marți, 31 august 2010

Despre alegeri, mecanisme, paradox

Te-am ales pe tine. Dintre toate femeile lumii (reduse la numărul celor pe care le cunosc şi care îndeplinesc criteriile de eligibilitate) te-am ales pe tine. Ce onoare, nu? Este o onoare uşor de transformat în oroare pentru că nu te-am întrebat dacă vrei să te aleg, nici măcar nu ştiu dacă ai licitat în acest scop. Dar eu te-am ales şi asta e cel mai important.

Acum păzesc telefonul. Sigur vei suna, doar eu te-am ales să-ţi dăruiesc inima mea numai ţie, pentru totdeauna. Cum? N-o vrei? Dar cine ţi-a cerut draga mea aşa ceva, eu m-am oferit pentru sacrificiu, mi-am înfipt în inimă dragostea asta pentru vecie şi dacă o voi smulge de acolo voi sângera până la moarte. Sigur că ştiu că eşti liberă să alegi pe cine vrei, dar nu mă pot opri să sper că voi fi eu acela. Din când în când mă uiţi şi trebuie să-ţi aduc aminte de mine şi dragostea mea. Mă alungi cu un gest sau o vorbă, te chinui uneori în regrete întrebându-te dacă vei fi pedepsită pentru lipsa ta de dragoste. Sigur că vei fi, şi eu sunt.

Sună. Mă reped ameţit de dorinţă să răspund înainte ca sunetul să-mi fi atins urechile. Nu eşti tu. Mi se citeşte dezamăgirea în glas, iar femeia de la celălalt capăt al firului o simte. Oftează şi-mi aminteşte de ea reţinându-şi lacrimile. Aproape am uitat cine este. Îşi spune numele de 2-3 ori până când trezit la realitatea camerei mele goale îmi amintesc. O simt tresărind de bucurie că totuşi nu-i închid deranjat de apelul ei. Mi-amintesc tot. Ea m-a ales pe mine. Dar n-am rugat-o eu aşa că să mă scutească de scenele astea lacrimogene demne de orice telenovelă de succes. Da, m-a ales dintre toţi bărbaţii lumii ei, cu bune şi rele, pentru totdeauna. Mă iubeşte deşi nu mă prea vede şi ar muta vreo câţiva munţi să fim împreună. Ce mai fac? Dau drumul la televizor şi caut febril un post gălăgios, cu muzică şi oameni care petrec. Uite asta fac, prin cluburi cu prietenii, mint eu jucându-mă cu o cutie de bere pe canapeaua din sufragerie. Nu, nu ne putem vedea, suntem în plină petrecere. Oftează, zâmbeşte şi îmi urează să fiu fericit, apoi închide ca să-şi înghită lacrimile departe de urechile mele sensibile. Aranjez telefonul iritat de întrerupere. Dacă ai sunat ?

N-ai sunat. Aflu acest amănunt destul de repede pentru că ros de nelinişte te sun în clipa în care am închis telefonul. Îmi răspunzi acru, aruncând un deranjat « a, tu erai » care nu prevesteşte nimic bun. Încerc să fiu nonşalant, să lansez o conversaţie interesantă, dar îmi retezi avântul brutal scuzându-te că aştepţi un telefon important. Da, sigur, nu te mai deranjez, sună-mă când poţi, bângui grăbit şi închizi înainte de a apuca să-ţi urez o dupămasă frumoasă.

Suntem mecanisme programabile care funcţionează într-o simbioză ciudată dictată de măreţul ceasornicar al lumii. Din când în când ni se înfige o şurubelniţă mică şi ascuţită direct în suflet, doar în scop ştiinţific. Se analizează răspunsul la stimuli, şocul emoţional şi reacţiile adverse. Devenim dependeţi de şurubelniţă şi nu mai putem trăi decât în prezenţa ei. Altfel suntem lăsaţi să decidem singuri de ce mecanism ne alăturăm roţile zimţate. Noi ne prindem de alţii, alţii se prind de noi, într-un nesfârşit dans al scaieţilor, al o rotiţelor şi şuruburilor. Ne desprindem greu, lingându-ne rugina. Căpătăm uzuri ce nu se mai repară niciodată. Ne mângâie doar speranţa că într-o zi vom fi aleşi pentru experimentul sublim, împunşi cu şurubelniţa fără să ne dăm seama şi implicaţi pe viaţă în simbioza dictată de maestru.

duminică, 29 august 2010

Pământul răspundea

Pe spate ne-am întins în iarbă: tu şi eu.
Văzduh topit ca ceara-n arşiţa de soare
curgea de-a lungul peste mirişti ca un râu.
Tăcere apăsătoare stăpânea pământul
şi-o întrebare mi-a căzut în suflet până-n fund.

N-avea să-mi spună
nimic pământul? Tot pământu-acesta
neîndurător de larg şi-ucigător de mut,
nimic?

Ca să-l aud mai bine mi-am lipit
de glii urechea - îndoielnic şi supus -
şi pe sub glii ţi-am auzit
a inimei bătaie zgomotoasă.

Pământul răspundea.
(Pământul - Lucian Blaga)

Am adunat gunoaie în pădurea de la Snagov, alături de asociația MaiMultVerde și voluntarii săi. Să nu le spun gunoaie? Să le spun rămășițe ale petrecerilor umane, ale sărbătorilor onomastice și ale libertății de expresie? Să le spun necesități firești ale omului muncii după o săptămână grea? Sunt doar încă o umilință adusă pământului ăstuia care ne rabdă ( încă ), o palmă urâtă și grea. Am smuls plastice din pământ cum taie chirurgii carnea putrezită, am strâns sticle de plastic pe care ploaia a încercat să le alunge fără succes, am alungat fiare și sticle, m-am minunat descoperind wc-uri și televizoare, pastă de dinți și pantofi. Nu m-am murdărit făcând asta, dimpotrivă, știu că lumea e un pic mai curată. După scurta operație de la Snagov, pădurea zâmbea dintr-un colț. O apăsau încă multe mărturii ale istoriei sale, dar parcă i se luase o piatră de pe suflet. Pământul răspundea.

vineri, 27 august 2010

Biertan în cuvinte

Mi-am pus în gând să ajung la Biertan acum câțiva ani, când am văzut un reportaj despre biserica fortificată de aici. Mi-a rămas întipărit în memorie faptul că este trecută în patrimoniul Unesco și mi s-a lipit de suflet rușinea că eu nici măcar nu știu unde e pe hartă. Într-una din acele zile de vineri când îmi târșâi picioarele spre casă pe drumul cel mai lung și-mi las mintea slobodă (poate prea slobodă aș zice) s-a ițit gândul de a mă sui în mașină și a nu mă uita în urmă. Pentru mine adrenalina și entuziasmul au legătură directă cu drumul. Dacă m-ați pune să mă arunc în gol legată de picioare cu o coardă elastică aș zice "eh, nimic grozav", dar dacă îmi dați posibilitatea unui drum neașteptat îmi bate inima ca gongul la teatru. Așa că am început să adun kilometri, să calculez trasee, să fac lista de bagaje și verificări necesare. Până să ajung acasă știam că vreau să plec și să ajung la Biertan (mă gândisem atât de mult la locul acesta încât îmi părea deja familiar).

Am plecat din piața Revoluției, pe la 9 dimineața, o blondă, o brună și-o roșcată, ultima cu 4 roți în dotare. Cum de regulă gândesc întortocheat și traseul a fost la fel, cu pauze și puncte care trebuiau bifate. Am mers vreo 400 km, am dat binețe meșterului Manole, am salutat Oltul cu un cântec, am ascultat orga bisericii din Mediaș, ne-am minunat de câte cetăți medievale, monumente istorice, pot fi în țara asta. Am ajuns în Biertan puțin după ora 5. Am găsit aici o ordine aparte. Porți mari ascund activitățile oamenilor și strada este aproape pustie. Câte o pensiune ici și colo, dar nici un om să-ți deschidă ușa. Am descoperit recepția în altă clădire și am rezolvat cu bine problema nopții. Am primit cheia de la cameră și cheia de la toată pensiunea, am plătit abia a doua zi și nu a verificat nimeni dacă am plecat cu prosoape sau cu televizorul.

Cum destinația îți dă aripi, în nici o oră de la sosire eram gata de vizite, fotografii și documentare. Dar din nou ordinea locului ne-a schimbat planurile: vizitele la cetate se termină la ora 5, terasa se închide la ora 7, din fericire restaurantul este deschis mai mult (un restaurant aflat într-o clădire construită în zidul cetății, decorat cu armuri și arme și tablouri reprezentând eroi și domnițe). Vizitele reîncep la ora 10, așa că restaurantul se deschide firesc la 9. La singurul magazin pe care am reușit să-l descoperim (am urmărit o femeie care trecea pe stradă cu o sacoșă goală), mânate de o sete feroce, duminică dimineața, era coadă. Lista de cumpărături era fantastic de lungă și într-o ordine numai de ei știută care o făcea pe vânzătoare sa alerge minim 3-4 metri între orice două produse de pe listă. Baloanele (indiferent de culoare) erau la mare cinste, la fel și pufuleții cu surprize. Am uitat de sete așteptând ca ordinea să ajungă și la noi, dar în această uitare a intrat și stresul oricărui orășean indignat de mișcarea prea lentă a autobuzelor sau de cozile de pe scările rulante. Aici nu există prea lent și zău dacă există supărare. Zâmbetul mi-a scăpat după ce o femeie și-a terminat târguielile (și avea o lista demnă de orice supermarket) și privind aiurea prin magazin a zis "No (pauză lungă), bună ziua."

În lumina blândă a zorilor, acoperișurile caselor se terminau în dealuri galbene și verzi, numai bune de mângâiat. Curbele line mi s-au lipit de piele. M-am gândit că de aici trebuie că le vine calmul și liniștea de neclintit. Să deschizi geamul dimineața și să-ți zâmbească un cer incredibil de albastru și câteva rânduri de dealuri colorate. Ce motiv de supărare ai putea avea? Și dacă totuși scapă vreun motiv, tot ce trebuie să faci este să intri în biserică. N-am avut norocul să prindem concert de orgă, dar am văzut soarele dimineții pătrunzând prin vitralii, scăldând icoanele pictate ale altarului, strălucind pe tuburile orgii. Am ascultat povestea bisericii și a cetății, ne-am amuzat de obiceiul de a închide timp de două săptămâni soții care doreau să se despartă într-o cameră cu un pat și puține obiecte de uz casnic pentru a se împăca, ne-am minunat de ușa cu 19 sisteme de închidere, de zidurile parcă neatinse de ultimele sute de ani.

Am plecat de la Biertan cu liniște la pachet și nu pentru că acolo lucrurile sunt perfecte, ci pentru că în aer plutește o poveste veche și nemuritoare. Am stat prea puțin ca să văd tot, ca să am timp să străbat dealurile din jur, dar faptul că am lăsat ceva nedescoperit face povestea mai frumoasă. Că de-asta se termină toate poveștile cu "au trăit fericiți până la adânci bătrâneți", ca să lase loc imaginației fiecăruia.

joi, 26 august 2010

Biertan în imagini

Biertan
Biserica fortificată, sec XV

Câteva date:
     La Biertan se ajunge cu mașina venind dinspre Mediaș sau Sighișoara (cam 20 km de fiecare) și cotind conform indicatorului în localitatea Șaroș pe Târnave, de unde mai sunt 8 km.
     Biserica fortificată de la Biertan este construită în secolul XV și este înscrisă pe lista patrimoniului universal Unesco din 1993. Altarul este unic în Transilvania, alcătuit din 28 de panouri pictate. Nu se mai deschide din motive de siguranță, fiind vizibile doar panourile de deasupra. Ușa camerei în care se afla tezaurul datează din 1515 și are 19 dispozitive de închidere, motiv pentru care a fost premiată la expoziția de invenții de la Paris. Orga este în stare foarte bună și este folosită în concerte organizate ocazional. Pe lângă biserică se pot vizita și alte clădiri incluse în fortificație: cripta, un muzeu, etc. Biserica se vizitează între orele 10 și 17, intrarea costă 6 lei.
     În Biertan există câteva pensiuni (destul de scumpe) și un restaurant. Se pot închiria biciclete pentru excursii pe dealuri. În localitatea Richiș (aflată la doar câțiva kilometri de Biertan) găsiți și un camping.

marți, 24 august 2010

Un infinit mai mic



Atât a mai rămas.
Îmi spui asta cu seninătate, măsurând distanţa infinită dintre degetul mare si arătător. Doar atât. În orizontul acela micuţ trăieşte un univers întreg, cu emoţii, vise şi viitor. Cine eşti tu să vorbeşti pentru mâine?! Cine eşti tu să numeri timpul şi sa-l mărgineşti? Greşesc adesea, mă uit în vâltoare, exagerez, pierd realitatea, te chinui, te sufoc. Dar acel atât este al meu şi mi-e drag. N-am să te las!

duminică, 22 august 2010

Despre greșeli

Am greşit. Am greşit de atâtea ori încât am pierdut şirul numărătorii. Am greşit fără să ştiu şi cu voie. Efectele dureroase ale greşelilor mele mă urmăresc. Sunt fantome violente, mă lovesc de fiecare dată când au ocazia. Mă izbesc de pereţi şi mă strâng de gât cu o singură mână până mă scufund din nou în inconştienţă şi mă trezesc sperând că n-a fost atât de rău. Dar de fapt a fost, am greşit şi orice greşeală e ireparabilă până când aflăm cum se poate da timpul înapoi.

Cele mai dureroase (şi paradoxal mai dese) greşeli le fac faţă de cei pe care-i iubesc mai mult. Abia când văd în ochii lor tristeţe, abia când simt că mă iubesc mai puţin (sau deloc) , abia când sun şi nu răspunde nimeni, abia atunci înţeleg că am greşit. Îmi cer iertare cu lacrimi sincere, cu păreri de rău nelimitate, cu explicaţii corecte, dar e prea târziu. Nu se mai poate repara nimic. Telefonul va continua să sune în gol, dragostea nu va creşte înapoi, tristeţea va lăsa urme pe suflet. Nimic nu va mai fi la fel.

Uneori ştiu unde am greşit. Dar de cele mai multe ori situaţia e aşa complicată încât mă încurc în teorii şi nu mai găsesc răspunsurile. Unde-am greşit de nu mă mai iubeşti? Unde trebuia să fiu şi n-am ajuns la timp? Ce-am uitat? Ce-am spus prea mult, ce-am neglijat să spun? Ce faptă crudă de a mea a lăsat rănile astea adânci ? E greu de socotit.

Mi-aduc aminte cum era înainte. Mi-aduc aminte cum visam că o să fie. Am dărâmat, am ucis, am înşelat, am dezamăgit, am alungat. N-am înţeles şi n-am ştiut să fiu destul de bun. Am ignorat, am părăsit, am trădat. Am greşit. Cum se dă timpul înapoi?!

joi, 19 august 2010

Palatul brâncovenesc de la Mogoșoaia

Am constatat că și anul trecut și anul acesta mi-am petrecut ziua de 15 august la Palatul de la Mogoșoaia. Dat fiind această coincidență, m-am gândit să fac o comparație cel puțin din punct de vedere al impresiilor mele.

Fotografiile sunt surprinzător de asemănătoare. Clădirile s-au mai scorojit un pic, iarba la fel de verde, trandafirii ușor trecuți, dar încă parfumați și colorați. Nivelul lacului l-am găsit foarte scăzut. Locuitorii înaripați ai zonei foarte rezervați. Casa de peste lac era încă de vânzare, afectată sigur de instabilitatea pieței imobiliare. Grifonii din fața palatului râdeau pe înfundate de situația ei jenantă. Statuile lui Lenin și a doctorului Petru Groza aruncate după zidurile domeniului în zilele revoluției împotriva rămășițelor comuniste din 1990 sunt la locul lor. Dar locul lor se transformă și sper că nu într-un cartier rezidențial. Pe scurt, e șantier.

Cantitate moderată de oameni, deși este o zi caniculară de august, o duminică de sărbătoare și o zi liberă chiar și pentru cei care de obicei muncesc duminica. Am regăsit amatorii de picnic și mi-am regăsit și surprinderea că nu rămân gunoaie în urma lor. Grătarul este interzis, da. Spre deosebire de anul trecut, accesul mașinilor este permis (cu o taxă de 4 lei) într-o parcare din incinta complexului. Strada de lângă zidul domeniului este liberă!

Vreo 3 expoziții își găsiseră gazda la Mogoșoaia. Artă modernă spre foarte modernă, nu știu cât de potrivită cu ambientul lui Brâncoveanu, dar oricum interesantă. Expozițiile sunt un bonus întotdeauna.







Subconștientul meu și-a amintit că o excursie la Mogoșoaia implică provizii luate de acasă. Restaurantul existent, frumos și cu terasă, este ocupat când de o nuntă sau un botez când de alți doritori de ciorbă sau răcoritoare. Nu am reușit să găsesc loc liber și oricum e mai frumos pe iarbă privind visător lacul.

Pe scurt, merită plimbarea. Aer curat, istorie, iarbă verde, soare, spațiu suficient, liniște.

marți, 17 august 2010

Oh Happy Day!

Acum câțiva ani, niște analize de sânge întâmplătoare au demonstrat fără drept de tăgadă că genetica noastră produce colesterol fără a ne fi îmbuibat cu linguri de untură sau altceva. Pur și simplu, combinația genelor duce la producția unei cantități mult mai mari decât cea obișnuită. Niște cifre care au uimit medicul cititor al analizelor. Așa că n-am avut încotro și am sistat consumul oricăror alimente care ar fi putut spori aceste cifre. Porcul n-a mai trecut prin frigiderul nostru, din cartofii cu smântână au rămas doar cartofii, din salata beuf cu maioneză doar salata, ne-a ocolit curierul cu pizza, ne-am închis nările când am trecut pe lângă shaormerii, am înlocuit batoanele de ciocolată cu batoane de cereale, am înlocuit chiftelele cu mirositul pe la ușile vecinilor și sarmalele cu salata de varză.

Am încercat orice surogat: maioneză fără ou, sarmale de pui, chiftele de dovlecei sau de pește. Degeaba. Pofta ne doboară mai ceva ca sabia lui Ștefan cel Mare. Nu facem sarmale de Crăciun, dar invităm rude care vin cu ele în geantă. Nu facem maioneză, dar vizităm prieteni care nu știu să gătească fără. Nu alegem din meniu cartofii prăjiți, ci "greșim" alegându-i pe cei țărănești în care, nu știu cum, mereu se strecoară câte o bucățică de șunculiță.

Când intru în bloc și simt miros de chifteluțe mă rog să fie de la noi. Altădată fugeam de mirosul de prăjeală ca necuratul de tămâie, dar acum lucrurile s-au schimbat. Mi-amintesc că în facultate am plecat la un chef în cămin cu un pulover pe care-l uitasem în bucătăria mamei și care prinsese un apetisant iz de chiftea. Am dat ocol căminului vreo jumătate de oră ca să-l aerisesc. Acum i-aș fi salivat pe mânecă.

Dar astăzi, am depistat în frigider una bucată mușchi de porc, mut ca peștele. Fără a mă întreba care este scopul vizitei, l-am zvârlit pe grătar. L-am asezonat cu o salată de roșii cu ceapă și am înfulecat fericită. Cred că m-a vizitat Moș Crăciun în miez de august. Sper că mirosul s-a lipit zdravăn de perdele și-l voi regăsi și mâine, că Moș Crăciun vine doar o dată pe an.

duminică, 15 august 2010

Cum să reziști în București la 35 de grade

Îl găsiți pe strada Muzeul Zambaccian, la numărul 21A, într-o zonă de vile din Bucureștiul de altădată. Muzeul adăpostește colecția de artă a lui Krikor Zambaccian care a donat-o statului român în 1947. Este preponderent o colecție de artă românească, opere de pictură și sculptură aparținând celor mai valoroși artiști români.

În casa Zambaccian te simți acasă. Aproape că-ți vine să atingi neîncrezător Țăranca culcată în iarbă a lui Nicolae Grigorescu, Portretul de copil al lui Tonitza, incredibilele flori ale lui Ștefan Luchian. Îi regăsești aici pe Theodor Pallady, Alexandru Ciucurencu, Ion Andreescu, Gheorghe Petrașcu, Corneliu Baba, Camil Ressu și alții, fiecare ocupând o cameră sau doar un perete după caz. De pe un șemineu îți zâmbește un Cap de copil al lui Brâncuși, iar de pe un birou un Cap de țigancă al lui Frederic Storck. În ultima încăpere s-au adunat străinii: Matisse, Delacroix, Sisley, Cezanne, Picasso.

Parchetul scârțâie. Cei câțiva vizitatori încearcă să se piardă unii de alții și să se refugieze în câte un peisaj. Prin geamurile mari, acoperite un cu grilaj de fier forjat, răzbate forța vie a grădinii pline de flori. Ai senzația că artiștii s-au adunat la o șuetă ignorând timpul și spațiul.

Fotografiatul nu este permis. Ar fi o blasfemie. Însă mângâiatul cu privirea și aprovizionarea sufletului cu frumos este permis. Când ieși din muzeul Zambaccian este liniște. Nici țipenie de om sau de mașină pe străzile înguste încadrate de vile frumoase, cu flori și terase spațioase. Te trezești într-o oaza ireală de liniște, umbră, culoare și te întrebi inevitabil de ce nu poate fi mereu și peste tot așa.

sâmbătă, 14 august 2010

August Rush (2007)

Apreciem un film pentru subiect, prestația actorilor, efectele speciale, umorul replicilor, dramatismul situațiilor. Dar uneori îmi place un film deși n-ar fi obținut note foarte bune la aceste capitole. Îmi place ideea. August Rush este un astfel de film. Diferit, fidel unei idei noi, senzoriale, cu o muzicalitate incredibilă.


Sunt filme în care imaginea spune totul și filme care n-ar supraviețui fără textul vorbit de actori. August Rush este un film în care sunetul spune tot. Surprinzător, te face să asculți atent orice sunet din jurul tău, catalogat mult prea ușor drept zgomot .

joi, 12 august 2010

Când vine vorba să scrii despre tine

Cel mai greu subiect despre care aş putea vreodată să scriu sunt eu. De aceea procesul de angajare este un calvar. Te aşezi cuminte pe un scaun ţinând mâinile într-o poziţie studiată. Te uiţi fix în ochii interlocutorului, că aşa dă bine. Apoi vine timpul monologului: “Povesteşte-mi un pic despre tine.” Angajatorii ar trebui să-ţi dea întâlnire în parc sau la vreo terasă şi să afle ce vor de la tine pe ocolite, într-o discuţie amicală. Ştiu sigur că ar avea parte de mult mai multă sinceritate.

Dar la aceste interviuri nu ajungi decât dacă îi convingi înainte că meriţi. Şi cum altfel i-ai putea convinge decât vorbindu-le despre tine într-un CV şi o scrisoare de intenţie. Dacă CV-ul are o formă bine definită şi devine astfel doar un formular, scrisoarea de intenţie trebuie să dovedească motivele pentru care îţi doreşti acea slujbă şi implicarea în domeniu. Cu alte cuvinte, laudă-te cu inspiraţie şi avânt muncitoresc. Şi ce-ai putea să scrii? Că vrei doar slujba oferită aici, dar aplici şi pe la alţii ca să nu mori de foame în caz că nu eşti încă suficient de bun pentru aşa un post onorabil. Că te-ai pregătit toată viaţa pentru acest post. Că eşti cea mai bună alegere datorită calităţilor tale excepţionale de lucru în echipă, lider înăscut, înclinaţiei de a nu mai pleca acasă de dragul firmei şi disponibilităţii complete la orice oră din noapte sau weekend. Zile de vacanţă? Nici nu ţi-a trecut prin cap să ceri, iar bani nu primeşti decât de Crăciun când mergi cu uratul. Şi evident trebuie să adaugi o frază creaţie proprie despre tine.

Eseurile ‘despre tine’ s-au extins la admiterea în facultăţi, la aplicarea pentru burse, programe de studii post-universitare, cursuri de toate felurile, în curând va apare scrisoarea de motivaţie a viitorului şofer. Până şi blogurile şi reţelele de socializare, bazate integral pe virtualitate, adună pe lângă profil şi câteva rânduri despre tine.

Întotdeauna există o dilemă în ceea ce priveşte gradul de sinceritate al unui astfel de material. Eu înclin să nu le dau crezare, deşi nu mă îndur să mint când le scriu pe ale mele (probabil din orgoliul că asta sunt şi dacă nu-ţi place treaba ta) Dar uneori îmi doresc atât de mult un anumit lucru încât îmi calc pe suflet şi mă descriu în culori mai aprinse. Cred că cel mai sigur ar fi să ne rugăm mamele să scrie despre noi.

Deci, trebuie să scriu între 5 şi 10 pagini despre mine. Ajutor!

miercuri, 11 august 2010

Ray Loriga - Căzuți din cer

Mi se întâmplă să citesc cărți fără să am cunoștiință despre ce voi găsi în paginile atent numerotate și printre rândurile autorilor. Le primesc, le împrumut sau doar le descopăr în bibliotecile pe lângă care se întâmplă să trec. Romanul lui Ray Loriga este o astfel de întâmplare.

Căzuți din cer se citește dintr-o înghițitură, într-o singură bucată, pentru că nu este foarte voluminoasă și nu face pauze, nu fragmentează acțiunea. Nu se poate spune "am rămas acolo unde cutărică făcea asta". Este o poveste despre doi frați, doi iubiți, un criminal și victimele sale, polițistul bun și cel rău. Este povestea urmăririi unui tânăr pe drumuri, în propria casă și familie, prin posturile de televiziune. Dar dincolo de perspectiva cinematografică a acțiunii, mi-a plăcut perspectiva familiei, a fratelui, târât prin televiziuni și prezentat ca un tânăr fără tată, fratele unui criminal, mai mult ca sigur următorul căutat de poliție. Societatea l-a avertizat că-l va fi cu ochii pe el, convinsă de natura ucigașă a faptelor sale nenăscute. Este o perspectivă mai greu de găsit în filmele cu infractori și polițiști, dar cu ample implicații sociale. De fapt, romanul lui Ray Loriga se numește La pistola de mi hermano (Pistolul fratelui meu).

Ray Loriga este născut în 1967, la Madrid. De la debutul său din 1992, cu romanul Lo peor de todo, a mai publicat încă 9 sau 10 romane, a scris scenarii de film și colecții de proză scurtă. Este considerat una dintre vocile energice ale noii generații de scriitori, iar implicarea sa în cinematografie (ca scenarist și regizor) îi asigură un important canal de comunicare cu publicul. A fost prezent în iunie la București pentru târgul de carte Bookfest și se pare că i-a plăcut în România.

luni, 9 august 2010

10 lucruri mărunte împotriva cărora protestez

1. Aruncarea gunoaielor pe linia de metrou, de tramvai sau de cale ferată, pe marginea drumurilor, prin păduri şi prin alte locul pe unde este evident că trece frecvent cineva să le adune.

2. Purtatul şlapilor în oraş.

3. Ştirile despre oameni care nu ştiu să numere câte pahare au băut şi ulterior se produc artistic pe străzi.

4. Promovarea alăturării a două tarabe sub denumirea de târg.

5. Justificarea oricărei boacăne făcute în public de către progenitura proprie prin “Ce să-i fac? E doar un copil.” Răspunsul este: educaţie.

6. Plescăitul atroce la mesele unde se află şi alte persoane decât protagonistul concertului.

7. Practicarea terorismului biologic prin deplasarea cu mijloace de transport în comun purtând un miros anti-personal acumulat în timp.

8. Emisiunile de televiziune bazate pe umorul stârnit de oameni cel puţin săraci din punct de vedere al duhului.

9. Comisionul bancar pentru vizualizarea sumei existente în cont.

10. Utilizarea greşită a scării rulante în condiţii de trafic intens: pe stânga se merge, pe dreapta se stă.

sâmbătă, 7 august 2010

Ghinda

Nu făceam nimic. Aşteptam cuminte să-şi cumpere ceilalţi de mâncare şi să ne aşezăm undeva pentru prânz. Stăteam pe o bordură înaltă de piatră, încălzită puternic de cele 35 de grade pe care mi le oferea soarele de august.

Nu ştiu de unde a apărut. Mi-a atras atenţia fusta foarte scurtă, de un albastru puternic şi picioarele slabe şi albe. Înainte de a apuca să alcătuiesc un gând, era lângă mine.

 -  Îţi dau ţie asta, mi-a zis şi mi-a întins ceva pe care-l frământase mult între degete. Şi degetele erau asemenea picioarelor, albe şi slabe şi cumva pline de riduri deşi fata nu avea mai mult de 17 ani.
 -  Nu, am zis din reflex.
 -  Ia-o!, a insistat pe un ton care m-a făcut să întind mâna automat şi să primesc obiectul.
 -  Şi ce să fac eu cu ea?, am continuat să protestez fără să mă uit ce primisem. Era un gen de împotrivire pe care-l practic cu toţi străinii, uneori fără să vreau.
 -  Nu ştiu.. e norocoasă.


Am plecat pentru o clipă ochii să văd ce mi-a dat. Era o ghindă mare și rotundă, cu tot cu capac. Era răcoroasă și plăcută la atingere. Mi-a scăpat un zâmbet și am vrut să-l împărtășesc cu fata cea darnică, dar când mi-am ridicat privirea de la ghindă ea nu mai era acolo.
 -  Mulțumesc!, am strigat destul de tare sperând că mă aude și se întoarce.

Nu s-a mai întors. Am rămas cu ghinda și cu amintirea degetelor ei subținiri și albe, capabile să ofere răcoare în plin soare. Mă întreb dacă ne vom mai întâlni și dacă ne vom recunoaște. Nu mă întreb însă dacă ghinda chiar este norocoasă. Știu sigur că este.

Sursă foto aici

joi, 5 august 2010

Femeie vs. Bărbat

 - Nu mi-am dorit niciodată să fiu bărbat, dar mi-ar fi fost mai ușor dacă aș fi fost.

El își scufundă privirea în paharul cu bere rece, așteptând să se scurgă una din picăturile formate pe pahar. Când ajunse pe masă, o strivi cu arătătorul, bucurându-se de răcoarea ei.

 - Tata m-ar fi înțeles mai bine, frate-miu m-ar fi plăcut mai mult, mamei i-ar fi fost mai ușor. N-ar mai fi ieșit scandal când primeam haine de la frate-miu sau de la văru-miu și protestam că nu sunt haine de fată.

Îi venea să-și gâlgâie berea fără să se uite la ea nici un pic, dar ar fi trebuit s-o privească în ochi, s-o îmbărbăteze, s-o țină de mână măcar. S-o îmbărbăteze.. asta nu l-ar fi trădat?

 - Apoi și-n școală mi-ar fi fost mai ușor. L-aș fi putut pocni pe ăla care m-a luat pe sus și m-a ținut suspendată peste balustradă pentru că nu vroiam să chiulesc. I-aș fi tras un pumn zdravăn și n-ar mai fi îndrăznit să-și bată joc de mine. Așa a trebuit să mă mulțumesc cu a-l urî din toată inima și a-mi ține cu disperare fustă lipită de mine.

Nu mai rezistă. Bău cu înghițituri mari și mai ceru încă una. Chelnerul se uită și la ea, dar paharul de limonadă aproape plin îl convinse să nu mai zică nimic. El își frânse mâinile și o apucă de un deget. Avea degete reci și umede, mici ca de copil, cu unghii rotunde și vopsite într-o culoare al cărei nume nu-l știa.

 - Nu l-aș fi iubit. Nu, dacă eram bărbat nu l-aș fi iubit. Și sigur n-aș fi suferit atât sau poate aș fi făcut-o, n-aș fi vrut să fiu unul dintre nesimțiții ăia care uită a doua zi. Da, aș fi suferit și aș fi scris despre asta. Întotdeauna suferința bărbaților e apreciată, în timp ce a femeilor e doar văicăreală ieftină.
 - Ascultă, tu chiar crezi ce spui? Chiar ți-ar fi fost mai ușor să fi bărbat? Adică știu că profesia aia a ta ar da mai bine pe un bărbat și că probabil te-ai fi descurcat mai ușor în școală, dar sunt multe lucruri pe care nu le știi despre noi. Uite, închipuie-ți că ești în locul meu. Cum ai cere o femeie de nevastă? Cum ți-ai învăța puștiul să dea pumni?
 - Nu știu, adevărul e că nu știu.

Se ciondăneau mereu pe tema asta. Le erau viețile atât de aglomerate încât orice fel de evadare, chiar și în tabăra celuilalt sex, părea o soluție bună. Îl strânse de deget și îi zâmbi pentru prima dată în acea seară. Avusese o zi grea și era obosită. El se lupta cu aceleași frustrări ca-n fiecare zi. Se priviră pentru o clipă în ochi, căutând răspunsuri, apoi zâmbiră și-și strânseră mai departe degetele până când chelnerul sosi cu cea de-a doua bere și le destrămă idila falangelor.

marți, 3 august 2010

Cum să reziști programului zilnic

Voi pleca de la presupunerea că nu desfășori o activitate fizică la locul de muncă (nu de alta, dar altfel n-ai mai citi bloguri în timpul programului). Deci 8 ore pe zi ești lipit de birou, 2 ore ești lipit de masă, încă vreo două de scaunele din metrou și autobuz (iar dacă stai în picioare ești agățat inestetic de o bară, mușchii tăi având consistența unei mămăligi moi lăsate în calea lingurii, aici șoferul). Apoi mai punem 8 ore de binecuvântată poziție orizontală în patul moale și aducător de vise, 1-2 dedicate fotoliului din fața televizorului (exceptând perioadele de campionat de fotbal). Rămân 2-3 ore pe zi în care te poți simți liber și-ți poți face programul după voia și posibilitatea inimii.

A rupe din puținul timp liber o oră pentru sport e mult, știu. Vestea bună e că nu trebuie s-o faci zilnic și vestea și mai bună e că sportul recunoaște omul care a mai făcut sport și lucrurile devin mai ușoare. O să spuneți că și alergatul după cumpărături, căratul lor până acasă, împachetarea rufelor și întinsul lor pe sfoară, joaca alături de copii și alte activități casnice sunt până la urmă activități cu aromă de sport. Dar este exact același lucru și când vine vorba de aromele alimentare identic naturale: seamănă, dar nu răsare.

Sportul organizat are o structură dedicată unui anume pacient. Prin sport se dezvoltă anumite grupe de mușchi, se dezmorțesc anumite încheieturi, se sprijină inima sau se reduce colesterolul, se stimulează rinichii și se curăță de toxine întreg organismul. O oră de aerobic nu este același lucru cu o oră de înot, un meci de baschet sau o tură de călărie. Alegeți ce vi se potrivește și ce vă este necesar, la intensitatea stabilită de dumneavoastră și de posibilitățile pe care le aveți. Sportul este un sport costisitor încă, dar sunt o mulțime de șmecherii care vă vin în ajutor: bicicletele închiriate gratuit, ganterele antrenate la domiciliu, alergatul în parc, baschet pe Kiseleff sâmbătă când se închide circulația. O oră de aerobic costă cât un meniu la fast-food.

După doar o oră de sport calificat, organismul vă sărută mânușițele, bea fericit o bere și se ocupă zâmbitor de restul programului. Dulcea oboseală se instalează, scurgându-se prin toate cotloanele nescuturate de praf de mult. Sângele e cald, capul de gol, privirea e senină. Prin magie, ați scăpat de gândurile netrebnice trezite de șeful zgârcit, colegul nesuferit, clientul imbecil. Și mai e ceva: veți dormi impecabil și fără vise cu gândaci (precizarea este pentru domnișoara de la metrou care declara șoptit în telefon că nu se teme decât de Dumnezeu și de gândaci, din motive complet diferite, evident).
Sursă foto

duminică, 1 august 2010

Fabrica

Am descoperit Fabrica la câțiva pași de piața Unirii, navigând pe străduțe de București autentic (case cu 1-2 etaje, împodobite de creatorul lor cu tot felul de înflorituri, curți interioare, magazine, ateliere, miros de mahala). Pe vremuri, aici se produceau ciorapi. Astăzi însă era locul de desfășurare al Jaff-ului (Just another fashion fair.. not), un fel de târg de țoale și bijuuri (zău că nu le pot numi altfel) semnate de cei mai tineri și nonconformiști artizani, câteva prăjiturele de casă, o terasă cu bere și mâncare, două filme scurte și un concert, revista Dor și multă voie bună. Mâine va fi altceva, pentru că Fabrica asta produce altă pereche de șosete în fiecare zi (concerte, filme, improvizație, stand-up comedy, târguri, expoziții).

M-a încântat multitudinea de idei bune, de design și gust cu care s-a renovat această cădire, anostă și muncitorească. Ceva verde apare de unde te aștepți mai puțin, au loc special de joacă pentru copii (cu leagăne și nisip), oriunde te-ai uita dai de o piesă de grafică surprinzătoare, amuzantă și colorată. Cerul se zărește liber printre niște fâșii de pânză fluturătoare care nu lasă soarele să te ardă. Asfaltul e întrerupt de găuri verzi în care crește câte o plantă. Cea mai modernă instalație de răcorit clienții funcționează fără a lovi pe nimeni în plin. Și toate astea într-o ruină de fabrică, pe care, culmea!, n-a fost nevoie s-o dărâme.

Nu știu cât de bine merge economia, reformele și justiția. Însă încep să observ că societatea începe să iasă din perioada de tranziție. Se face jurnalism altfel (vezi Dor, care și-a lansat săptămâna trecută al treilea număr. O revistă făcută de jurnaliști independenți, o bucurie de imagine, cuvânt, istețime, umor, idee), se face cultură altfel (vezi tinerii actori care fac improvizație, stand-up comedy, piese de teatru prin baruri), se fac haine, accesorii, fotografii, evenimente, se dansează aiurea, în sfârșit au apărut cafenele și terase în centrul vechi. Există oameni cărora le pasă de mediu, există târguri de produse naturale. În sfârșit lumea iese în oraș, pe străzi, în parcuri (unde uneori cântă fanfara). Nu se mai ascund, se bucură. Semn bun, zic eu.

Etichete

atitudine (312) viata (297) fotografii (296) recomandare (213) timp (133) proza scurta (131) dragoste (127) jurnal (106) căutare (103) video (101) literatura (98) recenzie (96) dorinta (89) peisaje (80) amintiri (78) Despre locuri si orase (77) călătorii (75) roman (69) film (64) feminin (62) eseu (60) contrasens (56) Bucuresti (54) România (53) poezie (51) muzică (46) portret (44) poveste (44) instantaneu (43) primavara (39) sarbatoare (39) Tams (37) copilărie (36) animale (31) vacanță (31) educatie (30) incredere (29) toamnă (29) campanie (24) turism (24) targ (23) aniversare (22) arta (19) concert (19) propunere (18) relatii (18) Adena (17) muzeu (16) responsabilitate (16) animatie (15) expozitie (15) joc (14) colectie (13) voluntar (11) model (10) Cortázar (8) Simone de Beauvoir (8) Milan Kundera (7) ReUseMe (7) Mihail Bulgakov (6) Kawabata (5)

Creative Commons License

Arhivă blog

Despre mine