vineri, 29 iunie 2012

Mihail Bulgakov – Însemnările unui tânăr medic

Am mai citit câteva din scrierile lui Mihail Bulgakov și de fiecare dată mi s-a părut că are o imaginație genială și că reușește să ascundă cele mai reale povești în cele mai incredibile exprimări. Proza lui, fie scurtă, fie roman, are un farmec deosebit, ca o vrajă din 1001 de nopți. Printre rânduri, se întrevede istoria zbuciumată a Rusiei, se zăresc tipologii umane universale și situații mereu valabile. Un umor discret și continuu îi urmărește toate scrierile, un fel de Caragiale cu tâlc și miros rusesc.

Însemnările unui tânăr medic este un volum de proză scurtă și iese cu totul din tiparele textelor pe care le-am citit până acum. Sunt povestiri atât de reale și de sincere încât fără să vreau m-am trezit că îi cunosc întreaga viață. Sunt pagini de jurnal, ireproșabil traduse în povești emoționante, amuzante și compacte. Acum știu că Bulgakov a fost întâi medic și abia apoi scriitor. Îi cunosc toate temerile și frustrările, îi știu fiecare gând, îi intuiesc fiecare mișcare. Și dacă noi ne văităm de vremuri grele, vă invit să citiți un pic din povestirile sale. Recomand acest volum oricărui tânăr medic rezident și oricărui scriitor la început de drum. Și mai reomand atitudinea unui învingător. Un om care a fost publicat în mare parte după moarte, al cărui talent nu a reușit să-i asigure un trai decent, ale cărui frământări nu au reușit să facă lumea mai bună decât după ce timpul său a trecut.

marți, 26 iunie 2012

Seară de duminică în capitală

Săptămâna trecută, în centrul București-ului, a avut loc Arcub Live Open Air – Jazz, Blues and more. Din păcate, am aflat la spartul târgului și m-am prezentat abia în ultima seară de spectacole. Sunt adeptul concertelor în aer liber, al muzicii de calitate și al atmosferei estivale generate de astfel de evenimente. Îmi place să văd bucureștenii atât de anoști și de posomorâți, îmbrăcați în haine colorate de duminică, cu pălării și evantaie, cu chef de bere și muzică bună. Îmi place să-i văd cu aparate de fotografiat, turiști în propriul oraș.

Însă prima parte a spectacolului de duminică a fost ceva greu de povestit fără umor. În primul rând, domnișoara solistă a trupei ZUM depășește cu mult conceptul de jazz al festivalului. Exprimări de genul „Toată lumea mâinile sus”, „vreau să participe toată lumea”, „haideți să batem din palme” nu-și au rostul într-un spectacol de jazz, atât de tenebros și introvertit, atât de absorbit de muzică și instrument. Jazz-ul este un spectacol solitar, este o manifestare senzorială unică, este aproape o ședință de spiritism dacă vreți, nu un circ ordinar, cu surle, trâmbițe și public bătător din palme ca la paradă. Între jazz și muzica de fanfară este o diferență. Și nu tocmai mică. Apoi, din toată muzica trupei, cu greu se auzea altceva decât vocea domnișoarei, nu chiar rea, dar mult prea puternică. Ceea ce s-a numit corul invitat a fost doar o defilare de oameni, pentru că din glasurile lor nu a răzbătut mai nimic. Iar invitatul dansator de step, să-mi fie cu iertare, dar chiar a fost o alegere neinspirată. Și nici măcar n-a fost vina lui. Scena era mărginită de un lanț de petunii, care îi ascundeau dansatorului picioarele până la genunchi. Așadar, publicul a văzut doar trei sferturi de om agitându-se într-un stil haios și pătruns.

Publicul a fost însă înțelegător și în virtutea unei duminici plăcute, a aplaudat simpatic, a făcut haz de situație și și-a văzut liniștit de dispoziția de sărbătoare. Este al doilea eveniment gratuit și în aer liber organizat de Arcub și sunt impresionat și recunoscător că astfel de evenimente culturale au loc în București. Mă bucur că se găsesc sponsori și organizatori și public dornic (spațiul rezervat manifestării era plin duminică seara). Mă bucur că printre atâta muzică asurzitoare și falsă se strecoară și un pic de muzică clasică, un pic de jazz, un pic de atmosferă.

luni, 25 iunie 2012

Rânduri de jurnal

Am trecut prin zile cu linişte. Poate cu prea multă linişte. Am gustat şi fericire şi amar, de parcă ultimele două zile ar fi fost un şir nesfârşit de vieţi. În fuga mea după gânduri, am uitat să mănânc şi să dorm. Un cactus înfăşurat în pânze de păianjen îmi străjuieşte fereastra şi încep să înţeleg că şi cei mai puternici îşi au înfrângerile lor. Şi-atunci de ce mă minunez eu, un om, de ale mele? Nu ştiu de azi începe sau se sfârşeşte ceva. Încâlceala de gânduri mă urmăreşte, mă tem că încă nu e timp de mâncare sau somn. Mă tem din ce în ce mai mult că nu e timp..

vineri, 22 iunie 2012

Portret

Şuvoiul de oameni se revarsă din gura de metrou. Agitaţia şi înghesuiala sunt sporite de prezenţa vânzătorilor ambulanţi, a mirosului de flori şi a foşnetului de ziare. Fata subţire şi blondă se strecoară ca o stafie prin mulţime şi se apropie plutind de o dubiţă albă, aparent de pasageri. Se luptă un pic să deschidă uşa laterală, în timp ce şoferul se foloseşte visător de o scobitoare. Apoi scoate capul pe geam şi strigă fetei: „Zi şi tu la fetele alea să vină, să nu mai stau după ele.” Fata se întoarce spre trotuarul aglomerat de unde tocmai evadase şi strigă cu un glas imposibil de auzit, chiar şi de şofer: „Fetele!” În mulţimea vizată, nimeni nu se simte strigat.

duminică, 17 iunie 2012

Despre mâncare

Mi-e foame. E duminică seară, căldură mare, mon cher, și mă gândesc la ce poate fi apetisant în frigider când afară sunt 30 de grade. Dacă mă iau după televizor, ar trebui să mănânc sparanghel și rucola cu dungi de sosuri complicate, dacă mă iau după romanele noului val, ar trebui să mă descurc cu ciocolată și înghețată, musai în cantități importante. Dacă o ascult pe mama, probabil ar trebui să rămân la pește (deși nu-mi place) pentru că este singurul care nu contribuie la valorile și așa crescute ale colesterolului meu. Ei bine da, am moștenit niște gene care nu știu ce să facă în privința colesterolului și analizele mele arată niște numere mărețe de fiecare dată.

Discuția despre alimentație sănătoasă este una din ce în ce mai modernă și mai acută. Oamenii se asociază în diverse grupuri ciudate, dietele curg și sunt din ce în ce mai spectaculoase, emisiunile de televiziune predau "cum să te simți sexi într-o piele întinsă pe 100 de kilograme de carne". Avem vegetarieri, lacto-vegetarieri, carnivori convinși, fruitarianiști (mănâncă doar fructe și semințe), evident există cei bio și cei care nu mănâncă decât ce pică din pomi, ca să nu deranjeze natura. Cei care într-adevăr au o problemă medicală care îi silește la un anumit regim alimentar sunt deja niște spărgători de petreceri și nu mai amuză pe nimeni.

Mă uimește numărul în creștere al kilogramelor copiilor, mă uimește toleranța cu care sunt privite și atenția exclusivă către sentimentele acestora și nu către stilul de viață. Mă uimește înghesuiala la fast-food și recompensarea copiilor prin mâncare. Mă uimește faptul că reviste dedicate adolescentelor încep să popularizeze modele grăsuțe pentru a-și face publicul să se simtă bine în propria piele. N-ar trebui să fim cu toții anorexici, sigur că nu, dar a încuraja un copil să creadă că este normal să fie supraponderal mi se pare o cruzime. Acel copil va fi ținta batjocurii colegilor mai puțin pufoși, va învăța să îi urască și să se retragă. Mai târziu, va fi ținta bolilor cardiovasculare, va avea probleme cu articulațiile, oasele și ficatul. Nu va învăța cuvântul voință și îi va fi mult mai greu să ia măsuri ca adult.

Îmi răsfoiesc din nou frigiderul ca pe o revistă colorată. Din fericire, nu sunt un gurmand și mă pot sătura cu legume, paste, brânză, carne slabă și alte minuni puse pe lista verde a celor cu colesterol peste 300. Aleg cu plăcere, fără a simți vreo constrângere și recunosc, uneori mănânc și alimente interzise. Dar n-o fac în fiecare zi și nici ca recompensă. Zicea un om înțelept odată să mănânci ca să trăiești, nu să trăiești ca să mănânci.

sâmbătă, 16 iunie 2012

Pozați-o, cât mai e în picioare

Așa a început discuția mea cu unul dintre vecinii Vilei Milovici. Mă zgâiam peste gard, încercând să prind un cadru mai bun, când omul s-a pornit să vorbească lângă mine. Mă oprisem special din drum, înarmată cu aparatul de fotografiat, ca să dau binețe vilei despre care am auzit atâtea. Nicolae Minovici mi-a câștigat respectul și m-am gândit că ar fi frumos să-i admir un pic moștenirea.

- Cine știe cât o să mai reziste.. Au făcut cerere de retrocedare, nu știți?
- Păi ce să retrocedeze, zic eu hotărâtă, că domnul Minovici a donat-o Primăriei Bucureștiului.
- Eh, așa credeți dumneavoastră, insistă omul apropiindu-se. S-a găsit un nepot de-al unui văr de nu știu ce grad, unul care stă prin străinătate. Și a făcut cerere de retrocedare.
- Mda, de parcă stră-unchisu' era nebun, nu? Și nu s-a gândit la bunăstarea odraslei rudelor sale. Dar poate nu i-o dă, îmi încerc eu norocul, încă decisă că vila Minovici este un muzeu al tuturor.
- Până se termină procesul, se dărâmă. Știți, trei ani s-au chinuit să găsească fonduri pentru renovare. Stă să cadă clădirea. Și uite că anul ăsta au reușit să adune banii. Dar pentru că e revendicată de un urmaș, nu au voie să se apuce de lucrări. Și stau cu banii degeaba, iar casa se dărâmă. Iar ăla la proces zice că o cere pentru că nu e întreținută..
- Dar totuși.. poate nu i-o dau.., mai încerc eu, deja cu rezistența slăbită.
- Vedeți clădirea aia de alături? E tot din complexul Minovici, vila medievală. Avea și ea grădină în jur. Ia vedeți acum, un bloc întreg au lipit de ea.. Când au interese, se rezolvă, cu sau fără drept.

M-am îndepărtat încet, privind cu ură clădirea de beton care înghesuia ostentativ domeniul Minovici. I-am privit balcoanele largi și m-am gândit la afacerea imobiliară care a avut de câștigat un teren ieftin într-o zonă atât de liniștită și de boemă. Am fotografiat vila Minovici cu tristețe, sperând că nu sunt ultimele fotografii pe care i le voi face. Am admirat dantelăria de lemn și albul varului, ferestrele rotunde și poarta autentic românească. Apoi am plecat, lăsându-i speranța mea că va trece cu bine și peste aceste vremuri.





vineri, 15 iunie 2012

Horațiu Mălăele – Rătăciri

foto: allcafe.ro
Culegerea de texte semnate Horațiu Mălăele nu putea fi altfel decât domnia sa. I-am văzut spectacolele, interviurile, caricaturile și știam că este un artist nativ și complet. Știam că face din umor un stil de viață, fără ca acesta să fie lipsit de înțelepciune și respect. Rătăcirile sale te învață multe, te amuză, te întristează. "După ce Prostia se instală confortabil în teritoriu, urmă o perioadă de fericită adaptare.", spune una din Rătăcirile sale relativ la perioada de glorie comunistă pe care am trăit-o. Cartea vorbește despre copilărie, despre tinerețea unui actor, despre critică și colegi de scenă, despre moarte și viață.

Singurul regret pe care l-am avut vis-a-vis de această carte este faptul că este prea scurtă. Volumul este foarte subțire, cam 80 de pagini, iar textele sunt de multe ori doar câteva rânduri pe o pagină. Apoi încă o pagină albă și abia atunci ajungi nerăbdător la un nou text. Este hiba cărților cu autori prea cunoscuți, accentul se pune atât de mult pe numele acestora încât nu mai este o prioritate calitatea tipăriturii. Cu siguranță un debutant nu ar reuși să publice doar câteva pagini, oricât de geniale ar fi acestea. Din fericire pentru publicul lui Mălăele, domnia sa chiar are ceva de spus și se pricepe să nimerească și cuvintele potrivite. Rătăciri este un volum care se citește într-o oră, dar are nevoie de mult mai mult timp ca să se 'așeze'.

luni, 11 iunie 2012

Portret estival (VIII)

Îi urmărea cu degetul linia gâtului și a umărului. Ea stătea pe o parte, cu spatele la el, absorbită de o carte cu copertă verde. Avea pielea bronzată și înmuiată în creme și uleiuri parfumate, așa că razele soarelui îi dădeau o tentă aurie. De pe degetele lui se desprindeau fire albe de nisip. Fire care preferau atingerea ei caldă și moale. Nici zgomotul valurilor, nici muzica insistentă din difuzoare nu păreau să ajungă până la ei. Sub un cer albastru impecabil, măsurând nisipul printre degete, nici o umbră nu le întuneca fericirea.

duminică, 10 iunie 2012

Bucharest Music Film Festival 2012

foto: arcub.ro

Pentru a intra cu adevărat în vară, Bucureștiul nu are nevoie doar de un imbold calendaristic sau de temperaturi peste 30 de grade. Orașul are nevoie de evenimente în aer liber, de locuri care să atragă oamenii la soare, după orele de servici.

Arcub organizează în această săptămână Bucharest Music Film Festival, adică un festival de muzică clasică. Locul ales, ca întotdeauna, piața George Enescu. Veți găsi muzică bună, cântată de pe scena festivalului sau primită prin intermediul ecranelor din filmele dedicate celor care îi dau viață. Veți găsi scaune pentru a putea sta toată seara în aer liber. Veți găsi mici și bere și suc ca să nu aveți probleme cu glicemia. Veți găsi o atmosferă de oraș vesel, viu, îmbrăcat în haine cochete de vară. Găsiți aici  programul festivalului. Nu există preț de intrare, sunteți așteptați gratuit să urați bun venit verii bucureștene,

vineri, 8 iunie 2012

O clipă de răgaz

Aveam de așteptat vreo două ore, iar punctul de întâlnire era una dintre cafenelele mele preferate. Bătea vântul destul de supărat și norii de ploaie se adunau voioși, așa că o revistă colorată și o cafea mare au alcătuit ușor o idee bună. Marie Claire nu mai este demult ce-a fost, dar, de dragul edițiilor anului 1939 care mi-au bucurat anii copilăriei, am ales pentru micul meu moment de relaxare numărul de iunie 2012 (încă nu știu prin ce minune au rezistat acele reviste comunismului și unui lung șir de locuințe temporare prin diverse orașe pe unde au trecut bunicii mei). Și cum super-oferta nu se poate refuza, împreună cu revista Marie Claire am primit și numărul de iunie al revistei Cosmopolitan.

Ei, acum nu pot spune că nu-i cunosc reputația, dar dacă tot am primit-o și tot era prea fierbinte cafeaua, am și răsfoit-o curios. Am început cu "Îți poți rezolva dilemele în timp ce dormi", nu de alta, dar chiar titlul mi-a trezit o dilemă, dacă pot vorbi de trezire când e vorba de somn. Cei trei pași de urmat mi-au lățit un zâmbet mare și m-au făcut să uit aproape imediat de ședința de două ore care îmi tocase nervii mărunt. Așadar, pasul 1: începe să te gândești la problemă cu puțin timp înainte de culcare.. aici nu se preciza ce trebuie făcut în cazul în care nu mai poți lipi ulterior geană pe geană de gânduri și frământări. Am presupus că somniferele erau o opțiune, dar pasul 2 m-a contrazis: ține-ți telefonul sau o hârtie aproape, ca să-ți poți nota ce ai visat. Dacă reușesc vreodată să notez pe telefon visul care îmi bântuie somnul vă promit că îl public. De regulă, în bulversarea imediată nu mi-aș nimeri nici papucii, d-apăi să apăs de trei ori pe fiecare tastă ca să nimeresc literele.. Pasul 3 părea mai simplu și mai plăcut: dimineața, stai puțin în pat recapitulând ce ai visat. Sau ce ai notat între timp, aș adăuga eu.

Următoarea oprire a fost la paginile scrise de autoarea cărții Poveștile unei inimi, lansată cu atâta spor încât și eu am auzit de ea. Se tratează pe larg, nu știu dacă și cu sfaturi, problemele tinerelor necăsătorite și neatribuite niciunui bărbat, numite de când suntem fani America, single. M-am oprit după primul paragraf, de teama unei depresii: "Primii mei 28 de ani de viață au reprezentat cel mai intransigent profesor.(..) Pentru că am înțeles devreme că viața e un fel de cursă în care trebuie să te îndrepți mereu, chiar și cu ultimele puteri, spre runda următoare, am ajuns să mă specializez în cârpit petice de tărie interioară, însăilat speranțe și brodat vise de viitor pe pânza rară și strâmbă a prezentului." Bănuiesc că primii 28 de ani sunt și ultimii 28 de ani ai autoarei și mă abțin să comentez cum ar putea ajunge un tânăr să gândească asemenea monstruozități în loc să se bucure de fiecare clipă a celor 28 de ani.

Nu am putut să nu observ și lista celor zece alimente care topesc grăsimea: burger integral cu mușchi de vită, unt de arahide, brânză ("mai cremoasă și puțin mai grasă pentru a te sătura"), ouă, iaurt, avocado, quinoa (cică un soi de cereale), ceai verde și murături. Un fel de a mânca de toate, dar dacă are și o frunză de salată e sigur că topește grăsimea. Să nu vă mai spun că regimul alimentar al unei persoane cu hipercolesterolemie nu include nici măcar fasole boabe, nicicum carne de vită și brânză grasă, iar cei care vor să slăbească n-ar mânca în veci ceva atât de sărat ca murăturile.

Găsiți și multe alte sfaturi, despre frumusețe și ultimele tendințe în modă, despre cum să depășești o zi "de groază" și cum să strângi bani pentru vacanță (surprinzător include limitarea cheltuielilor), despre cum să scapi de cârcei și cum să fi tipa pe care o doresc toți bărbații, despre cum să-l ajuți să se relaxeze și despre ce cred ei despre ele. O suită atât de complexă de informații încât sincer nu știu ce vor mai scrie în numărul următor. M-au salvat tot redactorii Cosmopolitan care îmi propun în numărul lunii iulie 20 de lucruri pe care să le fac înainte de 35 de ani și mă învață cum să transform o relație "așa și așa" într-una de cursă lungă.

Cele două ore de așteptare au trecut ca un gând. Am râs de una singură în fața ceștii de cafea, arzând în același timp grăsimi și alungându-mi din minte o zi "de groază" la servici. Aproape că a meritat să îmi scad bugetul de vacanță cu prețul revistei. A, și să nu uit, aviz amatoarelor de bărbați cu părul lung, cocul masculin este un trend îndoielnic. Se pare că posesorilor le lipsesc doar poantele pentru a juca într-un spectacol ca Lacul Lebedelor. Zburătorii cu plete negre de pe vremea mea nu arătau cu siguranță a lebede, dar cred că e o chestie de gust.

marți, 5 iunie 2012

Francis Scott Fitzgerald – Marele Gatsby

Am ocolit multă vreme ‘cel mai celebru’ roman al lui Francis Scott Fitzgerald. În parte pentru publicitatea care i s-a făcut, în parte pentru scurta descriere pe care o întâlneam mereu pe ultima pagină: „o radiografie a Americii începutului de secol XX”. Nu m-a interesat niciodată radiografia Americii, deşi anii 1920 sunt printre preferaţii mei ca emancipare socială a stilului de viaţă. Am cumpărat totuşi cartea atrasă de semnătura lui Fitzgerald, unul dintre preferaţii mei ca stil, poveste şi personaje.

Am descoperit că ‘Marele Gatsby’ este departe de a fi o simplă descriere a unei perioade din istorie. Sigur, poate fi interpretat şi aşa, dacă doriţi neapărat să vă iasă un film de succes cu tinere în rochii albe, cu bucle aurii şi mănuşi, cu poveşti de dragoste neîmplinite şi drame numai bune de marele ecran. Personal, cred că “Marele Gatsby” este un roman despre întâmplare, despre şansă, despre promisiuni şi speranţă. Cred că, americani sau nu, cu toţii urmărim acea luminiţă verde aflată dincolo de golf şi, fără să vrem, ne construim toată viaţa în slujba acesteia. Uneori luminiţa se dovedeşte a fi o fată Morgana, o Mecca pe care nu avem cum s-o atingem. Alteori, luminiţa ne ajută să trăim frumos, îmbătaţi de speranţă. Este alegerea noastră dacă trăim cu teama drobului de sare sau cu bucuria unui vis. Aici simt poate încărcătura formaţiei mele de inginer: nu văd nici partea plină a paharului, nici pe cea goală. Văd doar că se iroseşte jumătate de pahar.

‘Marele Gatsby’ nu putea fi altceva decât un roman-exemplu. Aşa sunt toate scrierile lui F.S. Fitzgerald. O radiografie de suflet, de timp, de viaţă. O sursă continuă de întrebări.

duminică, 3 iunie 2012

Modele pentru români (VII)

foto: isciv.ro
Suntem în plină campanie electorală, străzile gem de afișe și steaguri, de șepcuțe colorate, bubuie muzica din mașini învelite în poze, la metrou se împart carnețele și pixuri, toate purtând culori și simboluri atrăgătoare de voturi. În 1934, Nicolae Minovici a fost ales fără să candideze primar al satului (pe atunci) Băneasa. Mai fusese înainte primar al sectorului 3 Albastru (zona Rahova, Grozăvești, Mandravela, Dealul Spirii, Cotroceni, 13 Septembrie, Șerban Vodă). Surprinzător, și la vremea aceea, Bucureștiul avea nevoie de trotuare, de parcuri, de curățenie.

Dar Nicolae Minovici are în CV realizări mai importante decât primele WC-uri subterane din București. Medic și doctor în medicină (cu lucrarea "Tatuajurile în România", unică în alegerea subiectului până astăzi), profesor universitar și colaborator al revistelor de medicină legală, Nicolae Minovici este întemeietorul unui lung șir de instituții medicale: Societatea de Salvare (1906), Spitalul de Urgență și Școala Samariteană (1936), Biroul pentru Asistența prin Muncă a Cerșetorilor din București, Institutul de Medicină Legală din Cluj. A militat pentru practicarea medicinei numai de către medici școliți, și nu de către moașe, vraci și alte forme de ajutor, a impus saloanelor de cosmetică să aibă personal specializat și a atras atenția asupra impostorilor de toate felurile care promiteau rezultate spectaculoase prin diferite forme de influențare a bolii.

Și dacă realizările sale din domeniul medical nu vă par suficiente, Nicolae Minovici s-a gândit să construiască un muzeu de artă populară pe care l-a donat Primăriei Bucureștiului în 1937. Muzeul se află în zona gării Băneasa și este încă deschis publicului. Clădirea muzeului datează din 1905 și este proiectată de arhitectul Cristofi Cerchez. Este considerată un monument de arhitectură, fiind construită ca o stilizare a unei vechi case românești.

vineri, 1 iunie 2012

Albert Nobbs (2011)

foto: imdb.com
Au fost momente când am crezut că unei femei îi e menită mai multă nefericire, mai multe necazuri, mai multă tristețe. Am auzit femei dorindu-și să aducă pe lume băieți pentru că lor le este mai ușor. Am făcut întotdeauna diferența între bărbați și femei și nu am crezut că pot fi la fel sau că egalitatea de șanse vine dintr-o construcție similară a sufletelor lor. Cred că oamenii sunt diferiți, ceea ce face ca experimentul statistic să nu fie din start corect. Așa că nici șansele nu sunt egale pentru toți.

Albert Nobbs a avut poate mai puține șanse, iar când oportunitatea a părut că-i surâde nu a ezitat. E greu de judecat alegerea lui, dar este de admirat tăria de caracter care l-a făcut să treacă prin viață cel puțin cu speranță, dacă nu cu mulțumire. M-am bucurat că nu a cedat, că a căutat mereu o portiță de ieșire, de fericire și nu s-a lăsat doborât de propriul lui secret. Căci Albert Nobbs era femeie și a ținut ascuns acest lucru până în ziua morții lui.

Filmul și-a ales ca decor Dublinul secolului al XIX-lea, cu sărăcie, cu multe constrângeri sociale, cu violență și idei preconcepute. Este un decor dur, în care omul de rând este înhămat pe viață la un jug prea greu de dus. Dramele se înlănțuie, se completează, nimeni nu pare cu adevărat fericit. Albert Nobbs este o poveste tristă, pe care o bănuiești adevărată și care lasă un gust amar. Finalul filmului te face să te întrebi dacă profiți într-adevăr de ce ți se oferă și dacă nu cumva ar trebui să fi mai recunoscător pentru steaua sub care te-ai născut.

Albert Nobbs a fost nominalizat pentru trei premii Oscar și pentru trei premii Globul de aur și se bucură de prestația deosebită a actriței Glenn Close.

Etichete

atitudine (312) viata (297) fotografii (296) recomandare (213) timp (133) proza scurta (131) dragoste (127) jurnal (106) căutare (103) video (101) literatura (98) recenzie (96) dorinta (89) peisaje (80) amintiri (78) Despre locuri si orase (77) călătorii (75) roman (69) film (64) feminin (62) eseu (60) contrasens (56) Bucuresti (54) România (53) poezie (51) muzică (46) portret (44) poveste (44) instantaneu (43) primavara (39) sarbatoare (39) Tams (37) copilărie (36) animale (31) vacanță (31) educatie (30) incredere (29) toamnă (29) campanie (24) turism (24) targ (23) aniversare (22) arta (19) concert (19) propunere (18) relatii (18) Adena (17) muzeu (16) responsabilitate (16) animatie (15) expozitie (15) joc (14) colectie (13) voluntar (11) model (10) Cortázar (8) Simone de Beauvoir (8) Milan Kundera (7) ReUseMe (7) Mihail Bulgakov (6) Kawabata (5)

Creative Commons License

Arhivă blog

Despre mine