miercuri, 30 iunie 2010

Despre inocență în imagini

Îmi place când suntem toți.

Ați auzit? E gata!

 Fetele astea, mereu au ceva de vorbă.


Și acum?

marți, 29 iunie 2010

Sergio Pitol - Love Parade

Am făcut cunoștiință cu Sergio Pitol acum ceva vreme când am primit Îmblânzirea divinei egrete. A fost dragoste la prima vedere (citire) așa că am perseverat și m-am înfipt ca vulpea la strugurii copți și la îndemână în Love Parade. Vreun regret? Nici pe departe.

Love Parade este o carte plină de mistere, de acțiune și populată cu personaje fascinante descrise cu mult umor. Mi-a amintit de stilul Agathei Christie, de personajele pline de savoare ale lui P.G. Wodehouse și de nebunia controlată din Îmblânzirea divinei egrete a lui Sergio Pitol, transpuse cumva de o mână bine intenționată în Mexic.

Povestea din Love Parade urmărește descifrarea misterului unui asasinat petrecut într-o noapte a anului 1942 în fața unei reședințe luxoase. Amestecul de personaje de diferite naționalități și cu interese complet diferite fac aproape imposibilă aflarea asasinilor. Interesat de acest caz este un tânăr istoric amator de cronici care intenționează să scrie o carte despre tumultosul an 1942 (după ce tocmai a terminat-o pe cea dedicată anului 1914).

Intervievarea personajelor implicate, după aproape 30 de ani de la evenimente, nu este un lucru ușor, mai ales că fiecare dorește să discute despre cu totul altceva. Abilitatea istoricului este pusă la grea încercare, dar satisfacția cititorului este pe măsură pentru că amândoi descoperă oameni și povești captivante care te îndrumă către adevăr urmărind căi întortocheate.

Deși nu cunosc istoria Mexicului și situația socio-politică din preajma celui de-al doilea război mondial, romanul lui Sergio Pitol mi s-a părut deosebit de descriptiv și real. Scrie în culori și în rândurile sale pot vedea fizionomia și gesturile personajelor, ca și cum aș urmări un film. Mă bufnește râsul deseori și mă trezesc recitind pasaje doar ca să mai râd încă o dată. Mă prinde miezul nopții cu cartea în mână pentru că nu pot să dorm liniștit neștiind cum s-a terminat discuția cu doamna X sau cu domnul B. Pe scurt, mi-a plăcut și Love Parade, aștept cu entuziasm următoarea semnătură Sergio Pitol.

duminică, 27 iunie 2010

Sonisphere București - ziua a 2-a

Metallica, Slayer, Megadeth, Antrax și Vița de Vie. 8 ore de muzică rock, tare și bună. Un maraton de purificare. Mi-am închis sinapsele logicii, conexiunile neuronilor (și ale companiilor de telefonie mobilă) și mi-am deschis inima pentru un masaj fără anestezie.
Nu cred în povestea unui concert, trebuia să fiți acolo. Și nu țin minte lucrurile care au încercat să mă deranjeze, le șterge primul somn și prima cafea. Știu doar că vitrina în care țin biletele pentru concertele viitoare e goală și eu am un gust amar peste o mare bucurie. Am fost acolo.

vineri, 25 iunie 2010

Superofertă – Raiul

-  Eu zic că e mai bine să crezi în Rai.
-  Ești așa convinsă că există?
-  Nu, dar dacă există și ai crezut că există o să-ți fie bine. Dacă nu, oricum nu pierzi nimic.


De când le-am auzit pe cele două fete de 16-17 ani vorbind așa, mă tot gândesc dacă cea care susținea că a crede în existența Raiului îți aduce numai beneficii vorbea prostii sau era de o înțelepciune rară. Ignora cu desăvârșire faptul că existența Raiului înseamnă și existența Dumnezeirii autotștiutoare și că mica ei socoteală n-ar fi rezistat nici preț de un gând în fața cunoașterii divine. Pe de altă parte, logica prin care își asigura un loc privilegiat este demnă de orice guru al afacerilor, pentru că cine se gândește să facă afaceri cu Dumnezeu?

Mă uit în jurul meu și observ cum oamenii se schimbă. Bunica mă învăța ce e frumos și ce nu, mă învăța să respect oamenii și să nu deranjez pe nimeni. Mama m-a învățat să simt oamenii care-mi vor răul și să-i ocolesc, să nu ascult ce spune gura lumii. Bunicul m-a învățat să-mi spun părerile răspicat și cu hotărâre, să nu renunț la lucrurile în care cred și să nu-mi plec ochii decât atunci când am greșit. Tata m-a învățat să mă bucur de fiecare clipă, să folosesc banii ca să trăiesc cu plăcere și să muncesc pentru ce-mi doresc. Nu m-a învățat nimeni logica afacerilor, metode rapide de a obține venituri, cum să fiu șef și să dau ordine. Mă uitam la acele fete cu invidie, gândeau altfel decât mine și varianta lor e cea actuală și de succes: totul se negociază și pentru toate există o soluție.

Oamenii trăiesc cu mai puține îngrădiri impuse de conștiință, morală și societate. Mă bucur că e așa pentru că toate acestea sunt făcute de om și știrbeau mult din farmecul vieții. Pe de altă parte sunt atât de amețiți de economie, câștiguri și avansare pe scara socială încât uită să se distreze, să se cunoască, să comunice (da, cu toată tehnologia asta avansată, deși vorbesc zeci de ore la telefon, nu mai știu să comunice). Se încrâncenează din orice și se îmbrâncesc pe oriunde. Au șanse pe care bunicii și părinții mei nu le-au avut, multe nici chiar eu nu le-am avut. În felul lor, cele două fete își puneau întrebări și căutau cu logică răspunsuri. Se bazau pe propria judecată. Probabil nu e șmecher să crezi în Dumnezeu și în Rai, dar pentru ele părea a fi o soluție bună pentru viața de după moarte. Iar faptul că la 16 ani se gândeau la așa ceva (și nu la ultimul tip de mp3 player sau de notebook) a făcut ca vocea lor să iasă din mulțime.

Încotro ne îndreptăm? Spre un Rai bine pus la punct, spre un neant nedefinit, spre Iad pentru că ne-am îndoit sau pur și simplu în pământ?

miercuri, 23 iunie 2010

Despre blogging și presă

Ion Cristoiu și Tiberiu Lovin au discutat marți, 22 iunie 2010, despre bloguri și presă în mediul întunecat al unui club bucureștean. Ion Cristoiu este un jurnalist cu peste 40 de ani de experiență în presa scrisă și în televiziune. Tiberiu Lovin este un jurnalist tânăr care își câștigă existența din blogul personal, un blog de presă online care are peste 5000 de vizitatori zilnic.

Cei doi protagoniști au discutat despre presa românească și tendința evidentă a acesteia de a se îndrepta spre mediile digitale de comunicare. Au discutat despre politică, fapte diverse, oameni din presă. Au fost pe rând invitat, public, profesor și au discutat firesc, ca între prieteni.

Ion Cristoiu abordează blogul ca pe o nouă față a jurnalismului. Susține publicarea materialelor de calitate și își dorește ca blogul domniei sale, care va fi lansat în curând, să fie o lucrare memorialistică publicată în timpul vieții sale. Își dorește un dialog deschis cu publicul său, lipsit de protecția anonimatului. Cum nu este un adept al comunicării scrise telegrafice, jurnalistul ne-a asigurat că materialele pe care le va publica vor fi argumentate și bine structurate, chiar dacă vor fi doar păreri și interpretări proprii. Dar spațiul blogului îi oferă posibilitatea exprimării nelimitate, spre deosebire de Twitter, Facebook și alte forme ale noii media. Mă bucur că a ales în cunoștiință de cauză și că nu și-a dorit să fie la curent cu noutățile tehnologice pentru a nu se spune că este demodat. Ar fi interesant de urmărit blogul unui astfel de om, în măsura în care îl va păstra sincer și cu un limbaj adecvat.

Pe de altă parte, Tiberiu Lovin este un exemplu de jurnalist crescut la sânul noilor tehnologii. Trăiește prin comunicare prin toate mijloacele moderne, își actualizează blogul cu ultimele știri chiar și la mai puțin de 30 de minute (prin telefonul mobil, de oriunde ar fi, chiar la o dezbatere alături de Ion Cristoiu). A renunțat la presa scrisă și este fidel doar celei online. Blogul său îl citește și Ion Cristoiu și alte mii de oameni. Succesul lui are la bază multă muncă, multă informație de ultimă oră, noutăți și interpretări proprii. Și multă comunicare. Dar chiar și el își cenzurează comentariile care folosesc un limbaj neadecvat și o face fără regrete, ba chiar îl sfătuia și pe domnul Cristoiu să-și supravegheze publicul și să-l învețe cu anumite reguli.

Ascultându-i pe acești oameni atât de implicați în presă, mă gândeam la rolul blogurilor cu autori necunoscuți și la șansele lor de afirmare. Fără a fi la curent cu ultimele noutăți, fără a comenta tot ce se întâmplă în jur, fără a avea un antrenament de exprimare concisă și școală jurnalistică. Jurnaliștii scriu, ceilalți învață. Pentru că oricât de neinteresați de aspectul material al lucrurilor am fi, scriem pe blog pentru că ne dorim ca cineva să citească. Am învățat multe în acea seară. Am admirat doi oameni realizați profesional, siguri pe sine și pasionați de ceea ce fac (fiecare în felul său). Am învățat să dau atenție acurateței informațiilor, detaliilor, notei personale și umorului. Și cum economia nu apasă asupra mea, îmi pot exprima liber opiniile în spațiul virtual al Dicționarului explicativ.

În plus, întâlnirea de marți seară mi-a dat un subiect pentru un articol de ultima oră (cu zâmbetul de rigoare) pentru serialul de la renne. M-am simțit și autor de blog și om de presă (cu același zâmbet de rigoare) și am înțeles că cel mai important câștig al acestei întâlniri a fost comunicarea: între generații de jurnaliști, între autori consacrați și începători, între hârtie și biți, între profesionalism și entuziasm
sursă foto

marți, 22 iunie 2010

3.52 noiembrie

Văd doar o lumină difuză, aud gemete, strigăte surde. Umbre neînţelese aleargă, se bat, se macină. Vântul şuieră, iar în mine se bate un clopot. Aud depărtările, simt timpul în timpane. Ritmul inimii mele se ţine cu greu după lumină, după aer, după şuieratul adânc al lumii.

Am rămas în urmă sau am luat-o înainte? Încet, încet toate se îndepărtează. Nu mai aud nimic, nu mai văd lumina. Apari tu zâmbind, e soare în spatele tău, e muzică în urechile tale, e linişte în sufletul meu. Te simt doar. Nu te cunosc, nu te iubesc, nu te caut, nu te aştept. Uneori eşti, uneori nu. Eu te simt cumplit, te simt mâine şi nu mă sperii, te simt ieri şi nu te uit. Din nou bate clopotul în mine, din nou lumina difuză, din nou aer.

Apa rămâne în cadă. Îmi storc părul ud şi amintirea cu tine. E toamnă, e soare, cerul albastru şi pădurea roşie. Miros de copt şi de tine.

Respir anevoie. Azi aerul intră mai greu, mâine oare cum? Viaţa asta e un vulcan. Se aprinde, se învolburează şi-ntr-o clipă e doar cenuşă, te sufocă, te acoperă. Amuţeşte şi când se lasă liniştea erupe din nou cu ură, cu drag, cu pasiune. Îmi place. Când eram copil eram într-o bulă de săpun şi pluteam mereu la soare. Într-o zi bula s-a spart, am căzut şi a durut. Acum mă întreb dacă mai sunt copil sau ce?!

Când te doare zici că mai bine te lipseşti de toate, dar viaţa erupe din nou şi fără să vrei te trezeşti viu. Halal morală! Se joacă o pisică adormită cu un şoarece tembel şi, culmea, eşti fericit! Sau nu şi-atunci te vaiţi şi ţipi şi strigi că toată nefericirea ta e dată de alţii, când de fapt nu deschizi ochii destul ca să intre soarele. Halal judecată!

Ăsta sunt eu, doar eu, un praf de cenuşă arzând de dorinţă, de apă vie şi moartă şi toate gazele inerte. Bula de săpun e franjuri lângă mine şi mă întreb: mai sunt copil sau cum?! Mai sunt fericit sau mi se pare? Mai bine mă opresc din întrebat, îmi las inima să ardă, miroase frumos şi mă face să respir mai uşor. Mâine e soare sau mi se pare sau e o stea care răsare.

Iar tu mă faci să mă ascund, ştiai ? Mă faci să-mi ies din apele mele, să depăşesc cu furie orice mal şi să mă arunc tumultos asupra ta. Dărâm în cale orice casă, înec animale şi oameni, distrug ce-au construit alţii în ani şi mai ales ce-a construit El. Urgia se abate asupra lor şi nici măcar nu ştiu de ce. Sunt eu, doar eu, care-i lovesc neîncetat şi este numai vina ta. Şi totuşi nu te vreau decât pe tine. Nu-mi amintesc să fi vrut pe altcineva. Mi s-a oferit lumea şi te-am ales pe tine. Şi acum distrug fără milă tot ce-mi iese în cale. Nu mă pot opri. Plâng şi alerg şi mă zbat şi toate astea distrug ce alţii au construit cu trudă sau ce El a făcut cu drag. Mă faci să mă ascund, ştiai? Să plutesc, să zbor şi să le mângâi părul cu vântul acela călduţ de primăvară vremelnică. Mă faci să alin suferinţe din dragoste, doruri apuse şi dorinţe arzătoare, mă faci să mângâi lumea întreagă lovită de urgie, mă faci să le dau speranţe deşarte, să-i fac să viseze lucruri de neîmplinit. Şi totuşi n-aş putea fi fără tine, nu-mi amintesc să fi putut vreodată respira fără tine, să fi zâmbit vreodată fără să te am în gândul meu. Mă faci să mă ascund, ştiai? Mă faci să scriu vorbe nescrise, să mă scufund în propria-mi fiinţa şi în a ta deopotrivă, mă faci să uit de toate şi să mă fac un fluture ce nu trăieşte decât o zi în preajma ta. Mă lupt şi trec prin toate pentru o clipă de a fi cu tine. Am mutat munţi, am secat ape şi am desenat nori, dar nu te-am putut opri, nu te-am putut ţine lângă mine sau - mai bine zis - nu m-am putut eu întinde până la tine. Şi umblu nălucă nebună prin lumea care n-are nici o vină şi mă lovesc de toţi şi-mi pare rău. Distrug ce lumea a făcut cu trudă sau ce El a lăsat să fie în zilele cele dintâi. Mă faci să mă ascund, ştiai?

Acum e frig. De ce e rece soarele? Îmi îngheaţă picioarele şi e trist, căci îmi aduc aminte că lângă tine erau fierbinţi, lângă tine îmi abureau urechile şi părul avea volum şi ochii parcă îmi erau albaştrii. Acolo în casa ta călduţă, cu pătura pe picioare şi ceaiul de tei, acolo unde căţelul galben sforăie şi miroase a cozonac, acolo tu exişti? Uneori cred că mi se pare. Mi se scufundă picioarele în covorul gros, ireal, covorul îşi revine perfect la forma dinainte, dar inima mea arde înecată în lichide, picioarele mele rămân reci. Canapeaua e tare, florile palide, pereţii gri. Respir greu, sunt viu şi nu ştiu ce să fac cu mine. Libertatea e scumpă şi dragă şi grea. Pe mine mă striveşte şi nu-mi revin (ca fericitul covor) şi se întinde ca o plagă în singurătate. Vrea lanţuri, lanţuri de iarbă proaspăt cosită, lanţuri de drag şi amintire, de vânt şi nisip.

De ce întotdeauna e un film de dragoste?! Cand lumea mă zgârâie şi mă alungă, mereu e un film de dragoste. N-am plâns de muncă şi de nedreptate, n-am plâns de foame, de pizmă, de frică. Am plâns de dragoste de mi-au secat privirile negre, mi-au ars mâinile şi mi-s picioarele reci. Atât a mai rămas. Îmi spui asta cu seninătate, măsurând distanţa infinită dintre degetul mare şi arătător. Doar atât. În orizontul acela micuţ trăieşte un univers întreg, cu emoţii, vise şi viitor. Cine eşti tu să vorbeşti despre mâine?! Cine eşti tu să numeri timpul şi să-l mărgineşti? Greşesc adesea, mă uit în vâltoare, exagerez, pierd realitatea, te chinui, te sufoc femeie, dar acel atât este al meu şi mi-e drag. N-am să te las! Covorul meu e fericit, pot fi şi eu. El ştie să fie elastic, eu ştiu să iau forma iubirii. Fiecare cu talentele lui.

Mă hotărăsc să-ţi scriu. Nu e prima dată când îţi scriu şi nici prima dată când nu primeşti scrisoarea. Îţi scriu ce te-ar obosi să auzi de fiecare dată când steagul din câmp e bătut de vânt. Aparent e o situaţie fără ieşire. De fapt, e de un firesc înspăimântător şi adesea evitat. Să-ţi explic. Când bate vântul steguleţul se luptă să-şi păstreze poziţia lângă stâlpul lui de încredere, dar evident că vântul e mai puternic. Îl ia, îl loveşte, mă rog, chestii de steag. Tu nu trebuie să ştii toate astea. Oare cât trebuie să ştii?! Îl vezi fluturând şi uneori îţi place, uneori te enervează, uneori crezi că nu face ce trebuie. El te priveşte, respiraţi acelaşi aer, dar stâlpul îl ţine departe de tine. E singurul steag care-şi schimbă culoarea după anotimp ca să se asorteze cu tine, dar uneori te irită schimbarea lui. Nu-i nimic impresionant într-un steag. Nu reprezintă o ţară, o acţiune de protest, o revoluţie. Doar vântul îl ştie şi-l mişcă. Ceea ce e impresionant e că visează, trăieşte, simte, te aşteaptă, te ... Dar asta e deja altă scrisoare.

Am picioarele reci, vântul îmi suflă în urechi şi nu pot să închid fereastra. Of, pe unde umbli, mi s-a făcut poftă de pizza şi bere şi un film vesel, cu oameni frumoşi şi fără urmă de dragoste în el. Doar cu dragoste în noi. Aşa cum a fost şi o să mai fie. Ce penibil, ce văicareală, ce inutil! Mai bine să dorm. Până mâine mi se încălzesc picioarele şi visez ca omul – dormind - şi nu ca nebunii - cu ochii pe pereţi. Las fereastra deschisă pentru tine şi pentru soare. Nu fi geloasă, doar tu îmi încălzeşti sufletul. Muzica ta e în urechile mele, parfumul meu îţi bântuie somnul, atingerea ta îmi calmează picioarele, visele mele îţi trezesc zâmbete. Somn uşor, să ne fie de bine, la moş ajun şi mâine.

duminică, 20 iunie 2010

O fată singură-n parc

Când ești una dintre acele tinere femei care nu posedă verighetă și soț agățat prin verigheta pereche de fustele tale – cum s-ar zice necăsătorită, celibatară, fată mare sau femeie singură -, ziua de sâmbătă este dedicată unui răsfăț personal. Nu tu călcat, nu tu spălat, nu tu gătit, nu tu piață sau centru comercial. Când ești una din aceste persoane, nu te plimbă nimeni în mall ca să mănânci și tu măcar în weekend la fast-food și să vezi un film. Nu. Tu bați librăriile îmbrăcată ca o vedetă de cinema incognito (pantaloni largi, pantofi fără toc, tricouri și mai largi și ochelari de soare), înarmată cu o cafea cu lapte și cu o poftă nebună de o carte nouă. Stai în librărie până se termină cafeaua, alegând și răsfoind, și de cele mai multe ori achiziționezi o carte fără de care chiar nu mai putea pleca de acolo. Pentru situațiile în care nu găsești, ai o carte în geantă.

Te îndrepți apoi agale spre un loc însorit și îți alegi tacticos o bancă și un suc. Inspiri adânc, scoți ochelarii de soare și deschizi cartea. Departe răsună ușor ritmul muzicii populare autohtone, vreun ansamblu, vreo sărbătoare. Preț de 3 pagini citești liniștită, fascinată de albeața paginilor în care bate soarele și amețită de licuricii strălucitori care încep să-ți joace prin fața ochilor. Încălzită de soarele binevoitor, te scurgi ca o pisică lăsând să-ți cadă sandaua dreaptă.


Primul care te întrerupe din reverie, lectură și pace este un bărbat de vreo 70 de ani care se oprește admirativ lângă bancă și zice "Se vede că sunteți o duduie cu mult bun simț, de aceea sunteți atât de slabă." Zâmbești politicos și-ti bagi nasul adânc în carte, poate domnul observă și pleacă. Dar gândurile îți sunt deja tulburate și nu te mai poți concentra la citit. Realizezi că puțin îți pasă de complimentul lui și că ai fi preferat să-ți zică ceva de genul "nu m-am putut opri să nu admir o femeie atât de frumoasă și cu gust ca dumneavoastră. Bluza aceasta decoltată vă definește perfect bustul amplu și.." Termină cu prostiile, nici un bărbat nu cunoaște expresia "bust amplu". Colac peste pupăză sau inteligență peste bun-simț, nenea adaugă convins că ești cu siguranță o persoană și inteligentă și cu bun simț. Îți vine să-i zici că nici un bărbat aflat în prima jumătate a centenarului vieții sale nu dă doi bani pe inteligență, dar in loc zâmbești strâmb, mulțumești și îi urezi o zi bună.

Apuci să mai citești două pagini până când un tânăr vânzător ambulant se oprește mult prea aproape de tine. Cam între ochii tăi și cartea pe care o ții în mână. Vinde busuioc proaspăt, din ăla ce aduce noroc în dragoste și măritiș rapid. Când să refuzi politicos și ferm cineva se împiedică de butonul de volum al boxelor ansamblului folcloric și muzica răsună puternic. Tu refuzi, omul insistă, totul pe muțește aparent deși amândoi urlați din toți rărunchii. Începi să te enervezi pe norocul și busuiocul lui și când țipi mai tare "Nu vreau domnule să mă mărit, lasă-mă-n pace!" un bun samaritean se împiedică iarăși de butonul cu pricina și muzica tace brusc. Parcul răsună de vocea ta isterică. Mamele își strâng copiii la piept, iubiții își iau protector iubitele de după umeri, bătrânii se închină. Zâmbești candid, roșie ca o pătlăgică, dar măcar ai avut succes, pentru că vânzătorul se îndepărtează grăbit de teama jandarmilor.

Mai citești o pagină. Un grup destul de numeros trece prin fața ta. Îi auzi fără să vrei:
- Uită-te la asta săraca. Stă și citește în parc. N-are și ea pe unu s-o scoată la aer în weekend.
- Mai știi tu? O fi de-aia cu ifose.
- Mda, nici nu pare așa tânără. Trebuia să aibă copii de mult.
- S-ar potrivi cu văru' Mișu, că și ăla e holtei bătrân.

Ai ridicat de mult ochii din carte și fixezi grupul ca din întâmplare. Ei continuă să vorbească despre tine, uitându-se fără jenă și ignorând simțurile tale normal dezvoltate. Apoi la fiecare pagină citită trece câte un grup. Te uiți la ceas nervos, să ții minte ora aia la care e musai să nu mai calci în parc vreodată. Închizi cartea, că poate ea era de vină. Acum ești doar un om care admiră parcul într-o zi frumoasă de vară. Grupurile continuă să treacă și să comenteze. Ești pe rând fată sărmană, divorțată, ieșită la agățat, nebună de-aia de umblă prin parcuri și fură copii (cum s-a dovedit în nu știu ce telenovelă). Categoric ești întâi de toate surdă și oarbă, ceea ce te face să te întrebi de ce-și mai pun alte întrebări.

Îți aduni lucrurile și pleci. Te scufunzi în aglomerația străzilor centrale care funcționează ca un camuflaj. Mergi repede și hotărât ca să nu dai de bănuit. E deja dupămasă și ziua de răsfăț se apropie de final. Cumperi covrigi și niște mere și termini de citit în fotoliul preferat, cu ultimele raze de soare pătrunzând pe fereastră.

vineri, 18 iunie 2010

Nota autorului

De curând am fost nevoită să cenzurez un comentariu. Primul. Nu mi-a făcut plăcere, dar, deși mă consider o adeptă a democrației și liberei exprimări, cred că am procedat corect. Nu am făcut-o nici din puritanism, nici din vreun simț al moralei exacerbat și până la urmă nici nu erau cine știe ce vorbe murdare. Auziți așa ceva zilnic, în orice clasă socială v-ați învârti și cei mai mulți nici nu le mai dau atenție, ba chiar le folosesc uneori, bucurându-se de o complicitate aventurieră.

Am șters acele cuvinte din comentariu pentru că n-am vrut să rămână în pseudo-veșnicia online. Vorbele se duc de cum au fost spuse și nu afectează decât persoanele prezente în infima lor clipă de viață, dar cuvântul scris poate fi chiar nemuritor. Așa cum n-aș scrie acele cuvinte într-o carte, așa n-am dorit nici ca ele să fie prezente pe blog.

Am observat că cei care tolerează sau aprobă astfel de cuvinte nu sunt deloc deranjați de lipsa lor. În schimb, cei care nu le folosesc și nu le plac au o oricât de mică formă de manifestare: de la retragere și evitare până la protest vehement. Și atunci, am înclinat balanța astfel încât nimeni să nu fie stingherit sau să privească peste cuvinte. Aș vrea să cred că nu am nedreptățit pe nimeni.

Nu știu o cifră exactă, dar cred că sunt vreo 20 de milioane de vorbitori de limbă română în întreaga lume. Mulți alții se vor naște. În infinitul meu egoism aș dori să scriu pentru toți, să cred că oricare dintre ei ar citi paginile mele ar avea dreptul la o părere fără să fie alungat de o vorbă. Și cunosc deja câțiva care ar fi strâmbat din nas citind acel comentariu integral.

Acestea au fost motivele mele. Nu mă judec decât pe mine. Mă bucur să primesc semne ale trecerii și petrecerii voastre prin aceste pagini. Vă mai aștept.

miercuri, 16 iunie 2010

De ieri și de alaltăieri

Pentru nostalgicii de dincolo de ecran, am fotografiat o expoziție de mașini de epocă. De fapt, este nostalgia mea față de Doctorul Jasen  și întâmplarea fericită că m-am aflat în preajmă și cu aparatul la purtător. Pe Doctorul Jasen mi l-am închipuit în 1st Class Limo, dar una roșie. Pe mine m-am văzut în cea albă și mică, gonind pe Transfăgărășan. Sper că am fotografiat una pentru fiecare. Drum bun!

luni, 14 iunie 2010

Șopârla

Era aproape 8 jumătate. La ora aceea Bucureștiul miroase un pic a mare, pentru că e iunie și sunt vreo 30 de grade la ora 8. Mergeam cu gândurile mele, în general optimiste, iar nările mele nesățioase se străduiau să regăsească mirosul sărat al mării cât mai mult.

Trebuia să traversez pe acolo pentru că destinația mea era pe cealaltă parte a drumului și nu exista o trecere de pietoni la mai puțin de 2 stații de autobuz. Era liniște, o oră prea matinală pentru bucureșteni, iar cei câțiva care se treziseră goneau în briza aerului condiționat din mașinile lor. Atunci am fost martora unui accident tragic. Ea vroia să traverseze spre mine. A apucat să meargă cam jumătate de metru și apoi s-a oprit înmărmurită, uitându-se fix la mașina care venea spre ea. S-a întors și a încercat să fugă, dar nu a reușit. Mașina a lovit-o în plin și a sfârtecat-o brutal. Nici măcar n-a oprit. Rămășițele ei s-au împrăștiat pe asfalt și cred că mai sunt și acum tot acolo.

Sunt ultima persoană care a văzut-o în viață. Mă tot întreb dacă m-a văzut și dacă a sperat că o pot ajuta. Nu am făcut nimic. Am stat și m-am uitat cum este ucisă, deși cu o clipă înainte mă bucurasem de apariția ei în liniștea mea matinală. Era drăguță. O fi avut familie? Am văzut cât de mult s-a temut.

Sigur, puteți spune că e vina ei că a traversat prin acel loc, nesemnalizat ca atare. Dar vă asigur că două stații de autobuz e drum lung pentru o șopârlă și nici nu știu dacă ar fi ajutat-o cu ceva să traverseze pe trecerea de pietoni. Șoferul n-a simțit, n-a oprit, n-a văzut. Să nu spuneți că e doar o șopârlă. Dacă un elefant ar strivi un om care traversează savana fără a respecta regulile de circulație ale acestora, n-ați spune că e doar un om.

Am asistat la o crimă și n-am făcut nimic. Voi trece des prin acel loc și îmi voi aminti, mă voi frământa și mă voi întreba dacă m-a văzut, dacă mi-a așteptat ajutorul, dacă și-a pus speranțele în mine, iar eu am dezamăgit-o fatal. Mă voi întreba care au fost motivele care au determinat-o să-și asume asemenea risc și ce speranțe își pusese în locul în care vroia să ajungă. Poate doar vroia să se încălzească la soare, poate venea de departe și în drumul ei nu putea trece decât pe acolo. Nu voi ști niciodată pentru că am stat și n-am făcut nimic, iar șopârla a fost omorâtă.

duminică, 13 iunie 2010

Villa Amalia (2009)

Nu a fost greu să găsesc un film cu Isabelle Huppert și am găsit chiar unul recent, Villa Amalia. Nu mi-a fost greu nici s-o recunosc pe femeia din portrete, o femeie pe care nu o cunosc și nu o înțeleg. Filmul este despre ea, femeia, înșelată, mândră, răzbunătoare, sensibilă, temătoare, mereu în căutarea unei liniști care nu va veni niciodată.

Ea este Ann. Pianistă apreciată, soție de 15 ani, un om împlinit. Și totul se termină sau începe cu trădare, iar când spun totul vorbesc serios pentru că Ann fuge de lume, de oameni, își vinde sau distruge orice urmă de trecut, de amintire. Își caută liniștea.

Villa Amalia este o expoziție de imagini în mișcare, o colecție de portrete și peisaje. Cuvinte puține, imagini copleșitor de multe, îmbinate brutal, cu salturi în cadru și mult întuneric. Îți dă o senzație de respirație întretăiată a unui om care a urcat în grabă un munte. Din când în când mai scoate un cuvânt, dar în majoritatea timpului respiră greu și se uită nesătul în jur să vadă unde a ajuns. Călătoria Annei în căutarea sinelui trece prin Belgia, Germania, Austria și se termină (cel puțin în film) în Italia. Peisajele văzute prin ochii ei sau încadrând-o sunt o reprezentare a esenței acelei țări. Nu știu dacă va rămâne în Italia, în mica vilă Amalia de pe țărmul mării (atât de simplă și construită cu atâta drag), dar cred că într-adevăr iubește locul acela. Filmul nu-ți dă nici un indiciu, este doar o căutare, un amestec de gânduri, sentimente și dorințe adunate cu multă singurătate și tristețe.

Ann își permite să plece, să dispară. Are posibilitățile materiale și este lipsită de orice obligații. Dar eu nu cred că un loc, oricât de frumos ar fi, poate înlocui oameni. Nu cred că singurătatea se vindecă prin admirație sau contemplație. Nu cred că un om fericit în singurătatea lui este la fel de fericit ca unul înconjurat de oameni dragi. Așa că nu am fost de acord cu substratul acestui film, deși mi-au plăcut interpretarea și stilul de realizare. De data asta nu pot face o recomandare, Villa Amalia este alegerea fiecaruia.

vineri, 11 iunie 2010

Pagină de jurnal

N-am mai văzut de mult un film și, mai grav, n-am mai făcut de mult un film. Trăiesc în frânturi, într-o amețeală continuă și inutilă. Imaginile vieții mele de zi cu zi nu reușesc să se așeze nici măcar în fotografii. Mi-e dor de zilele cu film. Acele zile în care nici somnul nu reușea să alunge nălucile care mă bântuiau, viziunile pe care le căutam cu nesaț, sunetele ce-mi răsunau în minte multă vreme după ce închisesem calculatorul.

Mi-e dor să scriu un scenariu din crâmpeie de cuvinte, din multe gânduri și din nerăbdare. Îl citesc doar eu așa că nu trebuie să fie foarte clar, filmul îl am în mine și-l nasc neașteptat. Nu reușesc să-i planific sosirea niciodată. Și tot ca în viață, uneori moare pe drum. E trist, dar pentru filme crima în primă fază e chiar un lucru bun pentru că altfel aș crea un monstru și filmele ulterioare ar fi marcate de un astfel de eșec. Da, vorbesc în dodii, v-am zis că mă încearcă o stare de confuzie existențială și o hipocinematografie acută.

E posibil să îți imaginezi un film în astfel de stări de nemulțumire și frustrare? Oare Tarantino, Spielberg, Hitchcock au avut astfel de probleme? Cred că starea celui care imaginează un film se reflectă în acesta și atunci o comedie va ieși ironică și amară, o dramă va fi plictisitoare și înnegurată, un thriller va fi obosit pentru că așa a fost regizorul la momentul respectiv. Asă că sunt cuminte și nu fac filme acum, deși mi-e dor de ele. Voi căuta un film cu doamna Isabelle Huppert ca să-mi satisfac curiozitatea stârnită de expoziția pe care v-am recomandat-o de curând. Papilele artistice se vor încărca și voi fi din nou în deplinătatea spiritului creator. Sper.

miercuri, 9 iunie 2010

Isabelle Huppert - Femeia cu multe fețe

Până pe 27 iunie 2010 aveți ocazia să vedeți la Sala Dalles expoziția fotografică "Isabelle Huppert – Femeia cu multe fețe". Actrița Isabelle Huppert este surprinsă în 120 de portrete de renumiți fotografi de modă și de artă. Potretele acoperă ultimii 20-25 de ani din viața artistei și surprind ipostaze unice legate de meseria de actriță și de model precum și momente din viața privată a personajului.

Dincolo de fotografii se întrevede atitudinea, caracterul și personalitatea personajului, căci Isabelle Huppert este un personaj al propriei vieți. Expoziția este o demonstrație de fotojurnalism, este un film mut, impresionant și autentic. M-a surprins mult faptul că același personaj, în același moment al vieții sale este atât de diferit în ochii fotografilor. Sunt fotografii făcute în același an în care vârsta Isabellei este cu totul alta, fizionomia ei este diferită, încărcătura emoțională se transformă complet.

Expoziția a călătorit în ultimii 5 ani de la New York la Tokio, de la Paris, Berlin, Madrid la Beijing. Puteți intra gratuit pentru câteva zeci de minute încărcate de emoție și dăruire la Sala Dalles. Duminică ( 6 iunie) când am trecut eu, cafeneaua Dalles găzduia o sesiune de lecții de tango. Nimic mai potrivit decât muzica de tango, oameni căutându-și mâinile și Isabelle Huppert zâmbind enigmatic sau exaltat din 120 de portrete.

luni, 7 iunie 2010

Romane de dragoste

Nu știu câți dintre voi citesc romane de dragoste. Adevărul e că pasaje dedicate acestui sentiment se găsesc în mai toate romanele așa că nu se justifică lectura unuia dedicat doar lui. De altfel nici eu mă dau în vânt să găsesc dragostea prin cărți pentru că mi se pare un subiect obișnuit, uzual, în timp ce alte sentimente, filosofii sau mărturii sunt mai rare și deci mai atrăgătoare. Am fost însă și eu adolescent și mi-am făcut porția de romantism, suferință, îndrăgosteală și sărituri peste bariere prin literatură.

"Pe aripile vântului", "Mândrie și prejudecată", "Potopul", "Contele de Monte Cristo", "Misterele Parisului", "Quo Vadis" sunt doar câteva exemple de romane în care la 16 ani vedeam numai poveștile de iubire. Ignoram istoria, situațiile sociale descrise atât de real, luptele cumplite și toate atributele personajelor. Extrăgeam doar seva îndrăgostelii și așteptam cu sufletul la gură un deznodământ fericit pentru protagoniști. Mai târziu am recitit aceste romane și mi s-a părut că le-am descoperit pentru prima dată. Culmea, nu mai erau romane de dragoste.

Căutând chilipiruri prin târguri de cărți mă lipesc uneori de romane care nu-mi spun mare lucru, dar care sunt atât de ieftine încât mi se lipesc de mână. Este plăcută senzația care mă cuprinde când deschid o carte despre care nu știu nimic și de la care nu am așteptări. Le aleg după numele sonor al autorului sau după câteva rânduri din mijlocul cărții citite în fugă. Ultima achiziție de acest fel este "O pagină de dragoste" scrisă de Emile Zola. Da, evident, un roman de dragoste pur, poetic și presupun dramatic (încă nu știu finalul, dar așa intuiesc). Miroase a roman franțuzesc, a mosc și răsfoind paginile sale aud foșnind fustele de catifea grea ale doamnelor. Citesc despre oameni care suferă în fața unor iubiri imposibile pentru rigorile societății. Le compar fără să vreau cu iubirile revoluționare ale Simonei de Beauvoir din "Sângele celorlalți", iubiri care nu știau limite și nu aveau liniște, iubiri care clocoteau ca smoala și ucideau orice altă formă de viață. Cât de mult s-a schimbat Parisul.

Constat că nu sunt în stare să definesc un roman de dragoste. Nu pot da nici măcar exemple pentru că toate ar fi subiective și s-ar putea ca recitindu-le peste câțiva ani să am altă părere. În plus, este clar că un roman nu se poate bizui doar pe o poveste de dragoste și apar astfel alte subiecte adiacente care pot atrage atenția mai mult decât povestea inițială. Și totuși oamenii se încăpățânează să se agațe de acest gen de romane, să ofteze neînțeles în paginile lor, să se identifice cu personajele preferate și să spere la un deznodământ asemănător și pentru povestea lor reală. O linguriță de dragoste se pare că n-ar trebui să lipsească din nici un roman pentru a avea succes la public. Sau nu?

sâmbătă, 5 iunie 2010

Facerea lumii

În prima zi Dumnezeu a zis "Să se facă lumină" și s-a făcut Internetul.

În a doua zi Dumnezeu a făcut Google pentru a-și face munca mai eficientă.

În a treia zi, a făcut Messenger ca să discute cu ai săi colaboratori.

În a patra zi, Dumnezeu a creat Facebook ca să cunoască prieteni noi.

În a cincea zi, Dumnezeu și-a făcut un blog pentru a împărtăși impresiile despre facerea lumii.

În a șasea zi, Dumnezeu a făcut Second Life.

De atunci se tot odihnește pentru că alții creează lumi în locul Său.

miercuri, 2 iunie 2010

Be Stupid

Este sloganul unei reclame la o cunoscută firmă de jeans, reclamă în care o tânără domnișoară dotată cu "balls" mângâie o panteră neagră neprietenoasă. Textul complet este "Smart may have the brains, but stupid has the balls". Le dau dreptate să știți. Este atât de bine să fi sărac cu duhul tău și să n-ai habar de ce se întâmplă și ți se pregătește. În plus, pentru un echilibru, am impresia că cei vizați au și mai mult noroc de la soartă. Probabil se consideră că ceilalți se descurcă.

Mai mult de atât mi-e frică să interpretez. De ce și-ar face o firmă clienții proști pe față? Evident că cei care deja sunt lipsiți de calitățile intelectuale nu-și vor da seama, dar cei care sesizează ironia situației sunt puși într-o postură delicată: să cumpere știind ce vor deveni sau să dea bir cu fugiții îngroziți de propria situație? Și până la urmă se află în tabăra bună sau nu? E greu să te decizi dacă e mai bine să ai "brain" sau "balls". Și mă gândesc că dacă îți pui întrebarea e deja prea târziu, ești clasificat.

Suntem înconjurați de sloganuri și uneori trăim după litera lor ca odinioară după litera proverbelor. Nu-ți mai spune mama "Ce ție nu-ți place altuia nu face" și "După faptă și răsplată", ci "Be cool" și "Be stupid" sau "Power to you". Din ce în ce mai multe sunt în limbi străine sau în limbi inventate nou. În mod miraculos achiziția unui produs aparent banal poate face minuni în viața ta sentimentală sau profesională. Un detergent sau un deodorant bine ales are chiar efect de pilulă albastră. Dar cumva pentru toate acestea trebuie să fi "stupid" și cu "balls". Reclamele spun fără ocolișuri ce gândesc cei care le fac și nu e deloc greu să-ți dai seama când ești luat peste picior. Înțeleg dorința de a-și vinde produsul și un grad de minciună în ceea ce-l privește. Dar nu pricep nici în ruptul capului de ce trebuie generat și alimentat un stil de viață idiot doar pentru a purta cu mândrie o pereche de pantaloni. Chiar să nu se potrivească decât unor oameni care-și asumă conștient prostia?! Adică unii care umblă cu cioara vopsită, cum s-ar zice, pentru că sunt suficienți de deștepți ca să-și dea seama că trebuie să fie proști ca să aibă și altfel de dotări plus perechea de pantaloni dorită.

Mi-e dor de reclame haioase, fără mesaje subliminale, reclame de care-ți aduci aminte cu plăcere. Mi-e dor de Batman, de ăla negru care răsufla greu, de oamenii obișnuiți care trimit hoțul să caute pe Internet o slujbă cinstită, de ciorapii care zguduie banca, dar nu se rup, de pisoi în zăpadă, de figurine care se ceartă care să aibă gură, de soțul care ceartă instructorul auto că e prea dur cu nevasta-sa și de multe altele. Mi-e dor să râd în fața televizorului și nu să-mi trezesc probleme existențiale și complexe (că sunt, că nu sunt, c-o fi și c-o păți). E valabil și pentru reviste și pentru panourile publicitare stradale. Cum ar suna : trăiți fără sloganuri? Merge de-o reclamă la tricouri cu slogan?

Etichete

atitudine (312) viata (297) fotografii (296) recomandare (213) timp (133) proza scurta (131) dragoste (127) jurnal (106) căutare (103) video (101) literatura (98) recenzie (96) dorinta (89) peisaje (80) amintiri (78) Despre locuri si orase (77) călătorii (75) roman (69) film (64) feminin (62) eseu (60) contrasens (56) Bucuresti (54) România (53) poezie (51) muzică (46) portret (44) poveste (44) instantaneu (43) primavara (39) sarbatoare (39) Tams (37) copilărie (36) animale (31) vacanță (31) educatie (30) incredere (29) toamnă (29) campanie (24) turism (24) targ (23) aniversare (22) arta (19) concert (19) propunere (18) relatii (18) Adena (17) muzeu (16) responsabilitate (16) animatie (15) expozitie (15) joc (14) colectie (13) voluntar (11) model (10) Cortázar (8) Simone de Beauvoir (8) Milan Kundera (7) ReUseMe (7) Mihail Bulgakov (6) Kawabata (5)

Creative Commons License

Arhivă blog

Despre mine