luni, 29 noiembrie 2010

ReUseMe – Scopul lucrării

În curând vine vara. Știu, mai sunt în plan un Crăciun, un Paște, o zi a copiilor, dar pentru mine au început deja gândurile de vară: disertația. Cu această ocazie, voi pregăti o lucrare dedicată consilierii pentru dezvoltare profesională sub forma unui material multimedia. Sună complicat, dar de fapt este un DVD interactiv care va conține câteva interviuri cu oameni obișnuiți, relativ la experiența lor profesională, la dorințele avute și compromisurile făcute, la muncă și studii și șansă și oportunități.

Rolul acestor interviuri este să scoată în evidență șansele oferite de studiile post-universitare sau de specialitate, de acumularea experienței diversificate în mai multe posturi sau companii, de opțiunea afacerilor pe cont propriu. Aș vrea să descopăr și să prezint oameni inteligenți și motivați, care au încercat mai multe variante pentru atingerea scopurilor profesionale, care nu s-au lăsat opriți de primul necaz sau de prima slujbă călduță, care au perseverat, au învățat, au muncit. Aș vrea ca publicul să aibă ceva de învățat chiar dacă cei prezentați nu sunt oameni bogați, realizați surprinzător de bine, cu relații sau mediatizați.

Pentru a primi câteva indicații de început, am alcătuit un chestionar cu un minim de întrebări și l-am trimis prietenilor și cunoștiințelor care se încadrează în publicul vizat de acest material. Discuțiile născute în jurul proiectului m-au uimit. Au fost persoane care nu au înțeles nicicum rolul unui astfel de material: Ce nevoie am avea de consiliere profesională? De ce am asculta ce au alții de povestit? De ce ne-am dori o dezvoltare/reorientare profesională? Nu știu dacă să interpretez aceste nedumeriri ca o realizare personală a celor întrebați sau ca indiferență. Înțeleg că un om care a ajuns la nivelul dorit nu mai vede sensul unei investiții de timp în acest material. Dar oare când putem fi pe deplin mulțumiți de realizările noastre? Apoi alții mi-au spus că acest gen de produs se adresează oamenilor mediocri, care nu sunt suficient de buni pentru a-și găsi un loc stabil și confortabil. Mai mulți au afirmat că reorientarea și dezvoltarea profesională este dedicată celor cu studii medii și, eventual, experiență și venituri reduse.

Răspunsurile primite au fost în parte contradictorii. Mai mult decât răspunsurile, reacțiile celor întrebați au fost dintre cele mai diverse. Cred în continuare în scopul educativ și informativ al unui material bazat pe oameni și pe poveștile lor, dar nu mai sunt la fel de sigură că va fi ascultat cu interes în momentul și la locul lansării: vara 2011, România. Vă aștept cu interes părerile pentru a ști cu certitudine încotro mă îndrept.

sâmbătă, 27 noiembrie 2010

Calendar

Ne apropiem grăbiți de alt an, părăsindu-l pe acesta fără regrete. Ne facem planuri, speranțe, ne așezăm în gând dorințe noi. Cerem mereu și mereu, uitând cât am primit, nemulțumiți și lacomi. Nu am nici o dorință pentru 2011. Am doar o mulțumire pentru 2010.

ianuarie - Sinaia
februarie
martie - Mănăstirea Curtea de Argeș

aprilie
mai - Cetatea Biertan
iunie - Muzeul Satului București
iulie - Cazinoul din Constanța
august - Monumentul eroilor, București

septembrie - Biserica Neagră, Brașov


octombrie, Castelul Peleș, Sinaia





noiembrie

decembrie, Calea Victoriei, București

joi, 25 noiembrie 2010

Amintiri, obiecte, sfârşit

Manualul spune să nu ne ataşăm de lucruri trecătoare pentru că vom avea doar de suferit. Dar cum să te desparţi de jucăria preferată din copilărie, de pijamaua pe care ai primit-o când ai plecat în prima tabără, de ceasul/bijuteria cea mai dragă, de fotografii de demult, de cărţile de poveşti, de mânuşile croştetate ale bunicii pe care nu le-ai purtat niciodată?

sursa foto
Mi se lipesc de mână şi de suflet. S-au stricat sau sunt ponosite şi de nefolosit, nu mi se potrivesc, nu le scot din sertarul în care le-am aşezat acum 10 ani. Dar nu sunt în stare să le arunc. Mai bine smulgeţi-mi unghiile una câte una! Dintr-o emisiune de televiziune am rămas cu întrebarea: ce ai lua cu tine în caz de incendiu, ştiind că ce rămâne e pierdut? Am făcut o listă kilometrică, începută (firesc) cu pisica şi terminată cu acte şi bani. Pe poziţiile cele mai bune se aflau prima şi cea mai dragă păpuşă, geanta de la grădiniţă plină cu tot felul de amintiri, bijuterii ieftine, dar cu multă valoare sentimentală, puloverul tricotat de bunica (ultimul), ceasul bunicului şi iconiţa găsită în noroaiele frontului pe timp de bombardament, laptopul şi aparatul de fotografiat, mileurile şi goblenurile bunicii, colecţia de pietre şi scoici adunate nici eu nu ştiu de unde, toate cărţile dacă s-ar putea, albumele de fotografii, mărturiile de la nunţile prietenilor dragi şi multe alte mici sau mari obiecte care nu mi-ar fi de nici un folos.

Amintirile sunt efemere. Voi uita curând zâmbetele celor ce nu-mi mai zâmbesc, mirosurile atât de dragi ale copilăriei, glasul bunicilor. Mă agăţ de ele într-o încercare inutilă de a le ţine în viaţă, de a le face cunoscute. În parte e rolul obiectelor să menţină o formă a amintirii care să mai poată încă spune o poveste. De-asta ţin atât de mult la ele, dar poate cel mai rău mă sperie irevocabilul, sfârşitul pe care l-aş putea lăsa să-mi scape printre degete.

marți, 23 noiembrie 2010

Dans de societate

sursa foto
Suntem animale sociale, exceptând pustnicii care se retrag în munţi. În jurul nostru trăiesc şi se manifestă alţi semeni fără de care viaţa noastră ar fi în primejdie mare numită singurătate. Dar cum ne gestionăm acest noroc este cu totul altă poveste.

Întâi împărţim oamenii în categorii: familie, prieteni, colegi, străini, profesori, personalităţi, duşmani, etc. Pentru fiecare din aceste categorii ne alegem un tip de comportament şi ne ţinem scai de el construind ceea ce se numeşte personalitate. Dar dincolo de aceste interacţiuni majore, vrând nevrând, interacţionăm cu fiecare individ în parte. Aşa avem ocazia să ne manifestăm cu ce avem mai rău, mai urât, mai acuns.

Iată care sunt paşii acestui dans:
- Ne trezim indignaţi de sunetul insistent al deşteptătorului şi aruncăm o privire încruntată şi lăcrămoasă celui ce ne iese în cale (nu distingem bine dacă este pisica, soţul/soţia, colegul de apartament, mama care s-a trezit să ne facă pachetul).

- Orbiţi de lumina din baie, ne zborşim printre picături de pastă de dinţi la figura strâmbă din oglindă. O tăiem cu aparatul de ras sau, după caz, îi înfigem rimelul în albul ochilor.

- Înghiţim micul dejun (sau nu) cu ochii în jos, pe ceas, alergând pe alocuri şi udând florile cu mâna stângă.

- Înjurăm vecinii că ocupă abuziv liftul, coborâm pe scări şi ne ciocnim frontal de vecina de la 1 care mereu iese din casă dacă aude paşi pe scări. Îi urăm bună dimineaţa şi o înjurăm în gând.

- Aşteptăm metroul câteva minute, numărând persoanele din jur şi întrebându-ne extrem de nedumeriţi unde s-or duce cu toţii. Metroul vine, oameni vor să coboare, oameni vor să urce. Ignorăm tot şi urcăm. Din 4 părţi se lipesc alţi oameni de noi. Unul citeşte, îl injurăm. Unul ascultă muzică şi un sunet firav răzbate prin căştile înfipte între ciocan şi scăriţă, îl înjurăm. Altul stă pur şi simplu cu ochii în gol şi îl bodogănim că n-a stat acasă. Al 4-lea e un coleg de servici şi îi zâmbim încercând zadarnic să găsim un subiect de conversaţie. Lângă el, nevastă-sa ne priveşte alb şi o analizăm din cap până în picioare, neratând pantofii urâţi şi eşarfa prea roşie.

- Neonul din birou ne oboseşte. Constatăm că mai toţi colegii au cearcăne şi o nuanţă prea palidă a feţei. Ne aruncăm unul altuia câte un ‘Neaţa’ plin de silă, lene şi nesimpatie. Discutăm despre vreme, meci, politică. Apoi amuţim absorbiţi de treburi sau de gânduri.

- Ocazional, izbucnesc conflicte. “Îmi pare rău, eşti pe dinafară”, “Să taci când vorbesc eu”, “Adică ce vrei să spui cu asta, te iei de mine?”, “Cine te crezi?” După conflictele directe urmează războiul rece, tăcut, şoptit printre birouri. Se nasc tabere, alianţe, se semnează amnistiţii. Dacă ai fost văzut într-o tabără nu mai poţi interacţiona cu altele. Biroul este cel mai dur spectacol de Survivor pe care îl ştii. Se fac propuneri de eliminare, se duc lupte de gherilă, toate sub aparenţa unei echipe bine consolidate, ca o mare familie.

- Seara, după reluarea spectacolului din mijloacele de transport în comun, te îndrepţi recunoscător spre un centru de relaxare. Dacă e o sală de gimnastică, cei din jur vor transpira prea mult, vor lăsa aparatele ude, vor vorbi în timpul orei, vor aglomera vestiarul. Dacă e o terasă/restaurant/berărie, cei din jur vor vorbi prea tare, vor fuma prea mult, serviciul e prost, masa murdară, toaleta ocupată, prietenii întârzie.

- Te retragi obosit în apartamentul tău. Prea obosit ca să mai discuţi cu soţul/soţia, pisica, colegul, mama. Te uiţi la un film unde toţi par fericiţi sau dacă nu se aruncă în aer cu furie. Apoi adormi.

Dacă vă regăsiţi în paşii dansului de societate, este un moment bun să faceţi ceva ca să dispăreţi de pe listă. Încercaţi doar o zi să vă treziţi devreme zâmbind, să citiţi două pagini de carte după ce aţi pierdut metroul şi să nu vă plângeţi de aglomeraţie, să vă placă vremea chiar dacă e ceaţă cumplită, să spuneţi “Bună dimineaţa” şi “La revedere” (nu “neaţa” şi “pa”), să nu înjuraţi şi să nu împingeţi pe nimeni, să nu vă consideraţi toţi colegii proşti sau/şi nesimţiţi/inferiori/scandalagii/incompetenţi, să vă bucuraţi de timpul liber, de vorbă, de dragoste, de prieteni. Încercaţi să adormiţi zâmbind, încântaţi de ziua ce tocmai a trecut şi nerăbdători pentru cea care vine. Poate dacă ne-am bucura de oamenii din jurul nostru, n-am mai fi o comunitate de maimuţe zăpăcite şi gălăgioase, care se scarpină pe burtă şi se tânguie toată ziua (atunci când nu-şi fură bananele una alteia).

duminică, 21 noiembrie 2010

Despre vise

E sfârșit de noiembrie, de toamnă, de an, de zi. Un sfârșit de clipă, cu multă ceață prin care zăresc luminițe sute. Ciudat, drumul îmi pare pustiu și plin în același timp. Poate din cauza ceții, poate din cauza luminițelor ce-mi vin în față. Conduc prin ceață pe un drum cunoscut, pustiu și ireal. Conduc către ceva sau mă îndepărtez de ceva? Am lăsat în urmă sau vreau să descopăr? Construiesc un vis, o viață, un drum. Am primit sarcina asta acum multe toamne, săptămâni, clipe. Mă îndrept către un final, n-avem încotro, nu?

vineri, 19 noiembrie 2010

Isaac Asimov - Ce-şi face omul cu mâna lui (o traducere delicată a titlului original “Silly asses”)

Publicată în 1958, povestirea lui Isaac Asimov , “Silly asses”, sintetizează toată munca asociaţiilor de protecţie a mediului: industrializarea neglijentă, indiferenţa faţă de spaţiul care ne găzduieşte, obţinerea rezultatelor cu un minim de efort şi iresponsabilitatea totală faţă de urmările faptelor noastre. Ne facem groapă de gunoi în propria curte şi nu suntem deloc preocupaţi de soarta noastră şi a generaţiilor următoare. Au trecut mai bine de 50 de ani de la publicarea acestei povestiri şi este trist că lucrurile nu s-au schimbat absolut deloc, ba dimpotrivă, am descoperit noi metode de a ne distruge pământul de sub picioare. Iată textul, integral, preluat de aici.



Naron, din străvechea stirpe a Rigelienilor, era al patrulea din ginta sa care ţinea cadastrul galactic; avea un registru mare, în care erau scrise nenumăratele specii ajunse la inteligenţă, din toate galaxiile. Mai avea unul, mic şi subţire, în care trecea cu deosebită satisfacţie numai acele neamuri care, pe deplin maturizate, erau demne de a intra în Federaţia Galactică.

Din registrul mare fuseseră şterse de-a lungul vremurilor, multe nume ale dispăruţilor, defecţiuni biochimice, dezechilibrări ecologice sau sociale, ori pur şi simplu ghinionul, îşi luaseră tristul obol. Din registrul mic, în schimb, nu fusese anulată nicio intrare.

Naron, uriaş şi incredibil de bătrân, privi pe sub sprâncenele-i stufoase curierul care tocmai se apropia cu plecăciuni adânci.

- Naron, Unic şi Imens…
- Lasă, lasă salamalecurile şi spune-mi ce e nou.
- Ah, Slăvitule, o altă aglomerare de făpturi a ajuns la maturitate.
- Ia te uită! Aproape în fiecare ciclu primim câte un nou mebru. Ne înmulţim, tinere, ne înmulţim! şi… cine sunt cei noi?

Mesagerul îi comunică numărul de cod al galaxiei şi coordonatele planetei, iar Naron, cu frumoasa lui caligrafie, făcu trimiterea de cuviinţă în registrul mare şi trecu în registrul mic, după tipic, denumirea planetei, aşa cum apărea ea în limbajul băştinaşilor.

- T E R R A, silabisi el, ridicând a mirare privirea către curierul care aştepta curios sfârşitul ritualului. Creaturile acestea deţin un adevărat record. Nu ştiu alţii care să fi trecut atât de repede de la simpla inteligenţă la deplina maturitate. Hm, hm, sper să nu fie vreo eroare, ai?
- Se poate, luminate?! protestă mesagerul.
- Au descoperit energia termonucleară?
- Desigur, Preamărite.
- Ei bine, atunci e în regulă; doar acesta este principalul criteriu de selecţie. Am să-i contactez chiar eu pe vreuna dintre staţiunile lor extraplanetare.
- Aaaa, să vezi, Preaînălţate, se grăbi să precizeze tânărul, până acum nu au nicio staţiune extraplanetară. Observatorii menţionează însă că terranii au trimis staţii automate spre alte plantete şi că au o sumedenie de sateliţi artificiali, minusculi, ce-i drept, în jurul planetei lor.

Naron se încruntă, perplex.

- Doar atâta? Bine, dar experimentele, exploziile nucleare, care le-au permis studierea frânării şi controlorii reacţiilor de fisiune, toate astea unde le-au făcut?
- Păi… chiar pe Terra, Luminate!
- PE PROPRIA LOR PLANETĂ? tună Naron, ridicându-se în deplinătatea celor peste şapte metri ai săi.
- Chiar aşa, confirmă mesagerul, pierit.

Lăsându-se înapoi, în jilţ, încet, cu o tristeţe care parcă îi frigea umerii sub covârşitoarea ei povară, Naron taie cu o linie groasă numele proaspăt trecut în registrul cel subţire. Era, desigur, un act fără precedent, dar Naron era tare, tare bătrân şi foarte, foarte înţelept, astfel că era în măsură să prevadă inevitabilul, chiar mai bine decât oricine altcineva în univers.

- Inconştienţi, sărmanii… şi când te gândeşti ce frumos începuseră…

miercuri, 17 noiembrie 2010

Turist în România

sursă foto
Turismul in România. Dezbătut, analizat, promovat, subiect de scandal și de controverse, motiv de campanie electorală și de ponegrire. Industrie care încă mai aduce bani la bugetul de stat și motiv pentru cheltuirea unor sume imense de la același buget. Firmele specializate au efectuat sondaje care spun ca sunt și oameni interesați să-și petreacă vacanțele în România. Nu i-au întrebat însă dacă au aflat de România din presă sau ca urmare a vreunei campanii de promovare, dacă au văzut vreun film cu Dracula și au căutat Transilvania pe Internet sau dacă au fost curioși de unde vin Nadia Comăneci, Hagi și Ceaușescu. Sincer, cred că niciuna din variante nu este cea potrivită.

Sunt turist în România pentru că m-am născut aici și locurile acestea au fost primele pe care le-am văzut. Ai mei mi-au arătat multe colțuri frumoase și mi-au stârnit interesul pentru altele. Apoi am devenit independent și distanța mi-era un prieten bun. Mai am de văzut multe din țara asta și sper că o voi face. Nu caut hoteluri luxoase, drumuri bune, parcuri de distracții, litoral cu șezlonguri, trenuri de mare viteză. Nu sunt turist de all-inclusive și nici nu caut locuri sălbatice cu îndărădnicia unui pustnic. Nu urmăresc senzaționalul, pericolul, vampirii și poveștile romanțioase. Caut oameni, locuri, istorie, povești.

Nu știu exact ce spune noul concept al brandului de țară și nu-mi place termenul de brand. După un lung scandal mediatic nu am reușit să aflu decât că logo-ul are o mult prea controversată frunză verde. Se pare că ministerul turismului mizează pe Carpați în această campanie. Nu știu. Publicul a aflat cifre, detalii de culise, scandaluri și multă bârfă. Mai nimic despre direcțiile de promovare propriu-zisă.

Dacă m-ar întreba pe mine ce vor turiștii străini să găsească în România, le-aș zice să-și păstreze banii și să abandoneze orice campanie. Turistul își găsește singur drumul. Există agenții de turism care promovează anumite zone (nu degeaba găsiți în Ardeal turiști unguri și germani tot timpul anului și ucrainieni și moldoveni în stațiunile de munte la timp pentru sărbătorile de iarnă pe stil vechi). Apoi există turiștii călători, cărora nu le pasă de starea asfaltului sau de stelele hotelului. Vin cu mașina, motocicleta sau bicicleta, stau câteva săptămâni și găsesc aici de toate pentru un circuit perfect: munte, orașe bogate în cultură și istorie, litoral, deltă, tradiții. Sunt oameni care au nevoie doar de hartă. Cel mai des am văzut polonezi, sloveni, germani, francezi. O ultimă variantă sunt excursiile organizate complet pentru cei care au văzut cam tot ce se poate vedea. Genul de turist pensionar. Aceștia vor opri poate și în București, dar cel mai sigur în Sibiu sau Timișoara, în Brașov sau în Bucovina. Nici ei n-au nevoie de promovare și de frunze, doar de autocar și ghid vorbitor al limbii lor.

Sunt unul dintre turiștii care-și caută singur drumul. Îmi place harta și indicatoarele rutiere. Nu ne pricepem la turism de elită și mă gândesc că ar trebui să renunțăm la el complet. Să transformăm tot litoralul în ceea ce era odată Vama Veche. Să dărâmăm hotelurile din stațiunile de munte și să construim pensiuni și cabane dotate cu prici. Să abolim all-inclusive și să decretăm prin lege țara ABC-urilor. Să construim doar drumuri forestiere, oricum autostrăzile nu ne ies. Să scoatem trenurile accelerate și rapide, să lăsăm doar personale în care oamenii să aibă timp să se cunoască. N-am pierde nici un turist, oricum românii preferă de mult Bulgaria, Grecia, Turcia și Austria. Rămân doar temerarii, pionerii, amatorii de off-road și de cort. Dacă aș putea scăpa și de grătare aș fi fericit.

Mi-e dor de un drum. Încotro să fie?

luni, 15 noiembrie 2010

Timpul poveştilor

Pe raftul de sus al cămării stătea mereu lampa cu gaz. Era una din multele minuni pe care bunicii le ţineau în casă, mereu în aceleaşi locuri. Lampa mi se părea un obiect elegant şi de preţ, poate datorită gâtului lung de sticlă şi rotiţei de alamă. Bunicul o îngrijea în fiecare dimineaţă pentru ca seara să fie aprinsă pe masa din sufragerie pentru timpul poveştilor.

În fiecare seară ne adunam toţi patru în jurul lămpii. Cu ajutorul ei şi al mâinilor magice ale mătuşii mele, fiinţe imaginare prindeau viaţă pe pereţii camerei. Asistam la războaie, schimbam lumi, ne lăsam imaginaţia să zboare liber, dincolo de orice zid, de orice regim. Aveam câţiva ani şi credeam că lumina se stinge special pentru poveştile mele, pentru prietenii mei care doar la adăpostul întunericului aveau curaj să se arate. Nu mi-ar fi trecut prin cap să încerc întrerupătorul. Ar fi putut să funcţioneze normal, eu nu-i simţeam lipsa.
Poveştile mi-au făcut viaţa frumoasă în vremuri în care nu prea aveam altceva şi nu înţelegeam că s-ar fi putut şi altfel. Amintiri, povestiri, poveşti, toate treceau prin glasul blând al bunicilor şi prin mâinile magice ale mătuşii.

Azi, în vremurile libertăţii totale, ale televiziunii şi internetului, ale telefoanelor mobile şi mp3-playerelor, ale jocurilor pe calculator, poveştile îmi dau nostalgia anilor petrecuţi la lumina lămpii. E sâmbătă, e o zi nesperat de însorită de noiembrie, iar eu ascult Dănilă Prepeleac, Pasărea măiastră, Din voia ştiucii şi poate alte poveşti nemuritoare. Stau între perne cu ceaşca de cafea şi mi s-a întins pe faţă un zâmbet pe care aproape îl uitasem. Un zâmbet de demult, de drag şi poveste.

duminică, 14 noiembrie 2010

Imago mundi

 

Muzică românească veche..  Muzică ascultată de străbunicii bunicilor mei. Mă întreb cum arătau, dacă le plăcea muzica sau arta, cum au iubit și ce au visat. Până unde vă cunoașteți rădăcinile, cât anume din componența sângelui ce vă curge în acorduri de cobză vă este cunoscut? Ce vă spune muzica aceasta veche?

miercuri, 10 noiembrie 2010

Kilipirim și Gaudeamus

sursa foto
Târgurile de carte îmi gâdilă palmele de fiecare dată. Nu se poate să plec fără o prețioasă achiziție, obținută la un preț frumos sau prea atrăgătoare ca să o pot lăsa din mână.

De ieri a început târgul de carte Kilipirim, găzduit ca de obicei de Sala Dalles, fără bilet de intrare și cu mult așteptatele reduceri. Partea bună a cărților este că nu se demodează niciodată, ba dimpotrivă capătă un aer deosebit odată cu trecerea timpului. Pentru mine, Kilipirim e un prieten vechi și de nădejde. Și-au anunțat prezența 40 de edituri, îmi pot construi un stoc bunicel de povești. Târgul beneficiază de o atmosferă deosebită, în centrul orașului, la bulevard. Te ispitește doar cu un afiș mic, dar Sala Dalles și-a obișnuit publicul cu discreție și evenimente de calitate.



sursa foto
Săptămâna viitoare (18 – 23 noiembrie 2010) este rândul Bucureștiului să găzduiască târgul Gaudeamus, târg de carte de învățătură, dedicat elevilor, studenților și tuturor celor care cred că mai au ceva de învățat.

Chiar dacă nu este la fel de ofertant ca un târg de carte obișnuit, Gaudeamus poate face câteva surprize plăcute în domeniul cărților educaționale (de regulă scumpe și greu de dibuit). Doar faptul că vor fi adunate într-un singur loc face selecția mult mai ușoară (vor fi peste 50 de expozanți). În cadrul târgului vor fi organizate lansări, concursuri și alte evenimente menite să trezească interesul publicului.

Program de vizitare: joi (18 noiembrie) 16.00 – 21.00, vineri (19 noiembrie) – duminică (21 noiembrie) 10.00 – 20.00, luni (22 noiembrie) 10.00 – 16.00. Prețul unui bilet este de 4 lei, având intrarea gratuită elevii, studenţii, cadrele didactice, pensionarii, membrii uniunilor de scriitori şi jurnaliştii.

luni, 8 noiembrie 2010

Eat, pray, love – filmul

Acum câteva luni citeam cu interes cartea si aflam despre viitoarea apariție a filmului Eat, pray, love. Și nu orice film, ci unul în care va juca Julia Roberts. Ocolind clișeele și obișnuințele vieții americane la care nu oricine are acces, văzând în noroc o oportunitate și în călătorie un curaj, am considerat cartea o investiție bună. Îmi place să mă aleg doar pe mine (îngrozitor de egoistă metodă, dar eficace) din paginile unei cărți. Așa că indiferent de părerile altora despre ce a încercat Elizabeth Gilbert să facă sau ce i-a ieșit, mie mi-a plăcut romanul. Poate și fiindcă a venit la momentul potrivit.

Despre film însă nu pot spune același lucru. Este lung, plictisitor, iar povestea mi-a lăsat impresia că poate fi explicată și pricepută abia după ce ai citit cartea. Julia Roberts nu joacă nici bine, nici rău, este de-o expresivitate palidă, nepusă în valoare de o regie aproape inexistentă. Filmul este doar un rezumat prost. Și nu, n-am adormit astfel încât să pierd esențialul, deși n-a fost ușor. Am recunoscut pasaje din roman, dar nu am găsit nici o legătură între ele, nici o structură, nici un motiv. Imaginea este modernă, stil videoclip, cu nenumărate treceri în timp, dar lipsind explicațiile este greu să te descurci între atâtea povești începute și neterminate. Mă așteptam la altceva de la un film cu locații atât de impresionante și cu un actor principal atât de bine cotat (în plus și potrivit ca apariție). În locul așteptărilor mele am primit un rezumat de 3 ore. Obositor.

Am constatat între timp că de la lansarea filmului librăriile afișează în raftul întâi cărțile lui Elizabeth Gilbert și mă întreb de ce notorietatea a venit de la un film prost cu Julia Roberts și nu de la un roman bun.

sâmbătă, 6 noiembrie 2010

Se caută o voce pentru Vigio!

Am transformat povestea lui Vigio astfel încât să poată fi înregistrată ca o poveste audio. Ba chiar am găsit și o voce pentru povestitor. Dar Vigio, cel grăsun și aventuros, nu are încă un glas propriu. Ce ziceți? Mă ajutați?

 Găsiți mai jos textul și replicile guguștiucului. Vă aștept înregistrările, în format .mp3 și cu o calitate cât mai bună, la adresa monica.radulescu09@gmail.com. Să zicem până miercuri, 10 noiembrie 2010, dar admit și întârziați. Dacă aveți nevoie de ajutor pentru înregistrare, puteți folosi cu încredere Audacity, un program de editare audio pe care îl găsiți gratuit aici. Mulțumesc!


Mă voi gândi și la o răsplată, pe lângă plăcerea de a vă juca împreună cu Vigio și de a vă regăsi vocea în poveste. Iată și textul:


Povestitor: Își ciugulea penele gri închis din coadă mai mult decât pe celelalte. Era atât de mândru de ele. Într-o colonie de guguștiuci cenușii, penele lui gri petrol făceau senzație. Vigio locuia pe cea mai groasă creangă a unui tufiș. Slujba lui consta în a traversa strada de vreo 3 ori pe zi ca să vadă dacă doamna blondă pusese firmituri pe pervazul ferestrei. Se retrăgea apoi în tufișul lui pentru o siestă binevenită și pentru delicatul moment al ciugulirii penelor gri.


Vigio: Cât sunt de frumoase! Una.. două. E foarte probabil să-mi mai crească și altele, nu se știe niciodată. E clar că am potențial. Vai, stau în soare!


Povestitor: Vigio se cuibări mai bine în umbra tufișului. Soarele de vară îi putea deteriora culoarea penajului. Ceilalți guguștiuci sporovăiau în praful drumului izbucnind în râs de fiecare dată când vreo mașină îi obliga să se împrăștie. El nu putea să se expună așa. Îi părea rău, dar pentru cei ca el nu era cale de mijloc. Dacă i se decolorau penele n-ar mai fi avut nimic special, ar fi fost exact ca ceilalți.


Vigio: E îngrozitor de cald! Și deja e timpul să traversez pentru a doua razie de azi. Ia să văd cât e ceasul.


Povestitor: Vigio scoase doar capul din tufiș urmărind poziția soarelui și evaluând cât timp mai avea până la razie. Soarele îl lovi chiar în ochi, năucindu-l. Își pierdu echilibrul și fu nevoit să aterizeze forțat în praful drumului.


Vigio: Au!


Prietenii: Vigio, mașina! Ai grijă! Ferește!


Povestitor: O mașină albastră tocmai venea spre el și Vigio zbură fără direcție în aplauzele amuzate ale compatrioților săi. Își reluă locul în tufișul răcoros și odată cu locul și gândurile îi reveniră.


Vigio: Albastru. Ar fi grozav dacă aș avea și două pene albastre. Nici un guguștiuc n-a mai avut vreodată pene albastre. Aș fi celebru, aș intra în istorie, aș revoluționa lumea banală a guguștiucilor! E musai să fac rost pene albastre!


Povestitor: Odată decis, Vigio își făcu razia și anunță că firmiturile erau deja pe pervaz. Femeia blondă urmărea de după perdea, așteptându-i. Nu se făcea să întârzie. Abandonară cu toții jocul pe stradă și ciugulitul penelor și se prezentară pe pervaz. Vigio merse cu ei jumătate de drum, apoi rămase în urmă și când nimeni nu mai era atent la el schimbă direcția și se îndreptă spre alte blocuri. Căuta lucruri albastre și posibilități de a-și transforma două pene gri în cele mai albastre și mai strălucitoare pene văzute vreodată de un guguștiuc.


Vigio zbură până când îl răpuse oboseala. Văzuse mașini, haine agățate la uscat, flori, pungi de plastic. Toate albastre, dar nimic care să-l ajute. Se înfășurase în haine și fusese cât pe ce să-l prindă o femeie supărată. Se tăvălise în flori, dar renunțase când descoperi în iarbă privirea verde și fixă a unei pisici. Intrase într-o pungă și pentru o clipă reflexia albastră a acesteia îi dădu speranțe, dar curând începu să se sufoce, să nu mai vadă clar și abia reuși să nimerească ieșirea. Era dezamăgit. Dar nu putea fi simplu să capeți pene albastre, doar nici un guguștiuc nu avea așa ceva. Dormi agitat într-un copac necunoscut. Toată noaptea auzi voci sâcâitoare și regretă liniștea tufișului său și gânguritul familiar al celorlalți guguștiuci. Se trezi înainte de se a crăpa de ziuă și, flămând, își reluă căutările. Poate azi va avea mai mult noroc. Vigio nu era un guguștiuc robust. Mai degrabă grăsun, dat fiindcă se ferea să-și strice penele, nu era obișnuit să zboare mai mult de câteva ture peste drum. Aventura în care intrase îl sleia de puteri, mai ales că se străduia să zboare numai pe la umbră pentru a nu i se decolora cele două pene gri petrol. Ce-ar mai fi râs tovarășii lui dacă se întorcea și fără pene albastre și fără cele gri de acum.


Vigio: N-am scăpat din ochi nici un petec de albastru. Uite, o bancă, niște lână aruncată lângă un tomberon, o minge veche de cauciuc. O mulțime de lucruri au norocul de a fi albastre, numai eu nu reușesc să capăt două pene. Poate mă ajută copilul care colorează asfaltul cu acea cretă albastră.


Povestitor: Însă copilul se sperie când îl văzu apropiindu-se și o rupse la fugă cu cretă cu tot. Părea a nu exista nici o soluție. Trist, Vigio, își căută ceva de mâncare în apropierea unei patiserii. Era plin de firmituri suculente, le-ar fi plăcut prietenilor săi. Îl lovi un dor drept în pieptul lui bombat și la fel de gri ca al dragilor lui prieteni. Aproape se hotărâse să se întoarcă acasă spășit când observă într-o vitrină cum un bărbat în halat alb întindea o vopsea albăstruie pe părul unei femei. Se lipi de vitrină fascinat.


Vigio: Bărbatul acela are o pensulă pe care o înmoaie într-un castron și apoi întinde vopseaua pe păr. Încetișor Vigio, nu te ambala, oamenii au părul asemănător cu penele tale. Ba chiar ți le fură ca să-și orneze pălăriile. Trebuie să găsesc o soluție să intru în timp ce bărbatul lucrează cu vopseaua albastră.


Povestitor: Pentru că noaptea îl prinse pe trotuar, dormi înghesuit într-un colț, cu un ochi mereu deschis să nu-l dibuiască vreo pisică. Dimineața, când bărbatul deschise larg ușa de sticlă se strecură înăuntru. Nu mai fusese niciodată închis. Din casele oamenilor deci nu se vedea cerul și miroasea urât, nicidecum a frunze proaspete. Nu era însă momentul să cerceteze locul prea mult. Se înghesui sub masa la care lucra bărbatul, așteptând castronul cu vopsea albastră.


După vreo două ore, o femeie îmbrăcată cu o rochie lungă cu buline se așeză la masa lui. Bărbatul își puse halatul și mânuși de plastic și amestecă niște prafuri în castron până când compoziția se făcu albastră. Inima lui Vigio vroia să iasă din pieptul lui gri. Bătea cu furie, asurzindu-l. Omul nu se depărta deloc de castron și Vigio nu era învățat să se apropie de oameni așa mult. Se ascunse sub rochia femeii trăgând mereu cu ochiul la castron. Când omul se aplecă să umble într-un sertar, Vigio își văzu frumoasele-i pene albastre trecând prin fața ochilor. Se azvârli în sus, bătând frenetic din aripi.


Femeia țipă ascuțit, dar Vigio era de neoprit. Se izbi violent de castron și acesta se răsturnă pe podea. Vigio schimbă brusc direcția urmărind castronul. Își dădu seama prea târziu că nu se mai poate opri. Se afundă în vopsea cu toată partea dreaptă, inclusiv gâtul și capul. Aripa dreaptă fu prinsă sub el și năclăită de vopsea. Stânga i se zbătea, dar fără rost. Femeia încă țipa, în timp ce bărbatul abandonase sertarul și se apropia de el. -> Se ilustreaza doar din fundal: tipat, falfait, castron rasturnat, voce barbateasca strigand (stai, opreste-te)


Povestitor: Cu un efort mai presus de puterile unui guguștiuc, își smulse aripa din vopsea și, mai mult sărind decât zburând, ieși în stradă. Toată lumea îl privea, ba chiar unii încercau să-l prindă. Aripa dreaptă atârna greu și era atât de încleiată încât cu mari eforturi putea zbura câțiva metri. Găsi un copac și din câteva încercări reuși să urce până la prima creangă. Răsufla greu, tremura din toate penele și aripa imobilizată îl durea îngrozitor. Începu să o ciugulească disperat, îndepărtând cu greu bucățele din vopseaua albastră atât de prețioasă. Din timp în timp își încerca mobilitatea proaspăt redobândită. Ciuguleala dădea roade, deși vopseaua începuse să se usuce și îi era mai greu s-o înlăture. În plus, avea un gust groaznic și era nevoit să scuipe și să-și șteargă ciocul des. De nu s-ar otrăvi cu minunea asta.
Noapte îl găsi pe Vigio tot în copac, ciugulind neobosit aripa albastră. Adormi cu capul sub aripa sănătoasă, sfârșit de oboseală, abia după miezul nopții. Era flămând și încă speriat, nu-și aducea aminte clar drumul spre casă, iar aripa dreaptă încă îl durea. Razele calde ale soarelui îl treziră devreme. În tufișul lui umbros ar mai fi dormit ceva timp, dar creanga asta nu-i oferea nici o protecție. Amărât, își căută drumul spre casă, târând aripa grea și mozolită după el. Se oprea des să-și tragă sufletul. Îi era foarte sete, dar soarele uscase toate bălțile și era greu de găsit apă. Era convins că se rătacise, când un bloc îi păru familiar. Recunoscu fericit pervazul cu firmituri, unde femeia blondă tocmai adusese marfă nouă. Traversă strada cu ultimele puteri și își anunță tovarăși că era ora mesei. Uimiți și fericiți de întoarcerea lui, aceștia se repeziră spre pervaz, lăsându-l singur în intimitatea tufișului său. Vigio adormi instantaneu deși era abia miezul zilei.


O adiere de vânt rece îi tulbură somnul. Se trase mai în frunziș, fără a deschide ochii. Picături mari de ploaie cădeau cu zgomot.


Vigio: Ce bine că plouă! Acum vom avea apă din belșug, cel puțin o vreme. Și ce bine miroase acasă. Frunzele ude au un parfum atât de plăcut. Zău dacă mai intru vreodată într-un loc de unde nu se vede cerul. Ăla nu e lucru curat!


Povestitor: Vigio adormi din nou și visa tărâmuri fermecate, unde toți guguștiucii erau gri, iar el avea pene albastre. Unde apa curgea din frunze și doamna blondă punea firmituri de 10 ori pe zi. Unde nu erau mașini și pisici. Visele îi fură întrerupte de ciripitul tovarășilor săi. O ciripeală agitată, undeva foarte aproape de el, era semn că ceva neobișnuit se întâmplase. Mormăi ceva și deschise ochii. Erau toți strânși în jurul tufișului și se uitau la el uimiți. Când au văzut că s-a trezit s-au dat mai în spate precauți.


Vigio: Dar ce aveți cu mine? Ce vă uitați așa? .. Frații mei, spuneți-mi, ce s-a întâmplat?


Povestitorul: Unul dintre ei întinse timid o aripă spre el. Vigio privi în direcția respectivă și dădu cu ciocul de o superbă aripă albastru violet. Penele străluceau incredibil. Mișcă precaut aripa. Ușoară ca un singur fulg. O scutură atunci zdravăn. Nici urmă de greutate sau durere. Sări fericit din tufiș și se uită în prima baltă. Un superb guguștiuc pe jumătate albastru îi zâmbea din baltă. O parte din cap și toată aripa dreaptă aveau o culoare cum nici un guguștiuc n-avusese vreodată. Soarele se juca în penele lui. Vigio își întinse toate penele în soare, admirând-o pe fiecare în parte. Se întoarse spre tovarășii lui întrebându-i din priviri ce părere au. Îl priveau muți de uimire.


Multă vreme s-a vorbit despre guguștiucul cu pene albastre. A devenit o legendă în rândul compatrioților săi. Nimeni n-a știut vreodată cum s-a întâmplat exact și cât de greu i-a fost. Nici cât de aproape a fost să fie prins. Vigio cel Albastru este încă un personaj important în lumea guguștiucilor, iar cei care au aceeași slujbă ca el sunt tratați cu cel mai mare respect. Doamna blondă încă mai pune firmituri pe același pervaz, iar tufișul e loc de pelerinaj.

joi, 4 noiembrie 2010

Început de toamnă

E toamnă. O recunosc în ceața de dimineață, în aerul rece care mă mușcă de mâini, în privirile obosite și iritate ale colegilor de metrou. E întuneric mai mereu în timpul liber pe care-l mai am. Și totuși..

Printre frunzele colorate și foșnitoare care îmbracă asfaltul, ocolind cu grijă petele de noroi, visând la un cer senin și un soare cu dinți rotunjiți, își face loc un nou început. Se mișcă încet, e nesigur, îi bubuie inima în urechi și îi transpiră mâinile la fiecare metru parcurs. Mi-e imposibil să conturez ziua de mâine. Sângele aleargă grăbit în vene care nu-l așteaptă, doar e toamnă și toamna viața încetinește, se pierde într-un relanti de câteva luni. Magazinele zornăie de produse de Crăciun deja și eu tânjesc după încă o rază de soare, după încă un sfârșit de săptămână cu vreme bună. Începe, în sfârșit începe și mă întreb dacă am ales bine toamna, dacă nu trebuia să mai aștept până la primăvară când toate se trezesc și totul începe. Dar nu, a vrut să vină acum. A ales.

Mă întreb uneori dacă toamna mai se cade să înceapă ceva. Cum ar fi o nuntă în noiembrie, printre frunze zburătoare, zâmbind indiferent unui vânt răutăcios? Și oare s-ar putea un nou început în toamna vieții, o nouă slujbă, o nouă preocupare? Sunt permise visele închegate cu brumă, într-o dimineață de toamnă târzie? Descurajările au curs, uimirea a umbrit chipurile obișnuite cu zilele mohorâte. Nemulțumirea se întinde ca noaptea, dar totuși dovada îmi mângâie palma și nu pot tăgădui că de data asta toamna a venit cu un nou început. Să fie o excepție sau blestemul deprimării aruncat bietului anotimp să fie doar părere?

marți, 2 noiembrie 2010

Julio Cortázar - Șotron

Mi-e greu să vorbesc despre Julio Cortázar și aproape imposibil să scriu despre romanele și povestirile domniei sale. Este vorba despre o nebunie, despre o libertate extremă la care cititorul participă integral, construiește sensuri alături de autor, desfășoară firul poveștii. Este uluitor.

Șotron este considerat capodopera lui Cortázar. Un roman ca un joc virtual, cu înțelesuri ascunse la fiecare pas, cu nivele care trebuie parcurse pentru a afla pasul următor. Șotron este un roman pentru amatorii de jocuri, de cuvinte încucișate, pentru cei ce nu se sperie de o carte fără limite, fără orizonturi. Șotron nu poate fi recomandat, poate doar fi încercat, cu emoție, cu multe șanse de eșec.

În jocul lui Cortázar, romanul poate fi citit serial sau poate fi abordat urmărind traseul codificat al autorului. Am ales traseul întortocheat, sărit și m-am întrebat preț de câteva sute de pagini unde se va opri, unde va fi pătratul fermecat unde jocul se termină. Ar fi trebuit să știu că jocul lui Cortázar nu se termină niciodată.

luni, 1 noiembrie 2010

Luni, picătura şi toaleta

Aş fi vrut să încep săptămâna şi luna cu un altfel de text, din care să răzbată fericirea şi entuziasmul. Dar cum ultima oră a adus ultima picătură a paharului care mă bântuie de ceva vreme, mă rezum azi la câteva lucruri mărunte dintr-o toaletă comună de corporaţie cu pretenţii:
  • trageţi apa;
  • spălaţi-vă pe mâini înainte de a folosi toate clanţele din jur (dacă este posibil);
  • toaleta nu e cabină telefonică, aşadar nu vorbiţi la telefon în interiorul toaletei când în faţa uşii este deja coadă de oameni la ananghie;
  • dacă folosiţi chiuveta pentru a spăla fructe, vase, căni, filtru de cafea, vaza de flori, etc., nu lăsaţi resturi inestetice şi posibile cauze ale unei înfundări nedorite;
  • nu lăsaţi apa curgând;
  • dacă uşa toaletei e închisă în mod sigur este cineva înăuntru, ce rost mai are să ciocăniţi sau să încercaţi uşa?

Sursa foto
Nu este foarte plăcut să împarţi locul de ‘meditaţie şi înţelepciune’ cu alţi oameni, dar cum nimeni nu se gândeşte la spaţii de birouri cu toaletă proprie pentru fiecare angajat, nu prea avem încotro. O fi chiar atât de greu să arunci o privire în urma ta să te asiguri că şi următorul coleg va avea o experienţă la fel de plăcută ca a ta?

Etichete

atitudine (312) viata (297) fotografii (296) recomandare (213) timp (133) proza scurta (131) dragoste (127) jurnal (106) căutare (103) video (101) literatura (98) recenzie (96) dorinta (89) peisaje (80) amintiri (78) Despre locuri si orase (77) călătorii (75) roman (69) film (64) feminin (62) eseu (60) contrasens (56) Bucuresti (54) România (53) poezie (51) muzică (46) portret (44) poveste (44) instantaneu (43) primavara (39) sarbatoare (39) Tams (37) copilărie (36) animale (31) vacanță (31) educatie (30) incredere (29) toamnă (29) campanie (24) turism (24) targ (23) aniversare (22) arta (19) concert (19) propunere (18) relatii (18) Adena (17) muzeu (16) responsabilitate (16) animatie (15) expozitie (15) joc (14) colectie (13) voluntar (11) model (10) Cortázar (8) Simone de Beauvoir (8) Milan Kundera (7) ReUseMe (7) Mihail Bulgakov (6) Kawabata (5)

Creative Commons License

Arhivă blog

Despre mine