Julio Cortázar - Cartea lui Manuel

Cu Julio Cortázar este mereu o luptă. Mă atrage irezistibil, deși știu că unele pasaje le voi citi printre degete, de altele voi fugi îndesând cartea în geantă, iar pe altele le voi povesti iar și iar.. Cu volumele sale nu este niciodată vorba de o simplă lectură, este o luptă, o interacțiunea uneori dureroasă, alteori sublimă. N-am să uit finalul fără de sfârșit al Șotronului, nici cât de mult am iubit-o pe Glenda.

Cartea lui Manuel este povestea revoluției sud-americane transcrisă prin lipituri de ziare pentru viitorul adult Manuel. Părinții săi și prietenii săi, scufundați în tenebrele pariziene, fac parte din rețeaua revoluționară sud-americană. Argentiniei, brazilieni, chilieni, uniți de gândul libertății, al unei vieți lipsite de sărăcie și tortură. Cartea lui Manuel nu este o carte ușoară, nu este nici plăcută. Este întunecată, crudă, o radiografie, un cancer al cărei extracție va lăsa urme. Un fir de speranță, o umbră de dragoste, un copil, un viitor incert, dar atât de dorit. Și peste toate, o ciupercă adunată de pe maidan, care crește uimitor de repede. O carte plină de simboluri, de frământări, de istorie ascunsă.

Julio Cortázar – Armele secrete

Proza scurtă a lui Cortázar ar putea fi numită expoziţie de fotografie de stradă, studiu antropologic, autopsie pe fiinţe încă vii. Imposibil de anticipat, complicat şi simplu în acelaşi timp, cursul prozei sale se concentrează şi explodează în doar câteva pagini. Finalul mă găseşte mereu aşa cum farurile unei maşini găsesc un amărât de şoarece de câmp, fixat în surpriză, orbit, mut.

Descrierile lui Cortázar intră în amănunt până la sânge, până la nerv. Analizele sale sunt dincolo de profund şi răscolesc cele mai ascunse trăsături şi metehne. Am senzaţia că a trăit zece vieţi şi tot mi se pare puţin pentru a experimenta toate istorisirile sale şi mi-e imposibil să cred că sunt doar rodul imaginaţiei. Dincolo de talentul de povestitor, Cortăzar mi se pare un privitor. Un contemplator. Un ascultător. Un observator. Un gânditor. Un magician.

Armele secrete este un volum de proză scurtă concepută în timpul anilor trăiţi în Franţa. Aroma pariziană se simte printre pagini. Sunt povestiri rafinate, inteligente, precise. Nu lipsesc nici ritmul jazz-ului, nici mirosul greu al tutunului.

Julio Cortázar – Toate focurile, focul

Mă întreb cum reușește. Cum îmi află mereu cele mai adânci temeri și simțiri. Cum de îmi știe de fiecare dată cele mai ascunse gânduri, cele mai nefirești idei. Cum reușește să mă facă să simt igrasia rece de prin cotloanele Parisului, arșița fierbinte a Argentinei, mirosul de cafea și de ceai mate. Sunt locuri în care nu am fost, arome pe care nu le-am simțit, gusturi necunoscute. De unde știe ce iubesc mai mult și cum îmi mișcă vântul părul pe aleile întunecoase când mă întorc acasă. Cine i-a spus că-mi place să mă pierd pe străzi privind oamenii necunoscuți și încropind povești neverosimile care se vor întâmpla poate într-o altă lume. Aș vrea să știu cum reușește și-am să caut răspunsul până la ultima hârtie semnată Julio Cortázar.

Toate focurile, focul este o colecție de proză scurtă, genul meu preferat când vine vorba de Cortázar. Sunt câteva dintre cele mai reale povești pe care le-am citit, tratând ca de obicei omul în cele mai nespuse gânduri ale lui. Are o precizie și o acuratețe uimitoare, nu scapă niciodată povestea din mână și întotdeauna te aduce unde și-a propus. Nici un cuvânt nu este în plus, niciunul nu lipsește. Toate focurile, focul este o colecție impresionantă de adevăruri, un fel de muzeu uman.

Julio Cortázar - Șotron

Mi-e greu să vorbesc despre Julio Cortázar și aproape imposibil să scriu despre romanele și povestirile domniei sale. Este vorba despre o nebunie, despre o libertate extremă la care cititorul participă integral, construiește sensuri alături de autor, desfășoară firul poveștii. Este uluitor.

Șotron este considerat capodopera lui Cortázar. Un roman ca un joc virtual, cu înțelesuri ascunse la fiecare pas, cu nivele care trebuie parcurse pentru a afla pasul următor. Șotron este un roman pentru amatorii de jocuri, de cuvinte încucișate, pentru cei ce nu se sperie de o carte fără limite, fără orizonturi. Șotron nu poate fi recomandat, poate doar fi încercat, cu emoție, cu multe șanse de eșec.

În jocul lui Cortázar, romanul poate fi citit serial sau poate fi abordat urmărind traseul codificat al autorului. Am ales traseul întortocheat, sărit și m-am întrebat preț de câteva sute de pagini unde se va opri, unde va fi pătratul fermecat unde jocul se termină. Ar fi trebuit să știu că jocul lui Cortázar nu se termină niciodată.

Călătoria

Când am plecat de acasă eram singur. Era nor și ca de obicei refuzasem să iau umbrela dintr-un optimist prostesc care mă uda până la piele. Căram în rucsac doar un sandviș și o carte, ochelarii de soare de vara trecută și mânușile de astă iarnă. Nu am mult de mers până în stație, dar uneori mă plictisesc și deschid cartea încă pe de drum. „Sună telefonul, Delia” mi-a șters toate gândurile și a alungat orice urmă de plictiseală. M-am așezat și eu lângă telefon așteptând, răsuflând greu, cu o durere surdă-n piept. Am traversat grăbit spre stația de autobuz, strângând cartea cu toată puterea, frământând în minte bucata de conversație avută, răscolind prin amintiri după răspunsuri.

Stația era goală, semn rău. În jurul meu, primăvara vremelnică se transforma în „Anotimpul mâinii”. O priveam cum se strecoară ghidușă, cum își face obiceiuri în stația mea și am înțeles că nu sunt singur, ca singurătatea e o stare asumată și ireală. Mă uitam rar în lungul străzii, așteptând să sune telefonul Deliei, să se întoarcă mâna din peregrinări. Mă cuprinse o întristare propice zilelor de primăvară de la care așteptăm prea multe, oferind doar mutre acre și miros stătut de iarnă. „Idolul cicladelor” mă fixase cu privirea, dându-mi fiori reci pe care nu vroiam să-i recunosc. M-am lipit de stâlp, privind îngrijorat în direcția din care așteptam salvarea. Pentru mulți era prea târziu, dar pentru mine mai era o portiță și iată că autobuzul mă salva la timp.

Autobuzul era plin. „Nu dați vina pe nimeni”. Se întâmplă frecvent ca un autobuz ce vine o dată la jumătate de oră să fie plin. „După prânz” de regulă oamenii sunt insistenți și te privesc suspect. Trebuie doar să-ți vezi de ale tale, fără să-ți abați privirile de la traseul pe care l-ar fi avut în condiții normale. În algomerația imposibilă, „Urmărind pas cu pas”, mi-am creat un loc numai al meu și am redeschis cartea. Până la „Vară” eram asigurat, deși se pare că niciodată vara nu ești în siguranță. „Acolo, dar unde, cum?” Înghesuiala asta îmi făcea rău. Aș fi coborât cu dragă inimă mai devreme, dar trebuia musai să ajung la final. „Fazele lui Severo” se puteau termina oricând și oricum și nu se făcea ca tocmai eu, cel mai proaspăt adept al vărului său să lipsesc. Oamenii din „Autobuz” mă priveau mai insistent. Eram singurul care se încăpățâna să citească în loc să care plase de plastic încărcate cu alimente și priviri răutăcioase. A, și umbrele. „Bestiar”. Am coborât doar cu o stație mai devreme. Un „Gât de pisicuță neagră” mă privea languros, ținând o mână cu mânușă neagră de catifea pe bara autobuzului. Prea târziu, deja coborâsem. Am urmărit „Otrava” cu privirea până departe, cu părere de rău și neputință. Cum se întâmplă ca printre atâtea „Simulacre” să mai existe și lucruri adevărate?

De-acum era departe de mine autobuzul cu mirosurile și aglomerația lui. O rază de soare timidă se lupta printre nori. Mergeam pe jos, cu cartea în mână, lovindu-mă la fiecare pas de alte cuvinte și alte înțelesuri și alte mii de gânduri. La capătul drumului eram irecuperabil îndrăgostit de Julio Cortázar și de al său volum de proză scurtă „Idolul cicladelor”.

Julio Cortázar - Despre ‚Poveşti pe care mi le spun eu singur’

Nu sunt dintre cei care adorm în clipa în care au pus capul pe pernă. Mai ales atunci când sunt singur şi dimensiunile patului gol mă copleşesc. Când eram mic, bunica îmi alina clipele urâte dinaintea somnului sănătos cu o poveste inventată de dânsa. De cele mai multe ori, o ceream pe cea cu pisoiul şi adormeam înainte ca bunica să aibă şansa de a construi finalul. Aşa că povestea cu pisoiul nu are sfârşit. Am crescut şi am rămas să dorm singur, fără bunica şi poveştile ei eficiente. De atunci, oricând mă cuprinde urâtul sau tristeţea, oricând întâmplările de peste zi mă ajung din urmă şi nu-mi dau pace, îmi spun singur poveşti. În mai toate, eu sunt eroul.
În poveştile pe care Julio Cortázar le spune înainte de somn, pentru a umple jumătatea goală a patului, nu se numără oi. Se ţes gânduri şi vise, care, deşi se pot întrerupe prin simpla deschidere a ochilor, capătă viaţă proprie, iar personajele lor independenţă. Cortázar este eroul poveştilor sale. Un camionagiu liber, pe drumuri pusti, în nopţi friguroase şi întunecate, unde numai lumina orbitoare a farurilor lasă dâre adânci şi crâmpeie de imagine. Întotdeauna îl cheamă Oscar. Uneori visele sunt erotice, alteori liniştite şi simple (doar un drum în noapte, singur, cu toată viaţa în camion – saltea, lampă, ţigări, radio), alteori zbuciumate. Când poveştile se termină cu prăbuşirea în prăpastie, Cortázar deschide ochii rupând vraja şi caută mijlocul cald al soţiei.
Când personajele devin reale şi povestea devine reală. Julio Cortázar trece graniţa imaginaţiei cu atâta uşurinţă, traversează lumi inexistente, amestecă şi umple de culoare drumurile de munte. Graţios împletite în poveşti, cuvintele sale lasă urme ca farurile camionului pe stânci, fascinează şi învăluie pline de adevăr.
Cine vă spune poveşti?

Julio Cortázar - Despre ‘Orientarea pisicilor’
Ais

Julio Cortázar - Despre ‚Orientarea pisicilor’

Un cuplu tânăr, îndrăgostit şi proprietar al unei pisici. Nimic neobişnuit, nimic care să le strice liniştea. Până când el observă că între ea şi pisică există ceva ce nu exista sau de care el nu ştiuse, ceva nedefinit care-l tulbură într-un mod neînţeles. Îi urmăreşte toate gesturile, încearcă să-i pătrundă toate gândurile, să-i înţeleagă toate privirile. Degeaba. Ştie că nimic nu va mai fi la fel, că ea nu este numai a lui şi că el nu va putea afla niciodată ce este dincolo, în celelalte lumi ale soţiei sale. Lovindu-se de neînţeles, iubind şi fiind iubit, dar fără accepţiunea totalităţii, el ştie că ar putea s-o piardă în orice moment. Îi este teamă, priveşte pisica suspicios şi propria sa soţie îi pare străină.

Apoi vine expoziţia de artă, merg împreună ţinându-se de mână, privesc atent fiecare tablou şi... în cel care reprezenta o pisică uitându-se în apus, graţioasă şi nemuritoare, ea dispare. Nu se poate împotrivi dispariţiei, dar o acceptă şi se îndepărtează împreună în noapte, mână-n mână.
Julio Cortázar mă pune inevitabil pe gânduri, fie că îl citesc în tramvai dimineaţa sau seara în liniştea patului meu. După fiecare poveste ţesută de imaginaţia sa rămân cu un gust familiar. Îi regăsesc personajele lângă mine ţinându-mă de mână într-o galerie de artă şi dispărând fără urmă într-un tablou.
În ‚Orientarea pisicilor’ am găsit confirmarea că dragostea nu este un panaceu universal, nu vindecă şi nu aduce o comuniune totală. Acum ştiu că nu voi stăpâni fiinţa de lângă mine, ca pe un sclav, mă voi teme de neputinţa mea de a înţelege şi mă voi ruga să ma aleagă în fiecare zi pe mine. Atât.

Julio Cortázar - Despre ‘Porţile paradisului’
Julio Cortázar - Despre ‘Povesti pe care mi le spun eu singur’

Julio Cortázar

„Acest sentiment al fantasticului.. este aici, la fiecare pas, vreau să zis, în orice moment, şi constă mai presus de toate în faptul că tiparele logicii, cauzalitatea timpului şi a spaţiului, toate cele pe care inteligenţa noastră le acceptă de la Aristotel încoace drept imuabile, sigure şi liniştitoare sunt brusc răsturnate, afectate de un soi de.. vânt interior, care dislocă, cere imperios o schimbare.” Julio Cortázar

Nu cred că scrierile lui Julio Cortázar pot fi povestite. Mai degrabă descoperite sau, şi mai bine, trăite. În textele sale intri neavertizat de fiecare dată, oricâte ai fi citit înainte. Lasă urme adânci, active, care te umplu de gânduri, de întrebări ca „ce-ar fi dacă”, „oare cum e posibil”, „cum de nu mi-am dat seama până acum”. Când reuşesc să înţeleg şi să cuprind universul său, un zâmbet complice mă detaşează de ‚ceilalţi’, neiniţiaţii, care nici nu bănuiesc câte sunt posibile într-o lume, care este totuşi această lume, dar de departe alta. Este ca acel moment trăit în singurătate când o buburuză curajoasă ţi se caţără pe mână ca apoi să se lanseze în zbor şi să se facă nevăzută într-o clipă.
Vă trimit buburuzele mele de prin volumele lui Cortázar (Bestiar, Cât de mult o iubim pe Glenda - ed. Polirom) şi le aştept pe ale voastre.

Despre ‘Porţile paradisului’
O poveste de iubire tristă ar zice lumea. Pornită din cabareturile pline de fum şi tango din Buenos Aires, unde nuanţele de piele se amestecă provocator, îndrăzneala Celinei şi a lui Mauro devine o căsnicie liniştită, blândă şi perfect normală în aceiaşi ochi aspri ai lumii. Dragostea lor loială, dincolo de orice pasiuni exagerate, este povestită prin prisma avocatului decent care nu reuşeşte (şi nici nu doreşte) să se despindă de farmecul vieţii celor doi. Moartea de boală urâtă a Celinei, pe care o ignorau şi o tratau drept ’slăbiciune’ îi lasă pe Mauro şi pe al său prieten pradă amintirilor şi lucrurilor banale. Încercând să-şi alunge gândurile şi sentimentele, cei doi o regăsesc pe Celina, dincolo de moarte, în locul în care sufletul său se lasă pradă visului: în cabaretul plin de fum şi acorduri de tango.Descrierile amănunţite ale pregătirilor de înmormântare amestecate cu amintiri şi sfârşite în atmosfera cabaretului, descrierile aproape vizuale ale tangoului cântat şi dansat aici, descrierile trăirilor în doi care palpită dincolo de cuvinte, fac din această povestire o răsuflare caldă, o escapadă din canoanele societăţii. În final, nu am găsit nimic trist. Toţi murim, mai mult sau mai puţin frumos, dar câţi avem curajul şi norocul să iubim?!

Julio Cortázar - Despre 'Orientarea pisicilor'

Umberto Eco - Misterioasa flacără a reginei Loana