luni, 31 octombrie 2011

Anna Gavalda – Aș vrea să mă aștepte și pe mine cineva

Sunt un amator declarat de proză scurtă. Nu rezist în fața unui volum de povestiri, iar dacă autorul îmi este cunoscut cu atât mai mult. Așa am plecat acasă cu volumul Annei Gavalda.

Împreună mi-a mers la suflet și am pariat cu entuziasm pe Aș vrea să mă aștepte și pe mine cineva. Impresia generală este că volumul nu-i rău deloc. Nu se ridică la așteptările impuse de roman, dar menține stilul realist, parfumul parizian și frazele scurte și directe. Mi-a plăcut abordarea subiectelor cotidiene, deopotrivă cu personaje masculine și feminine, așa că nu poate fi considerat un volum pentru dame (cum ar putea crede suspicioșii citind doar titlul).

E adevărat că fiind proză scurtă subiectele sunt mai condensate și poate mai ușor de digerat, dar asta nu strică farmecul povestirilor sau tușele personajelor. În mare parte este un volum de tablouri, mai multă acțiune și intensitate n-ar fi stricat. Mi-au plăcut descrierile, imaginile transmise foarte ușor și modernismul limbajului și al situațiilor. Cum proza scurtă este pretențioasă și necesită un anume fler, n-am să ocolesc alte volume de povestiri ale Annei Gavalda. Deși este alt stil decât cel al cunoscuților Cortazar, Onneti, Fitzgerald, etc., merită din plin atenție și lectură.

duminică, 30 octombrie 2011

Povești cu atitudine - Superscrieri

Nu mă bucur niciodată pentru mine, cât mă bucur pentru textele mele, pentru simplul motiv că le-a citit cineva și le-a bătut prietenește pe umăr. În lumea anormală în care trăiesc eu, paginile de text ieșite din mișcarea nervoasă și organizată a mâinilor mele pe tastatură îmi sunt dragi. Sigur, dincolo de cuvinte este o lume întreagă cu oameni, drumuri și copaci care îmi sunt la fel de dragi.

Ei bine, unul dintre textele mele a primit un premiu trei la prima ediție a concursului Superscrieri organizat de fundația Friends for Friends. Am înscris Despre bătrânețe la categoria Eseu și Veteran de război la categoria Portret, iar cel de la eseuri s-a întors cu un premiu trei. Sunt cu atât mai mândră de textul meu cu cât acest concurs a fost dedicat non-ficțiunii, poveștilor reale, jurnalismului narativ (al cărui admirator sunt). Printre câștigători veți găsi texte din Evenimentul zilei, Jurnalul Național, DoR și Liternet.

Astfel de competiții fac bine oricărui sportiv. Pentru că înainte de glorie, cel mai important este antrenamentul. Iar înainte de medalii, contează prezența publicului în tribune.

vineri, 28 octombrie 2011

The three musketeers (2011)

E sobru, taciturn, morocănos. De-o tristețe întunecată și răzbunătoare, amestecată dureros cu o fărâmă de dragoste neîmplinită. Bărbat puternic și netemător, hotărât, perfecționist, nu dă greș niciodată. E Athos.

Scufundat în lumea spirituală, discret, solemn, inteligent. Rafinat și de neatins, dar luptător aprig și de neclintit. Tăcut, delicat, bărbat frumos și îngrijit. E Aramis.

Vesel, petrecăreț, cam necioplit și musai orgolios. Zgomotos, drăgăstos, deschis. Petrece mult, râde cu poftă, trăiește intens, se plictisește repede și se distrează ușor. Bărbat superficial, colorat, jucăuș. E Portos.

E plin de pasiune și necugetat. Se avântă fără să calculeze, are țeluri înalte și crede în ele până la ultima picătură de sânge. Trăiește arzând, consumându-se cu curaj, iubește nebunește și fidel. Bărbat tânăr, visător, încăpățânat. E d'Artagnan.

Dincolo de povestea romantică și aventuroasă, de vremurile de mult apuse ale cavalerilor și domnițelor, ale regatelor aflate în primejdie și ale salvărilor miraculoase, ale războaielor din te miri ce și ale alianțelor semnate la un pahar de vin, The three musketeers este o lecție de tipologii umane, de caractere, de viață. Este unul dintre motivele pentru care chiar și după atâția ani de la publicare, romanul este încă citit cu plăcere. Despre seria ecranizărilor nici nu mai are rost să vorbim, pentru că romanul este o ofertă prea bogată și inepuizabilă. Varianta 3D proaspăt apărută este o un exemplu în acest sens: povestea este respectată, dar spiritul modern al efectelor cinematografice își spune cuvântul și construiește noi scene pline de umor și fantezie. Caracterul puternic al personajelor menține însă direcția impusă de autor, astfel încât și în producția 3D regăsim curajul și loialitatea la care ne așteptam, scenele de luptă elegantă și romanțele cele dulci.

luni, 24 octombrie 2011

Axiomă

Până nu trăieşti un pic mai bine nu constaţi cât de prost o duceai, iar până nu trăieşti un pic mai rău nu-ţi dai seama câte lucruri bune te înconjoară. Teoria vieţii e complexă şi paradoxală şi probabil imposibil de lămurit. Asta sau omul este o fiinţă tare greu de mulţumit.

duminică, 23 octombrie 2011

De ce Ștrumfii nu mai sunt ce-au fost

De ceva vreme mă tot foiesc să văd proaspătul film cu Ștrumfi. Așa, de dragul vremurilor trecute în care sorbeam cu nesaț fiecare episod. În plus, mă intriga faptul că în film se amestecă realul cu fantasticul, filmul cu animația, actorii cu ștrumfii.

Din păcate, deși povestea nu e chiar groaznică, micuțele creaturi albastre arată de parcă ar fi făcute din plastilină. Și-apoi uneori sunt foarte mici, alteori sunt cât jumătate de palmă, uneori abia mișcă un fulg și alteori plimbă cu ușurință cărți. M-a nedumerit un pic dimensiunea lor, semn clar că nu mai sunt copil și îmi pun prea multe întrebări. Povestea începe bine și termină îngrozitor de siropos, singura care mai salvează situația fiind pisica lui Gargamel, Azrael. De cele mai multe ori, Azrael este o pisică obișnuită, dar are și momente în care producătorii o schimonosesc conform replicilor.

Pentru o poveste dedicată celor mici, The Smurfs se străduie prea mult să fie moralizatoare în sensul construirii unei familii. Pentru o poveste dedicată celor mari, filmul este mult prea ușor și dulce, fără prea multă acțiune sau complicații.Eh, s-au dus vremurile bune când nu mă dezlipeam de televizor nici măcar la reluări.

vineri, 21 octombrie 2011

Despre drumuri

Am plecat. Mi-am urcat rucsacul în mașină, mi-am pus anvelope all-season, mi-am încălțat bocancii și am plecat. Nu departe, nici într-un loc deosebit. Într-un loc în care nu m-aș fi gândit că aș putea încropi o vacanță. Și totuși, pentru câteva zile am fost departe, am fost pe drum.

Nu, nu era un loc în care n-am mai fost, dar nici nu trebuia. De fapt, nu mi-a trebuit nimic. Nici laptop, nici confort, nici peisaje spectaculoase, nici civilizație străină. Doar oameni dragi și benzină. M-a surprins zăpada și ghețușul, m-a surprins primul ger și m-a surprins soarele care s-a încăpățânat să se proiecteze pe munți. M-au surprins frunzele încă galbene și roșii tremurând mirate sub zăpadă. M-au surprins drumurile înghețate și iarba încă verde. Știți senzația aceea când plutiți pe spate și vă intră apă în urechi suficient de mult cât să percepeți lumea din jur difuz, anormal? Așa am trăit câteva zile. Am plutit cu ochii la un cer mereu schimbător, am amețit volanul pe serpentine, mi-am pierdut rațiunea printre frunze și munți. Cumva încă plutesc, încă amețesc, încă nu m-am regăsit. M-am întors la apus, recunoscător. Și mă înclin a rugăciune de rămas bun, de mulțumire, de amintire.







luni, 17 octombrie 2011

Luni

E luni.. şi dacă nu ne-ar păsa? Dacă am mai prelungi un pic sunetul dimineţii de duminică, am lua la pachet o cafea fierbinte şi ne-am îndrepta (zâmbind) spre metrou? Cum ar fi dacă înghesuiala zgomotoasă de pe peron s-ar transforma într-un nor vesel cu aromă de cafea? Imaginaţi-vă pentru o clipă că aţi avea opţiunea de a fi fericiţi. Ce aţi alege?


sâmbătă, 15 octombrie 2011

Eu îmi apăr sărăcia şi nevoile şi dorul

Am nevoie de-o vacanţă. De una din acele vacanţe neincluse în buget, nepregătite şi fără aşteptări. Ca vacanţa inedită pe care am avut-o în clasa a doua, când am plecat la o conferinţă la Sinaia cu mama, refuzând cu un zâmbet mult prea evident onoarea de a fi făcută pionier în primul val. Nu cred că m-a iertat învăţătoarea pentru impertinenţă, dar s-a sfârşit comunismul şi n-a mai avut încotro.

Nu-mi mai amintesc mare lucru din excursia respectivă (o căciulă care mă enerva răzbate totuşi printre amintiri), dar mi-aduc aminte bucuria lucrului interzis, a fugii, a eliberării. Şi astăzi mă bucur poate prea mult de o zi liberă pe fugă, în care anunţ la birou prea târziu că nu ajung şi-n care gustul fructului interzis îmi bucură gingiile cu înţepături uşoare. Oare cum va fi când mă întorc? Nu, nu vreau să ştiu. Azi nu. 

Cumva cerul e mai albastru în astfel de zile, ploaia mai parfumată, soarele mai dulce, aerul mai curat, verdele mai verde şi noroiul mai romantic. Am nevoie de-o vacanţă în care să nu-mi pese decât de prezent, de cât se vede până la linia orizontului, de cât se aude în jurul meu şi prin telefon. Nu vreau să mă trezesc când sună ceasul, nu vreau nici măcar să port ceas, să ştiu când începe sau când se termină. Vreau să-mi îngheţe nasul pe un vârf de munte şi nu în faţa calculatorului, să mi se înroşească obrajii de frig şi nu de fard, să port bocanci şi să nu-mi pese de noroi. Vreau să mă uit la stele. Într-un mod mult prea egoist am nevoie de asftel de momente, de rupturi de ritm. Am nevoie să trântească cineva o uşă în mijlocul unei melodii lălăite. Să deschid geamul ca să iau o gură de aer rece până mi se ard plămânii şi îşi amintesc din nou să respire. Liber.

joi, 13 octombrie 2011

Woody Allen – Apărarea invocă nebunia

Nu-i așa că titlul vă trezește suspiciuni? Ca de altfel și numele lui Woody Allen pe un volum de proză scurtă. Răsfoită în librărie, cartea lui Allen te face instantaneu să râzi. Nu are nici un pic de logică, nici o direcție și nici o idee de împărtășit. Este pur și simplu o aberație literară, în care toate se amestecă și se combină. Inutil, de altfel, pentru că finalul te pocnește din cel mai puțin probabil unghi.

Apărarea invocă nebunia este o adunătură de clișee răsturnate, de ironii fine, de caraghioslâcuri. S-ar putea să vă placă sau s-ar putea la fel de bine să închideți cartea după primele rânduri și să o dati la reciclat. Ca să prevenim această situație, puteți citi prima povestire aici 

Am citit până la ultima pagină. Uneori am râs, uneori m-am gândit la metode mai bune de a pierde vremea, alteori chiar n-am înțeles ce vroia să spună. Per total a fost o lectură interesantă, dar care nu m-a convins să caut și alte scrieri ale domnului Woody Allen.

duminică, 9 octombrie 2011

Toamna și mașina

motto: Vine toamna, bine-mi pare, o mașină-am în parcare.

Primele semne că a venit toamna le-am înregistrat în jurul datei de 15 septembrie când mașina din dotare a reînceput să poarte desene naive făcute cu degetul de copii relaxați după vacanța mare. Au urmat zgârieturile făcute de părinții grăbiți și nervoși care se strecoară în fiecare dimineață prin trafic pentru livrarea progeniturii la poarta școlii.

Apoi au urmat frunzele grăbite să-și găsească adăpost prin toate încheieturile de tablă accesibile cât de cât: sub capotă, printre uși, în portbagaj, oriunde se deschide o trapă pică niscaiva frunze. Imposibil să nu amintesc atacul zgomotos al castanelor care stârnesc și cea mai cuminte alarmă.

Vremea mi-a atras atenția din timp că urmează o nouă etapă în sentimentele mașinii pentru toamnă: anvelopele de iarnă devin subiect de amendă începând cu 1 noiembrie 2011. Aproximativ două săptămâni pentru efectuarea schimbării, cam 1000 de ron tarif (dacă nu le aveți în dotare de anul trecut) și ceva polei să ne împingă de la spate.

Toamna își cere drepturile. Bietele autovehicule, zgribulite și speriate, ne cer disperate ajutorul. Unde este garajul călduț pe care l-am promis anul trecut? Unde sunt locurile de parcare sigure, fără acoperiș de pomi și cale de acces pentru copii și obiecte periculoase? De fiecare dată când mă întâlnesc cu mașina mea îmi reproșează tăcut o listă lungă de revendicări. Sper ca anul acesta să primească încălțari noi, altfel o să mă bodogăne toată iarna.

vineri, 7 octombrie 2011

Scrisoarea (leapșă)

Vă propun un exercițiu de imaginație. Scrieți câteva rânduri adresate vouă înșivă așa cum vă vedeți peste câteva zeci de ani. Sophie, Lotusull, Carmen, SoriN, Teo Negură, gangureli.. vă provoc să faceți cunoștiință cu voi. Am făcut eu primul pas:




Draga mea M.,

Mă tem că m-ai uitat. Ştiu sigur că de ceva vreme nu-ţi mai aminteşti cum arăta faţa ta fără riduri. Probabil râzi de groaza care m-a cuprins când am descoperit primul rid, clar, crud, fără urmă de îndoială. Mă întreb cum reuşeşti să rezişti sub masca aceea implacabilă, pe care nici un fond de ten nu mai reuşeşte s-o ascundă. Adevărul e că nu te cunosc prea bine. Ştiu că în casa ta cu mult soare şi multe cărţi, cu fotolii mari, covoare colorate şi laptop îţi recreezi din amintiri şi frânturi de lume o altă viaţă. Mi-aduc aminte că-ţi plăcea să scrii şi bănuiesc că încă o faci. Iar dacă nu te mai ajută ochii, probabil povesteşti ce-ai vrea să scrii. Îţi vin nepoţii rar în vizită şi poate ai regrete, dar nu-ţi face griji: de-aici de la mine se văd copii veseli, care adoră poveştile tale şi vin cu prăjituri de acasă (ştiu sigur că încă le arzi pe ale tale). Ieşi în curte chiar acum şi uită-te la ei. Priveşte-i cum se caţără pe genunchii lui, iar el îi ceartă morocănos şi absent, cum încearcă în zadar să se concentreze la manualul ăla de reparaţii. Îi împinge la o parte şi se ridică parcă mai uşor decât ieri. Nu-ţi face griji, se descurcă el. Uite-l cum se duce spre motor ţinând într-o mână cartea şi-n cealaltă ochelarii, cu copiii alergând pe lângă el şi strigând în gura mare ‚lepalaţii!’. Îi alungă, se încruntă, dar ştii bine că zâmbeşte în barbă. Vor sta câteva ore acolo, murdari, prăfuiţi, desfăcând şuruburi şi suflând în ele, vor umple curtea de scule, de piese, de viaţă.

Nu ne-am văzut de atâta vreme. Îţi povestesc mereu ce mi se întâmplă, cumva cred că mă auzi. Numai ţie pot să-ţi spun de toate, deşi sunt câteva pe care nici măcar tu nu le ştii. Probabil te bucuri de pensie şi de textele tale, nu-ţi pasă că eu mă vait de muncă, de birou, de aer condiţionat. În casa ta luminoasă nu e loc de aşa ceva. Doar de cărţi, de filme, de reviste, de vizitele lui şi-ale copiilor, de încercările culinare, de fotografii. Îi aştepţi mereu, îmbrăcată în haine bune, cu părul aranjat şi ceva bun prin frigider. Dar mie? Pentru mine ce pregăteşti? De mine cât îţi pasă? Mă înghesui într-un colţ de memorie şi mă laşi să mă vait doar câteva clipe înainte de sărbători. Apoi te apuci de cadouri, de comisioane, de drumuri. Nu ştiu dacă te-am supărat, dacă regreţi ceva. Aş fi putut face mai multe pentru tine, dar trebuie să recunoşti că au fost şi deciziile tale. A fost şi viaţa ta. Tu ai ales să scrii, tu te-ai încăpăţânat să înşiri poveşti pe care ştiai că nu le va citi nimeni. Şi n-a fost chiar aşa de rău. Ai avut câteva colaborări frumoase, ai câştigat şi ceva bani. E drept, n-ai putut renunţa la slujba curentă, dar scrisul ţi-a făcut viaţa mai bună. Te-a eliberat. Şi-apoi tot tu ai vrut să iubeşti aşa, redefinind normalul, ignorând cu egoism tot ce nu s-a potrivit reţetei tale. Dar uită-te la el. Ştii bine că îl iubeşti şi că n-ai fi putut face altfel. Eşti plină de riduri, dar şi de amintiri, te-au lăsat ochii, dar strălucesc mai tare ca oricând, nu mai arăţi ca la 20 de ani, dar te simţi ca atunci. Deci am făcut eu şi ceva bun. Lasă-mă să cred că da şi eu îţi promit că mă voi strădui mai mult.

Pe curând,
M.

miercuri, 5 octombrie 2011

Habarnam




Notă: A venit toamna, acoperă-mi inima cu ceva; cu umbra unui copac sau mai bine cu umbra ta.

marți, 4 octombrie 2011

Viața într-un montagne russe

Mă trezesc dimineața devreme și încerc să mă culc cât mai târziu. În strâmtul interval dintre început și sfârșit, mă țin de barele de siguranță până mă dor degetele. Încerc să le dezmorțesc pe rând, o cafea, o plimbare, un drum, un apus. Mă relaxez un pic la urcare, privind soarele în față și așteptând să mi se întâmple numai mie tot ce universul a construit mai bun. Ba chiar slăbesc uneori strânsoarea, îmbătată de aerul tare al înălțimii. Iar când totul pare perfect, când lumea e toată departe și mică, nimic nu mă mai poate ajunge în prăbușirea mea. Îmi fixez privirea într-un punct și aștept cu răsuflarea tăiată impactul fatal cu asfaltul. Dar nu.. când imaginile trec neinteligibile pe lângă mine, când urechile sunt asurzite, când pielea mi-e zgâriată de vânt până la sânge, atunci o iau în sus. Miraculos, salvator. Uneori mă zgâlțâie lovindu-mă de pereți, alteori curelele de siguranță îmi sfârtecă pieptul, dar în cele mai înspăimântătoare situații ceea ce numesc echilibru se răstoarnă, podeaua sigură îmi fuge de sub picioare, cerul și pământul devin una. Și totuși mă țin de bare cu disperare, îmi înfing unghiile în metalul rece și refuz să cobor. Încă o tură și încă una, până când fluturii din stomac își vor găsi liniștea, până când timpul va dispare și culorile se vor contopi, până când n-am să mai știu de e ieri sau mâine, până voi învăța să zbor.

duminică, 2 octombrie 2011

Mihail Bulgakov – Ouăle fatale.Diavoliada


Textele lui Mihail Bulgakov sunt mereu surprinzătoare și neobișnuite, dar printre personajele sale complexe și minuțios descrise se întrevede cea mai cruntă realitate a istoriei rusești de secol XIX-XX. Lumea sa, rod al unei imaginații fantastice, este de fapt lumea nebună în care am trăit și noi o porție de viață. Viața de partid, de asociație, de securitate, disciplina politică și excesele acestei combinații fatale de asuprire și organizare sunt câteva motive pentru care opera lui Bulgakov nu a fost mereu bine primită.

'Ouăle fatale' și 'Diavoliada' sunt două povestiri cu amestec necurat. În prima, un doctor în biologie descoperă o rază cu proprietăți deosebite care va da peste cap viața tihnită a moscoviților. În cea de-a doua, doar viața unui umil funcționar va fi distrusă complet în ziua în care leafa i se plătește în chibrituri. Paleta bogată de personaje, schimbările de situație, acțiunea continuă și alertă, umorul neașteptat, conflictele la fiecare pas fac din povestirile lui Bulgakov surse infinite de energie. Rămâne în urma lor gustul unei experiențe unice, epuizante și deosebit de atrăgătoare.

Etichete

atitudine (312) viata (297) fotografii (296) recomandare (213) timp (133) proza scurta (131) dragoste (127) jurnal (106) căutare (103) video (101) literatura (98) recenzie (96) dorinta (89) peisaje (80) amintiri (78) Despre locuri si orase (77) călătorii (75) roman (69) film (64) feminin (62) eseu (60) contrasens (56) Bucuresti (54) România (53) poezie (51) muzică (46) portret (44) poveste (44) instantaneu (43) primavara (39) sarbatoare (39) Tams (37) copilărie (36) animale (31) vacanță (31) educatie (30) incredere (29) toamnă (29) campanie (24) turism (24) targ (23) aniversare (22) arta (19) concert (19) propunere (18) relatii (18) Adena (17) muzeu (16) responsabilitate (16) animatie (15) expozitie (15) joc (14) colectie (13) voluntar (11) model (10) Cortázar (8) Simone de Beauvoir (8) Milan Kundera (7) ReUseMe (7) Mihail Bulgakov (6) Kawabata (5)

Creative Commons License

Arhivă blog

Despre mine