Etno șic - Făcute de Luiza

Notă: O dovadă că a face o ie nu este ceva demodat. Le găsiți Făcute de Luiza.

Așteptare - by Tams

 

Charles Leirens - Inteligența privirii

foto: mnar.arts.ro

Muzeul Național de Artă al României găzduiește până în decembrie expoziția de fotografie Inteligența privirii, semnată Charles Leirens. Expoziția cuprinde portrete fotografice realizate între anii 1933 - 1960. Protagoniștii acestei colecții sunt artiștii. Scriitori, dramaturgi, pictori, muzicieni, sculptori, actori, poeți. Oameni frământați de artă. Oameni aleși de Dumnezeu pentru o meserie divină. Din privirile lor răzbat atât de multe sentimente încât după o vizită de doar o oră am plecat încărcată de electricitate, străbătută de fiori și gânduri.

foto: mnar.arts.ro

Artiștii sunt oameni aparte. Făurind din nimic, emoții. Dând viață printr-o ardere proprie, unică, curajoasă. Zugrăvind povești, mângâind piatră, amestecând culori, armonizând sunete, toate într-un amestec complex, bine structurat și martor al atâtor întâmplări. Îi admir, îi respect, îi aștept. Dincolo de privirile lor, de mâinile lor, este o lume fascinantă, plină de mister. Nu îi înțeleg, nu mi-e dat să le pot cunoaște sentimentele, dar îi pot iubi.

Fotografiile lui Leirens surprind atât de multe. Lupte interne, izbucniri de imaginație, frământări aprige. Merită să-i regăsiți printre fotografii pe unii dintre cei ce vă sunt cunoscuți prin opera lor: Eugen Ionescu, André Gide, Jean Cocteau, Paul Valéry, André Malreaux, Marc Chagall. Expoziția este deschisă până pe 2 decembrie 2012.

De colecție

John Fowles – Colecționarul

E una din acele zile în care aproape nu-mi doresc nimic. Sunt mulțumit că de data asta am bani de-o ciocolată caldă și de o conservă cu ananas. Câți se pot lăuda cu așa ceva? Am chef să închid toate ferestrele, să trag draperiile groase și pline de praf și să scotocesc fără scop în colecția de șervețele și bilete vechi. Am chef să mă uit la fotografii cu oameni pe care nu i-am cunoscut, să devin invizibil printre cei care mă cunosc. Am chef să trag cu ochiul prin ferestrele virtuale ale Internetului, adăpostit de ecranul meu gros.

'Colecționarul' este un roman inedit pentru că prezintă atât perspectiva victimei, cât și cea a călăului. Sentimentele sunt amestecate, iar până în finalul romanului nu reușești să te decizi de cine ți-e mai milă: de fata liberă și voluntară, frumoasă și talentată, plină de viață și curajoasă sau de băiatul disproporționat, aproape urât, nesociabil, frământat de frustări și indecis, aproape lipsit de inteligență și laș? Emoțiile fiecăruia sunt atât de bine descrise încât romanul te scufundă în două drame, complet diferite, dar cumva asemănătoare. A fi prizonier nu este lucru ușor, fie că te înconjoară garduri, fie că te oprește propria neputință.

Romanul a fost ecranizat în 1965, iar filmul a avut nominalizări la premiile Globul de Aur și Oscar. John Fowles este cunoscut pentru scrierile sale captivante, unele ecranizate deja ca Magicianul și Iubita locotenentului francez.

Avanpremiera lansării colecției Versace for H&M

Ieri vă povesteam impresiile calde pe care le-am adunat la avanpremiera lansării colecției Versace for H&M. Și cum oricărui pseudo-jurnalist-blogger-inginer îi cade bine o schemă, un desen, o imagine, nu puteam să nu fac și fotografii. Așa că revin cu impresiile colorate adunate de la această manifestare. Se aude prin târg că următorul designer care va colabora cu H&M este Tom Ford. Sunt curioasă dacă va reuși să depășească entuzismul stârnit de colecția Versace.

Femei, femei..

De multe ori invidiez bărbații. Și-au construit o poziție socială neamenințată prea mult de aspect, tendințe, atitudine. Pentru ei e normal să nu știe numele firmei care le-a cusut tricoul, să nu aibă ultimul răcnet de pantaloni, să nu știe cum arată turcoazul și câte culori ai voie să asortezi la o ținută. Sunt social acceptați ca naivi vestimentar și, între noi fie vorba, uneori profită chiar prea mult de această naivitate.

Femeile în schimb.. eh, aici e altă poveste. Obsedate până în măduva oaselor de propriul aspect, suntem îndoctrinate de mici cu ce e frumos, ce se asortează și ce se cade purtat la un anumit eveniment. Semnele de bună purtare nu au ce căuta pe genunchii unei fetițe, iar dacă nu-și cară după ea poșeta minusculă și roz, mama va fi profund dezamăgită de înclinațiile băiețoase ale micuței. Și uite așa se nasc adevărați monștri, cărora nu le sclipesc ochii decât în fața vitrinelor și nu le freamătă urechile decât la auzul numelor marilor creatori. Căci unul e Dior, doar unul Valentino și probabil doi Dolce&Gabana.

Avanpremiera lansării colecției Versace pentru H&M în România a avut loc aseară într-un mall bucureștean. De astăzi, colecția este disponibilă în vreo două magazine. La evenimentul de aseară au fost invitate 600 de persoane și din fericire în prima jumătate de oră după deschidere nu erau decât vreo 100. Inaugurată cu fast și șampanie, cu o muzică asurzitoare și cu tot personalul magazinului pe post de manechine vii, colecția poate fi văzută pe site-ul magazinului. Eu n-am reușit s-o văd aseară decât în vitrine, în brațele generoase ale cumpărătorilor și pe casieri. Era imposibil să te apropii de cabinele de probă sau de rafturile alocate colecției. Angajații nu mai reușeau să umple rafturile și în vreo 15 minute apăruse deja primul conflict în grup. În restul magazinului domnea o liniște ciudată, tornada nu lovea decât o zonă destul de restrânsă. Asta până când clientele s-au prins de traseul angajaților de la depozit spre raft și au început să le iasă în cale și să-i despovăreze pe traseu. „Ce-ai luat dragă?” „Ce-am nimerit, ce crezi că m-am uitat?! Văd eu acasă.” Din fericire, produsele se pot returna în 24 de ore, dar cu siguranță va fi coadă și la returnat.

Mi s-a părut curios însă că deși vedeau clar că toate tovarășele lor de magazin cumpără cam aceleași produse, nu se manifesta obișnuitul orgoliu care distruge orice prietenie când două femei sunt îmbrăcate la fel. Capabile să detecteze dușmanul care poartă pantofi identici de la 100 de metri, aseară nimeni nu sesiza cei 99 de dușmani care cumpărau aceleași lucruri. Ba chiar unii invitați mai șmecheri participaseră la alte avanpremiere sau lansări și afișau încă de la coada de la intrare articole din colecție.

Femeia e o specie fascinantă. Se autodistruge repetat din cauza unui coș, a unui rid sau a unui kilogram în plus. E capabilă de sacrificii de neînchipuit pentru cinci minute de oglindire fericită. Pică în depresie dacă sânii nu încep să-i crească la timp și e convinsă de nulitatea vieții dacă nu găsește perechea potrivită de pantofi. Departe de a fi superficială, femeia e intensă, plină de pasiune și dăruire, complicată și perfectă în a respecta un milion de reguli neimpuse decât de ea însăși. Se pierde într-o mulțime de nimicuri și se regăsește într-o privire. Face o mie de lucruri deodată și tot își amintește să-și netezească fusta, să-și verifice machiajul și să-și cumpere o floare pentru birou. Femeia e o bestie dezlănțuită, dar se îmblânzește rapid și temeinic. E în stare să sfâșie un magazin întreg, să spulbere un card și să muncească până la epuizare pentru un zâmbet. Își ascunde fața sub tone de fard și se demască doar când capătă siguranța unei mângâieri. Imposibil de cunoscut, de descifrat sau de înțeles, femeia rămâne iremediabil o nebună.

Elena Perseil - EP Privé: Pour ma mère

Nu am reuşit să ajung la prezentarea colecţiei primăvară-vară 2012 a designerului Elena Perseil, prima care mi-a oferit această experienţă. Dar am urmărit evenimentul în presă şi am deja câteva ţinute preferate (fotografiile sunt preluate de pe site-ul revistei Elle).

sursa

sursa

sursa

sursa

The Lady Vanishes (1938)

Revin la Hitchcock. Cu drag. The Lady Vanishes este ultima ispravă şi nu-mi pare rău deloc. O comedie simpatică a cărei întreagă acţiune se petrece într-un tren, o idee de film care a revenit periodic în cinematografie (ca mai toate filmele semnate Alfred Hitchcock). Pe scurt, cea mai drăguţă şi inofensivă bătrânică dispare din tren. Sigura care îşi aminteşte de ea şi se îngrijorează este o tânără americancă. În căutările ei, fata întâlneşte personaje haioase şi controversate, află poveşti neobişnuite sau banale, se luptă cu infractori şi poliţişti, se îndrăgosteşte şi descoperă cele mai ascunse secrete ale Statelor Unite.

Un film în stilul romanelor Agathei Christie, dar fără acel atoatecunoscător dezlegător de mistere. Mi-a plăcut bogăţia personajelor, schimbările dese de situaţie, suspansul menţinut până în ultima secundă de film, dinamismul şi umorul fără de care nici o poveste nu ar fi poveste.

The Lady Vanishes este un film complet, de văzut dintr-o bucată, fără nici un pic de pauză. Îl puteţi vedea aici sau pe unul din DVD-urile din colecţia Adevărul dedicată lui Alfred Hitchcock.

Recidiva

Vă povesteam anul trecut despre lucruri făcute pentru prima oară, despre încercări și întâmplări. Și cum orice poveste bună are o continuare, mai mult sau mai puțin reușită, am recidivat și m-am dus la a doua prezentare de modă din viața mea.

sursa foto

Rolurile sunt mai ușoare atunci când ai învățat replicile. Așa că m-am dus la lansarea colecției primăvară-vară 2011, Laguna, a creatoarei Elena Perseil. Același loc ca și pentru colecția de toamnă-iarnă 2010-2011, clubul Silver Church, și aceeași atmosferă degajată m-au făcut să mă simt de-al casei. Cât despre creațiile Elenei Perseil pot spune că sunt realizate din mătase și cașmir, cu broderii sau aplicații, și predomină nuanțele de roz, verde și mov. Mi-au lăsat un gust oriental, prețios și pretențios, deși am văzut și câteva ținute pe care le-aș fi purtat cu plăcere într-o vacanță de vară exotică. Cu greu aș fi putut alege ceva pentru București, dar cred că un pic de imaginație și o combinație potrivită ar fi reușit și acest lucru. Puteți vedea toată colecția aici.

Încerc să-mi dau seama ce se poartă vara aceasta. Observ în magazine un asalt al culorilor tari, reinventate după lungi sezoane de bej, gri, alb și negru. Am văzut multe imprimeuri cu flori, multe fuste lungi și largi și neașteptat de multe salopete fluide. Am văzut și prețuri exagerat de mari, materiale proaste și lucruri de calitate îndoielnică. Dar am văzut și cozi de 20-30 de minute la cabinele de probă, cozi de câteva sute de metri la deschiderea unor magazine noi și impenetrabila coadă la intrarea în magazinul Unirea pe ușa principală (serios, există și alte uși, unde nu e nimeni). Încep să cred că se poartă coada, fie ea împletită sau cuminte, urcată în vârful capului sau umilă la baza mall-ului, cu flori sau dungi, cupoane de reducere sau prețuri de criză.

În ciuda acestor curente, prezentarea Elenei Perseil a fost o oază de normalitate. Am privit, am comentat, am reținut, am aproximat, am cules idei și mi-am pus imaginația la treabă. În cele din urmă, tot hainele pe care le am în dulap le voi purta și vara aceasta, asortate bineînțeles cu propria-mi atitudine. Voi ce purtați vara aceasta?

Cum să reziști în București la 35 de grade

Îl găsiți pe strada Muzeul Zambaccian, la numărul 21A, într-o zonă de vile din Bucureștiul de altădată. Muzeul adăpostește colecția de artă a lui Krikor Zambaccian care a donat-o statului român în 1947. Este preponderent o colecție de artă românească, opere de pictură și sculptură aparținând celor mai valoroși artiști români.

În casa Zambaccian te simți acasă. Aproape că-ți vine să atingi neîncrezător Țăranca culcată în iarbă a lui Nicolae Grigorescu, Portretul de copil al lui Tonitza, incredibilele flori ale lui Ștefan Luchian. Îi regăsești aici pe Theodor Pallady, Alexandru Ciucurencu, Ion Andreescu, Gheorghe Petrașcu, Corneliu Baba, Camil Ressu și alții, fiecare ocupând o cameră sau doar un perete după caz. De pe un șemineu îți zâmbește un Cap de copil al lui Brâncuși, iar de pe un birou un Cap de țigancă al lui Frederic Storck. În ultima încăpere s-au adunat străinii: Matisse, Delacroix, Sisley, Cezanne, Picasso.

Parchetul scârțâie. Cei câțiva vizitatori încearcă să se piardă unii de alții și să se refugieze în câte un peisaj. Prin geamurile mari, acoperite un cu grilaj de fier forjat, răzbate forța vie a grădinii pline de flori. Ai senzația că artiștii s-au adunat la o șuetă ignorând timpul și spațiul.

Fotografiatul nu este permis. Ar fi o blasfemie. Însă mângâiatul cu privirea și aprovizionarea sufletului cu frumos este permis. Când ieși din muzeul Zambaccian este liniște. Nici țipenie de om sau de mașină pe străzile înguste încadrate de vile frumoase, cu flori și terase spațioase. Te trezești într-o oaza ireală de liniște, umbră, culoare și te întrebi inevitabil de ce nu poate fi mereu și peste tot așa.

Rătăciți în București

Căutam o expoziție de fotografie care a avut vernisajul de curând. Pe străduțele liniștite dintre piața Romană și piața Victoriei am uitat repede ce obiectiv ne propusesem și ne-am pierdut în gânduri care începeau cam toate cu "Oare cum o fi să..?" Case vechi, liniștite, înconjurate de verdeață. Cafenele minuscule cu obișnuiții clienți de sâmbătă dimineață, trandafiri încă înfloriți, 2-3 pisici prin curți. Trebuia să găsim expoziția cu pricina pe strada Vasile Alecsandri, la numărul 15, dar șirul caselor nu s-a întrerupt și nici vreun afiș nu ne-a ieșit în cale. Eram sigură că nu greșisem, numărul 16 mi-era martor că ne aflam unde trebuia. Pe casa de la numărul 16 scrie Muzeul de Artă Frederick și Cecilia Cuțescu-Storck.

Am parcurs strada până la capăt, am analizat cu atenție toate casele care ar fi putut adăposti expoziția de fotografie și ne-am întors dezamăgiți. În dreptul numărului 16 ne-am oprit cu ochii curioși, fixați pe ușa deschisă. Nici n-am trecut bine de poartă și o doamnă mărunțică, cu părul strâns și ochelari mari, ne-a ieșit în întâmpinare:
 - V-am văzut trecând în sus și-n jos, căutând muzeul. Până la urmă l-ați găsit. Poftiți!

Am zâmbit și am intrat explicându-i că de fapt căutam o expoziție și dânsa ne-a asigurat că am găsit-o. Era adevărat.

Casa familiei Storck adăpostește lucrări ale sculptorului Karl Storck și ale fiilor săi Carl și Frederick, lucrări de pictură murală și tablouri ale soției lui Frederick, pictorița Cecilia Cuțescu Storck și câteva lucrări de ceramică ale fetei Ceciliei și a lui Frederick, Lita. Pe scurt, trei generații de artiști plastici.

Karl Storck este de origine germană și a venit în România în 1849 (un an după revoluția de la 1848 sau un an înainte de a se naște Eminescu, ne spune doamna care ne-a primit pentru a se asigura că reușim să încadrăm bine în istorie momentul sosirii lui Storck). A fost primul profesor de sculptură al școlii superioare de Belle-Arte din București. Cunoașteți sigur câteva din lucrările sale fără să știți: statuia domniței Bălașa (aflată acum în curtea bisericii Domnița Bălașa), statuia lui Carol Davila (aflată în fața facultății de medicină), cariatidele Palatului de Justiție, treptele Ateneului, frontispiciul Universității. Carl și Frederick Storck au fost de asemenea sculptori, lucrările lor găsindu-se în tot Bucureștiul sub formă de fațade, monumente funerare, statui, plachete, etc.

Cecilia Cuțescu-Storck, soția lui Frederick, este prima femeie profesor de pictură murală la școala superioară de Belle-Arte din Paris. Și operele ei se regăsesc în incinta unor clădiri importante din București: fresca din aula Academiei de Studii Economice, tavanul pictat din Sala Tronului a Palatului Regal și propria casă din strada Vasile Alecsandri care adăpostește o frescă impresionantă intitulată "Dragostea pământească și Dragostea spirituală". (Sub această frescă puteți citi "A iubi înseamnă a ne pierde într-un suflet ... " )

Casa Storck, devenită muzeu, reușește să păstreze intimitatea unei familii de artiști a perioadei interbelice. Lucrările celor doi (Cecilia și Frederick) se îmbogățesc reciproc și gândul că ar putea fi vreodată expuse separat mă uimește. Ea a pictat în special portrete de femei, întunecate, cu tușe ferme, cu figuri expresive. Atelierul ei este acoperit în întregime cu fresce, culminând cu cea care definește dragostea. El a sculptat figuri vesele de copii, femei surprinse în dans, portrete ale soției sau ale altor oameni importanți ai vieții și timpurilor sale. Admirator al lui Rodin, Frederick Storck are propria versiune a Sărutului, intitulată "Iubirea" în care nu sărutul îți dă cel mai puternic sentiment, ci patima cu care cei doi îndrăgostiți își strâng mâinile.

Doamna cea micuță ne-a mai povestit că cei doi călătoreau mult, își petreceau vara la Balcic, dar și munceau foarte mult onorând comenzi care astăzi împodobesc Bucureștiul. Ne-a spus că Cecilia era o femeie puternică și hotărâtă, o familistă îndrăgostită și un artist modern care a surprins mereu prin tehnicile sale inovatoare. Din cele câteva sculpturi ale Ceciliei, doar una mai este păstrată în muzeu. Se numește "Maternitate" și confirmă tot ce ne-a spus ghidul și tot ce-am citit în tablourile și lucrările ei.

Am stat în muzeu o oră și jumătate, vizitând trei camere și grădina (bonus, pentru că este atât de verde și frumoasă încât doamna a inclus-o în tur). A terminat de povestit istoria familie Storck sub un salcâm japonez, umbros și cu trunchiul înnodat. Am dat ocol casei, nelăsând neadmirată niciuna din statuile din grădină (fie ele bucăți din frontispiciul Universității căzute la bombardament în timpul celui de-al doilea război mondial sau statui din colecția personală a familiei). Am ieșit cu sufletul plin și cu hotărârea de a căuta prin oraș lucrările lor și de a le onora cu o fotografie. Rămân datoare.

Pentru prima dată

Sunt multe lucruri pe care nu le-am făcut niciodată până acum, din lipsă de timp, de bani sau de preocupare. Și ca să fiu sincer, pe unele nu le-am făcut de teamă sau din egoism. Entuziasmul lucrurilor făcute pentru prima dată, în sensul bun al lucrurilor, este un entuziasm sănătos, de durată. Bineînțeles, se presupune că rezultatele sunt pozitive.

Aseară am participat la prezentarea colecției de toamnă-iarnă 2011 a Elenei Perseil EP Privé. Printr-o conjunctură fericită, am primit și acceptat această invitație lăsând la o parte toate motivele care m-ar fi împiedicat să particip la un astfel de eveniment: nu intră în preferințele mele, nu este un eveniment de foarte mare anvergură, nu mă potrivesc cu publicul, are loc într-o zi de lucru, etc.

Atmosfera clubului Silver Church mi-a fost pe plac, la fel și muzica și ritmul în care a fost prezentată colecția (rock!). Nu mă pot pronunța asupra ținutelor, surselor de inspirație și noutăților aduse de creator. Dar pot să spun că a fost plăcut și inedit, că am văzut croieli interesante pentru profanul din mine și că pe lângă negrul care acaparează colecțiile de toamnă-iarnă, Elena Perseil a dat șanse și rozului, roșului, nuanțelor de bej și mov. Publicul de care mă temeam s-a dovedit a fi degajat și mult prea preocupat de colecție ca să-mi observe stângăciile. Blitz-uri pocneau în toate părțile, vreo 3 surse filmau, câteva firme își promovau produsele.

În metroul care mă ducea spre casă nimic neobișnuit nu părea a se fi întâmplat. Doar broșura din care am extras fotografiile ar fi trădat ceva. Nu eram prins în tendințe, bârfe mondene sau soluții de afaceri. Eram ocupat cu alcătuirea unei liste imaginare cu lucruri nefăcute încă, listă pe care tocmai bifasem prima mea participare la lansarea unei colecții de modă. Este o listă lungă, mai am continente de văzut, munți de urcat, oceane de străbătut. În schimb, am calibrat un osciloscop, am traversat Dunărea și am fost unul din cei 100 de oameni care au asistat la prezentarea de aseară.