionează prăpastia pe care bariera comunistă a sădit-o în sânul familiilor dezbinate, în sufletul celor plecați și al celor rămași. "Ignoranța" este un roman despre plecări și reîntoarceri, despre mirajul libertății, despre istoria fiecăruia (așa cum a trăit-o și a știut să o înțeleagă), un roman despre dragoste și viață, despre renunțări și speranță, despre ce mai înseamnă 'acasă' în agitația sufocantă a secolului 20.

Sunt în continuare fascinată de firescul scriiturii lui Milan Kundera. Nu știu încă următoarea alegere. Poate "Cartea râsului și a uitării" sau "Insuportabila ușurătate a ființei" sau "Viața e în altă parte".

luni, 13 septembrie 2010

12 reţete de fericire

Într-o dimineaţă geroasă de ianuarie, cu o pereche de schiuri sau un snowboard, alunecaţi uşor pe pârtia Cocoşul din Predeal. Asezonaţi cu o ciocolată caldă la 5 coborâri. Pentru diversitate puteţi alege şi alte pârtii din ţară sau nu.

Într-o zi înnegurată de februarie, luaţi-vă un liber brusc. Achiziţionaţi un amnar, chibrituri de grătar, un cuţit bun, un documentar BBC despre supravieţuirea în pădure, câteva şerveţele. Alegeţi o pădure prietenoasă, luaţi-vă toate măsurile de precauţie să n-o răniţi şi încercaţi metodele predate de BBC. Probabil n-o să vă iasă, dar gustul final va fi cu aromă iute de distracţie.

Într-o mocirloasă dimineaţă de martie, încălţaţi cele mai haioase cizme de cauciuc pe care le găsiţi. Se mai recomandă mănuşile fără degete, fularele lungi şi moi, şepci sau căciuli care lasă urechile la aer. Puteţi adăuga o umbrelă colorată şi impunătoare. Cu aceste ingrediente, umblaţi tot oraşul până descoperiţi ghiocei (de vânzare sau liberi). Dacă se poate achiziţionaţi, dacă nu fotografiaţi.

Într-o după-masă însorită de aprilie, căutaţi o biserică şi aprindeţi o lumânare. Dacă aveţi alte convingeri, priviţi într-un punct sacru (fie el cer sau pământ, apă sau floare, rază de soare sau frunză) şi spuneţi o rugăciune de mulţumire.

Într-o liniştită zi de mai, faceţi un plan de vacanţă sau, de ce nu, chiar luaţi-vă o vacanţă. Alegeţi tren, avion, maşină sau motocicletă, după gust, asezonaţi cu unul sau mai mulţi oameni dragi, cumpăraţi o hartă şi un creion bine ascuţit. Amestecaţi toate ingredientele câteva zile şi nu uitaţi să faceţi fotografii pentru viitoarele reţete.

În prima zi călduroasă de iunie, faceţi o plimbare în pas vioi prin parc. Dacă sunteţi amatori de condimente mai puternice, alegeţi păduri, dealuri, munţi. Orice cu verdeaţă, cu arbori transformaţi şi îmbrăcaţi în verde. Inspiraţi mireasma teilor şi gustaţi cireşe vremelnice şi zarzăre furate.

Pentru o dimineaţă de iulie, se recomandă o cafea tare şi dulce sorbită fierbinte la malul mării. Reţeta începe devreme, în zori (sau târziu dacă n-aţi mai apucat să dormiţi). Se ia îmbrăcăminte lejeră, dar călduroasă, o pătură, cafea bună şi dragoste. Dacă răsăritul vă prinde fără mâna celui drag aproape, strângeţi un pumn de nisip. Iubiţi marea, aerul ei sărat de doamnă cu sânge albastru. Iubiţi nisipul, pământ trudit, care a îndurat paşii timpului.

Într-o lungă zi de august, fierbinte, aprinsă, când oraşul e pustiu, alegeţi un muzeu. Poate fi de artă sau de ştiinţă, de istorie sau de biologie. Aprindeţi-vă senzaţii noi, gânduri şi idei. În drum spre casă, achiziţionaţi cea mai coaptă şi mai mare lubeniţă. Vă va răsplăti prietenoasă efortul de a o căra prin soarele de august.

Într-o seară răcoroasă de septembrie, priviţi cum se lasă soarele dincolo de dealuri. Se cer cort, sac de dormit, izopren, foc viu şi apă de râu, ceai cu rum, oameni buni. Se dă energie şi voie bună pentru mult timp.

Într-o seară promiţătoare de octombrie, cu bilete alese din timp în buzunar, cu haine combinate cu migală şi cu o discretă aură de parfum, urcaţi scările operei. Meniul poate fi variat în funcţie de preferinţe: Verdi, Puccini, Mozart, Ceaikovski şi mulţi alţii vă sunt daţi pentru alegere. Reţeta acestei luni necesită un pic de atenţie şi altfel de atitudine, dar gustul ei rafinat şi parfumul bun vă vor cuceri.

Pentru o seară ploioasă de noiembrie se cer: perne, pătură, canapea (extensibilă), vin, biscuiţi, film. Se amestecă ingredientele şi dacă nu ajung se mai adaugă un film, alt pahar de vin şi se mai frământă permele până se umflă corespunzător. Respiraţi încet, vorbiţi în şoaptă şi lăsaţi somnul să vă fure.

Într-o dimineată de decembrie cu mirosul de cozonac garantat, cumpăraţi cu brad (plastic sau natural, gestul contează). Alegeţi apoi din multitudinea de podoabe oferite prin magazine una-două care vă cheamă mai mult, dintre cele care vă devin dragi de cum aţi pus ochiul pe ele. Aveţi o zi întreagă să vă gândiţi doar la cei dragi, să le faceţi mici bucurii, să vă reamintiţi copilăria şi tovarăşii de joacă. Ingredientul secret: nu vă grăbiţi, savuraţi fiecare clipă.

vineri, 10 septembrie 2010

Despre gunoi

Nu tot ce aruncaţi la coşul de gunoi chiar este gunoi. Multe dintre ambalajele sau lucrurile care nu vă mai sunt de folos pot fi reciclate şi utilizate sub altă formă. Asta înseamnă că vom consuma mai puţine resurse naturale şi vom distruge mai puţin din pământul fără de care nu putem supravieţui. E simplu şi logic, nu înţeleg de ce este nevoie de convingere sau de constrângere pentru ca lumea să priceapă. Aşa cum nu ne dărâmăm casele şi nu ne otrăvim mâncarea (exceptând cazurile în care ne pregăteam pentru asaltul duşmanilor), tot aşa ar trebui să protejăm natura.

În cele din urmă au apărut şi la noi pubele separate pentru selecţia deşeurilor. A rămas să apară şi cei dornici să le folosească. Nu este foarte complicat şi nici costisitor, dar trebuie încercat cu îndrăzneală până prindeţi gustul. O să observaţi că cel puţin 50% din gunoiul adunat poate fi reciclat (doar trăim în epoca ambalajelor). Dacă nu ştiţi sigur ce se poate recicla şi ce nu, găsiţi aici. Pasul următor vă aduce satisfacţia utilizării produselor fabricate din materiale reciclate, pentru că veţi fi mândri că aţi putut contribui. Nu contează ce zice sau face vecinul, nu contează atitudinea autorităţilor atâta vreme cât vă oferă sprijinul necesar. Nici un efort nu e prea mic, orice plastic sau carton adunat contează. Populaţia planetei este 6,845,601,177, chiar credeţi că nu putem face nimic?! Eu zic să încercaţi.

joi, 9 septembrie 2010

La mulți ani

Nu pot să-ți spun 'La mulți ani!' pentru că de ceva vreme anii nu mai înseamnă nimic pentru tine. Nu pot să te sun la 7 dimineața pentru că nu mai locuiești la acel capăt al firului. Nu pot decât să-mi vântur amintirile, frânturile de viață care ne-au ținut aproape. Nu pot decât să-ți privesc chipul cu ochii minții (și să mă bucur că trăsăturile lui sunt încă vii în amintirea mea, dar oare până când? Mi s-a spus că o să uit tot, că n-o să-ți mai simt mângâierea dulce pe obraz, că n-o să-ți mai știu mirosul!) Nici el nu ne mai aduce garoafe (ție roșii, mie albe), nici lumea nu ne mai urează.

Vorbim atât de des și totuși azi nu știu ce să-ți spun. Aș vrea să-mi pun capul în poala ta și să te rog să mă mângâi pe păr, măcar încă o dată, măcar încă de un milion de ori și să nu numere nimeni. Aș vrea să glumim toți trei, să ieșim pe stradă râzând, să îmbrățișăm lumea. Dar care lume? Nu mai știu. De când nu mai răspunzi la acel număr nimeni nu mai știe de sărbătoarea noastră. Nu, nu te teme, nu te-au uitat, doar că fără tine nu e sărbătoare, e doar un nume tipărit pe buletin. Nu suntem noi. Și nimeni nu știe ce să-ți spună. Nimeni nu știe ce să-mi spună. Așa că nu-mi spun nimic.

Tot ce-mi vine în cap începe cu "Ți-aduci aminte când..". Știu că n-ai uitat că te iubesc. Mă gândesc că dincolo de toate lumile și dincolo de timp, dragostea mea tot ajunge la tine. Și asta nu se uită, nu se rătăcește. Așa că azi, în zi de sărbătoare, nu-ți urez nimic, nu-ți fac nici un cadou. Îți spun doar că te iubește copilu' mult, că mi-e dor de tine și de el, că vă aștept în orice clipă și că nu voi trăi niciodată fără voi. Cred că ți-ar plăcea să asculți melodia asta, nu?

Scrisoare

Cu voi sunt un om fericit. Urât, prost, sărac, nebun, naiv, egoist, fricos, bun, nemilos, dar fericit. E singura constantă pe care o cunosc şi o păstrez cu sfinţenie. Nu cred că iubirea e panaceul universal al tuturor relelor, nu cred că vindecă orice şi poate trece orice munte. Dar voi, cei iubiţi, mă faceţi fericit şi asta îmi este de ajuns ca să aşez suficient de sus această noţiune.

Încerc să definesc fericirea. Senzaţie, sentiment, realitate, fapt, nu ştiu de unde să încep şi nu vreau să aflu unde se termină. Mi-aduc aminte de momentele de deznădejde cruntă. Sunt prea recente, prea adânci, prea dureroase. Scuip în sân cu spor şi alung gândul care mi le-a reamintit. Uitarea e cea mai bună armă, mai ales împotriva propriilor sărăcii sufleteşti. Pot localiza şi câteva momente de fericire, limpezi, reale, palpabile. Puse cap la cap toate momentele astea nu fac nici o miime din viaţa mea. În vraiştea timpului pierdut caut fericirea, pe voi aşadar.

Din vârful dealului mă uit în vale, cu inima strânsă într-un colţ de piept. Acolo jos o fi fericire? Or fi auzit de ea? Cobor prea încet şi pierd din avântul dat de înălţime.
 - Ia te uită! Şi cei de jos au fericire, exclam cuprins de entuziasm.
Apoi mă întorc şi privesc dealul de unde am coborât.
 - Acolo chiar eram fericit? Mă voi mai întâlni cu ea aşa cum o ştiu eu?
Oscilaţia asta îmi consumă multă energie şi-mi trezeşte multe întrebări. Niciodată nu ştiu exact dacă sunt pe deal sau în vale, dacă e mai bine să urc ori să cobor şi ce să fac dacă mă rătăcesc pe drum. Probabil vă voi da un telefon. De control, să aflu dacă stau unde trebuie şi dacă mă aşteptaţi pe undeva. Să mă iertaţi de acest furt de energie şi fericire, să mă iertaţi că-mi adun bucuria din ochii voştrii.

Trag aerul de azi în piept şi mă gândesc la mâine ţinându-l strâns de mână pe ieri. Alerg peste dealuri şi văi, fericit. Mă vedeţi?

miercuri, 8 septembrie 2010

Oameni și pasiune

Întrunirea Honda Africa Twin, Lacul vulturilor. De fiecare dată când asist la o asemenea demonstrație de pasiune, mă cuprinde o bucurie ascunsă că am reușit să-i fiu martor. Fur din fericirea lor, din plăcerea cu care conduc, din poveștile de care nu se mai satură. Le mulțumesc că mă lasă să le fiu aproape și să adun energie pentru zilele de iarnă care vor împiedica astfel de adunări.

luni, 6 septembrie 2010

Despre limite

Sunt momente în care mă întreb până unde pot ajunge, unde îmi voi găsi limitele şi mă voi sprijini de ele ca de un gard înalt peste care nu pot trece. Dincolo de ştiinţele exacte, ne stabilim limite în funcţie de teamă. Da, probabil cel mai mult contează spaima, trupele nesfârşite de furnici interne care-şi declanşează atacul emoţional la auzul gândurilor îndrăzneţe. Sunt sigură că ne subapreciem constant. Ne împiedicăm în propria teamă încă dinainte de a încerca, de a ne socoti şansele corect, de a ne documenta asupra posibilităţilor existente. Ne oprim şi, privind crispat în noapte, ne decidem să nu mai facem nici un pas în plus, iar dacă totuşi îl facem găsim alt întuneric şi avem de luat altă decizie. Încă unul?

Uneori nici măcar nu pornesc la drum, urmărită de gânduri şi spaime închipuite, de sfaturi prudente şi poveşti cu sfârşit tragic. Alteori, îmi muşc buza de jos până la sânge, îmi interzic să plâng şi să mă întorc din drum şi dau înainte ignorând orice pericol. Imaginaţia mă face să mă văd căzând în prăpastie, dar o alung cu sprâncenele strânse şi mâinile încleştate în volan. Nu sunt un om curajos. Deloc. Dar aleg mereu răul mai mic sau mai îndepărtat. Fac la fel şi cu bolovanii de pe drum, deşi nu iau mereu cele mai bune decizii. Îmi depăşesc limitele stabilite cu migală şi etichetate deja frumos, cu litere rotunde, de cei din jur. Îmi zâmbesc înţelegători pentru că ştiu că nu pot trece mai departe şi e şi firesc să n-o fac. Totuşi uneori trec ceea ce mă face să cred că mi-am ales limitele greşit. Dar cum s-o fac mai bine?

Dincolo de dorinţa de a ajunge undeva se află mereu dorinţa de a fi cu cineva sau plăcerea de a face ceva. Am petrecut nopţi de veghe în spital şi am crezut că voi fi urmărită de coşmaruri grele. Nu-mi amintesc nici măcar pe unde se intră, ce culoare aveau pereţii sau cât timp am stat pe acolo. N-am reţinut niciuna din dramele din jurul meu. Nu ştiu cum am reuşit, dar ştiu că limitele mele au trecut dincolo de groaza de spital. Cumva, pentru cineva. Am mers pe drumuri necunoscute, cu urcuş şi pante, la ceas de noapte. N-am nici experienţa necesară, nici maşina potrivită, dar am făcut-o pentru că mi-a plăcut şi fiecare pas mă ducea mai aproape de cineva. Doar atât a contat, plăcerea şi apropierea. Am fost îndrumată de oameni buni, care mi-au ghicit slăbiciunile şi asta mi-a dat curaj. Nu mi-au spus “poţi s-o faci”, ci “te aşteaptă” şi “o să-ţi placă”. A fost de ajuns.

Aş vrea să ştiu o formulă magică de calculat limite: cu cât este egal limită când t tinde la infinit din viaţa mea de x? Cunosc oameni care le calculează experimental încercând şi testând în fiecare zi. Nu am curaj să provoc temerile, doar le ignor când îmi doresc ce este dincolo de ele, ceea ce mă face să nu pot calcula exact. Aşadar, până unde?

sâmbătă, 4 septembrie 2010

Ais și Ilika

Ais era obosit. Avusese o zi lungă, începută cum se putea mai rău cu şedinţa lunară de repartizare. Ca de fiecare dată primise acelaşi colţ de lume, plin de tristeţe şi praf, de unde nu se zărea nici mare nici munte şi unde toţi oamenii erau obosiţi şi nervoşi. Era o întreagă aventură să-i înţelegi pe toţi, să-i urmăreşti zi de zi şi să le rezolvi problemele. Nu erau nicicum mulţumiţi şi uitau instantaneu că au fost ajutaţi.

Avea câteva cazuri rămase de luna trecută şi azi le urmărise îndeaproape, strecurându-le mici bucurii în cale, dar oamenii refuzaseră să se trezească din amorţeala obişnuită. Erau extrem de îndărădnici, n-ar fi recunoscut o bucurie nici dacă le-o plezneai peste ochi. Ba mai mult, unul dintre ei începuse să se gândească la sinucidere.

Uşa se închise în urma lui şi o mână răcoroasă îi aranjă o şuviţă rebelă.
 - Ai venit, îngerul meu.
Ais zâmbi şi-şi întinse aripile să se dezmorţească. Ilika îi suflă în ceafă râzând şi toate necazurile lui dispărură. O cuprinse în braţe şi o sărută.
 - Cum le ştii tu pe toate!
 - Păi oricine ar observa cât eşti de pleoştit. Iar ai ieşit prost la repartiţie?
 - Mda, acelaşi loc, aceiaşi oameni. Tu?
 - Eu am o grădiniţă nouă. Tare simpatici puştii ăştia, mă fac să râd toată ziua.
 - E posibil să am un sinucigaş.
 - Doamne.. poţi să-l ajuţi?
 - Nu ştiu, insistă cam mult. Mi-e teamă să nu-l pierd.
 - Ai grijă, se încruntă Ilika. Ce putem face?
 - Încă nu ştiu.

Mâncară împreună pe o felie de nor, privind apusul şi povestindu-şi activităţile de peste zi. Se sfătuiau în privinţa cazurilor mai mereu, dar o sinucidere era ceva foarte grav şi nici unul nu ştia cum s-o rezolve.

Ais se întoarse abătut toată săptămâna. Ajunsese să-i neglijeze pe alţii ca să se poată ocupa mai mult de cel cu gânduri de sinucidere şi problemele se amplificaseră. Risca să scape de sub control toată zona. Reacţiona speriat când omul se apuca să-şi scrie biletul de adio şi genera conflicte între ceilalţi. Singura lui mângâiere era faptul că reuşise să-l împiedice timp de o săptămână să scrie nenorocitul ăla de bilet.
- Nu mai ştiu ce să fac, îi zicea el Ilikăi. Poate chiar trebuie să se întâmple.
- Nu, nu vorbi prostii. O să fie bine, îl minţea Ilika la fel de preocupată ca şi el.

În a treia săptămână Ais era la un pas de haos. Primise mustrări, dar nu avea inima să-l lase pe om singur şi să se întoarcă la ceilalţi. Ilika îşi luă liber de la grădiniţă şi se apucă să-i mai rezolve din cazuri ca el să poată sta cu cel pierdut. Ais era obosit. Aripile lui se făcuseră gri, ochii nu-i mai străluceau, nu putea să doarmă şi începea să-şi piardă puterile. Îngrijorată, Ilika se hotărî să facă ceva, orice, aşa că se transformă în pasăre şi se apropie de om.
 - De ce faci asta?
Omul se sperie, dar Ilika nu-i dădu pace până când nu-l forţă să răspundă.
- De ce faci asta te-am întrebat. Ştii că soţul meu se străduie de câteva săptămâni să te ajute să depăşeşti momentul ăsta greu şi să redevii un om fericit ? Ştii că şi-a pierdut propria linişte ca să o găsească pe a ta? Crede-mă, îngerii nu-şi pierd uşor liniştea.
- Cine eşti? Ce vrei?, bângui omul speriat.
- Nevasta îngerului tău.
- Ce glumă-i asta?! Încetează!
- Ah, mă enervezi. Copiii de la grădiniţă sunt mai înţelegători ca tine. Vreau doar să uiţi de sinucidere şi de alte prostii. Crezi că poţi să mă ajuţi?
- Lasă-mă, pleacă!

Ilika se dădu bătută şi plecă. Lui Ais nu-i spuse nimic, era prea necăjit ca să-l mai supere şi ea cu încăpăţânarea omului. Íi sufla în ceafă, îi mângâia aripile, dar nimic nu-l mai înveselea. Ais dormea puţin şi agitat, vorbea în somn şi nu-şi mai găsea liniştea nici măcar privind apusul.

În zilele următoare omul încercă de câteva ori să scrie biletul de adio. Nu se ştie de ce nu se pot omorî fără să treacă peste acest pas. Prima dată Ais opri curentul în tot cartierul, a doua oară uscă pasta în toate pixurile din casă. Apoi trimise omului un curier insistent la uşă, sparse o ţeavă la vecinii de deasupra, îi trimise prietenii pe cap, îi strică tastatura. Omul se înfuria şi se văita că doar lui i se întâmplă, că este blestemat. Părea din ce în ce mai hotărât să termine cu lumea aceasta. Ais avea nevoie de timp de gândire şi, mai ales, de timp pentru celelalte probleme ale zonei sale. Constrâns de împrejurări, îl băgă pe om în spital ca să fie supravegheat de alţii şi el să-şi vadă de ale lui. Omul ajunse trist şi revoltat în spital. Nu putea să scrie bilete, nu avea calculatorul cu el, nu era singur deloc. Având atâta timp liber se apucă să-şi aranjeze gândurile, amintirile şi dintr-un colţ ascuns al minţii îi răsună glasul unei femei “Nevasta îngerului tău”. Îl umflă râsul până la lacrimi, ceea ce atrase atenţia asistentelor şi se simţi obligat să le povestească. Femeile se amuzară şi îl felicitară pentru prietenii săi atât de îngrijoraţi pentru el şi atât de plini de umor.

Ais se împăcase deja cu ideea că omul era pierdut. Nu-l mai putea împiedica să facă ce doreşte şi nu mai avea putere să alerge atât pe lângă el. Îl văzu ieşind din spital vesel, luându-şi la revedere de la asistente de parcă fusese în tabără. Îl urmări până acasă şi fu uimit de cantitatea de provizii pe care le cumpără pe drum. Fu şi mai surprins când îl văzu gătind şi mâncând cu poftă. Părea că-şi revenise şi că nu mai avea nici un fel de gând. Seara omul primi musafiri şi povesti tot felul de anecdote şi glume. Ais se pregătea să plece când îl auzi spunând povestea cu nevasta îngerului lui. Oamenii râdeau, dar el ştia că nu fusese o glumă şi se întoarse acasă într-un gând.
 - Ai venit, îngerul meu?
 - Da, răspunse Ais întinzându-şi aripile şi primind binecuvântata suflare pe ceafă.
Apoi o luă în braţe şi o sărută.
- Cum le ştii tu pe toate..

Primul episod din viața lui Ais îl găsiți aici.

joi, 2 septembrie 2010

Milan Kundera - Lentoarea

Sau “Cum să citești o carte de două ori în același timp” sau “Cartea care m-a făcut să strig “Da, da, așa e!” la fiecare frază”.

Am agățat numele scriitorului ceh în metrou. Mi-a rămas în minte așa cum îți rămâne o melodie când te duci la chioșcul din colț să-ți iei pâine. Era scris cu litere mari pe o copertă albastră. L-am căutat pe Scribd și am găsit traducerea romanului „Lentoarea” în primele rezultate ale căutării. Așa am început să citesc online, la servici, pe furiș. În seara aceleiași zile m-am prezentat în prima librărie și am cumpărat volumul. Nu m-am îndurat să sar peste paginile deja parcurse și am luat-o de la început. Apoi am continuat să citesc online și pe hârtie, până am citit toată cartea de două ori. De ce? Răspunsul vine din al doilea pseudo-titlu.

Romanul se bazează mult pe tehnica film în film. Într-un vechi castel al Franței, autorul încearcă să petreacă două zile liniștite alături de soția sa, dar își face cititorii părtași la gândurile sale bântuite de poveștile castelului. În gândurile sale se amestecă idei și explicații, eroi ai literaturii, prieteni, istoria Cehiei. În secolul vitezei („forma de extaz dăruită omului de revoluția tehnologică”), Kundera tranșează baletul oamenilor politici (îl cunoașteți, nu?), psihologia ființei care se simte cea aleasă, arta conversației, afișarea permanentă a societății în lumina reflectoarelor. Fiecare opinie este însoțită de argumente și dovezi, deși nu se urmărește convingerea cititorului. Este scris simplu și sincer, după principiul conversației: „Această istorie îmi amintește de alta..”, „Îmi amintesc de o femeie care..” Acest stil te face părtaș la gândurile și poveștile autorului, te implică fără să vrei și m-am trezit aprobându-l și susținându-mi aprobarea cu propriile amintiri și experiențe.

Există o legătură ascunsă între lentoare și memorie, între viteză și uitare.(...) În matematica existențială, această experiență se exprimă prin două ecuații elementare: nivelul lentoarei este direct proporțional cu intensitatea memoriei; nivelul vitezei este direct proporțional cu intensitatea uitării.

„Lentoarea” este un roman plin de umor și inteligență. L-am citit cu entuziasm și în clipa în care l-am terminat căutam în librărie o altă copertă semnată Milan Kundera („Ignoranța”). Nu pot decât să mă bucur că nu a ascultat sfaturile primite: „Îți amintești ce-ți spunea maică-ta? Milanku, lasă-te de glume. N-o să te înțeleagă nimeni. O să-i iriți pe toți și vei sfârși detestat de toată lumea.”

Toate citatele sunt din romanul „Lentoarea”.

Etichete

atitudine (312) viata (297) fotografii (296) recomandare (213) timp (133) proza scurta (131) dragoste (127) jurnal (106) căutare (103) video (101) literatura (98) recenzie (96) dorinta (89) peisaje (80) amintiri (78) Despre locuri si orase (77) călătorii (75) roman (69) film (64) feminin (62) eseu (60) contrasens (56) Bucuresti (54) România (53) poezie (51) muzică (46) portret (44) poveste (44) instantaneu (43) primavara (39) sarbatoare (39) Tams (37) copilărie (36) animale (31) vacanță (31) educatie (30) incredere (29) toamnă (29) campanie (24) turism (24) targ (23) aniversare (22) arta (19) concert (19) propunere (18) relatii (18) Adena (17) muzeu (16) responsabilitate (16) animatie (15) expozitie (15) joc (14) colectie (13) voluntar (11) model (10) Cortázar (8) Simone de Beauvoir (8) Milan Kundera (7) ReUseMe (7) Mihail Bulgakov (6) Kawabata (5)

Creative Commons License

Arhivă blog

Despre mine