vineri, 31 octombrie 2014

Julio Cortázar - Cartea lui Manuel

Cu Julio Cortázar este mereu o luptă. Mă atrage irezistibil, deși știu că unele pasaje le voi citi printre degete, de altele voi fugi îndesând cartea în geantă, iar pe altele le voi povesti iar și iar.. Cu volumele sale nu este niciodată vorba de o simplă lectură, este o luptă, o interacțiunea uneori dureroasă, alteori sublimă. N-am să uit finalul fără de sfârșit al Șotronului, nici cât de mult am iubit-o pe Glenda.

Cartea lui Manuel este povestea revoluției sud-americane transcrisă prin lipituri de ziare pentru viitorul adult Manuel. Părinții săi și prietenii săi, scufundați în tenebrele pariziene, fac parte din rețeaua revoluționară sud-americană. Argentiniei, brazilieni, chilieni, uniți de gândul libertății, al unei vieți lipsite de sărăcie și tortură. Cartea lui Manuel nu este o carte ușoară, nu este nici plăcută. Este întunecată, crudă, o radiografie, un cancer al cărei extracție va lăsa urme. Un fir de speranță, o umbră de dragoste, un copil, un viitor incert, dar atât de dorit. Și peste toate, o ciupercă adunată de pe maidan, care crește uimitor de repede. O carte plină de simboluri, de frământări, de istorie ascunsă.


marți, 28 octombrie 2014

De gustibus..

Sunt câteva emisiuni de televiziune care au reușit să strice complet morala comunistă în care mi-am început existența. Din păcate, niciuna dintre aceste emisiuni nu este românească, dar, cine știe, poate cândva vor reuși televiziunile românești să le vadă și să le înțeleagă rostul. Pentru mine, aceste emisiuni au fost mai mult decât un divertisment. Au fost o educație pe care nu am avut ocazia să o primesc. Au fost un soi de explozie colorată într-o lume în care totul ducea la castravete, și acela din producție proprie. Dar poate sunteți curioși.. așadar:
  • Top Gear (Marea Britanie) m-a învățat că nu toate mașinile se fac în județul Argeș și că scopul lor nu este musai să fie căratul cartofilor și al copiilor. Mașina, avionul, barca, motocicleta, trenul pot fi uneltele unei vacanțe perfecte, a unei evadări oricât de scurte cu singurul scop al drumului. 
  • Grand Designs (Marea Britanie) mi-a schimbat complet viziunea asupra locuințelor. Nu, o locuință nu înseamnă un petec de apartament întunecos și prost izolat într-un bloc cu zece etaje, într-un cartier cu mii de blocuri și trei copaci. O locuință înseamnă soare, surse ecologice de energie, spațiu, confort, o potrivire perfectă între stilul tău de viață și niște obiecte menite să te facă fericit (nu doar să te ferească de ploaie). 
  • Emisiunea culinară a lui Gordon Ramsay. Să ne înțelegem, a fost singurul care a reușit să mă facă să gătesc și, mai mult, să-mi placă să gătesc. Pentru că mi-a demonstrat (și am testat) că se poate ieși din bucătărie într-o oră, timp în care ai preparat un fel principal și un desert (cel puțin). Și nu, mâncarea nu trebuie fiartă sau coaptă cu zilele, nici nu trebuie să fie mereu din bucătăria românească, nici scumpă nu e, nici complicată. De fapt, îți trebuie doar un cuțit și vreo două crătiți. 
  • Emisiunile despre tehnici de supraviețuire (Bear Grylls, Ray Mears, șa). M-au făcut să văd altfel muntele, să am alte responsabilități față de cei cu care îl împart și, deși nu e cazul să vă gândiți că plec fără sandvișuri și mănânc râme, să înțeleg că forța naturii nu e o joacă. 
  • Tot legat de forța naturii sunt și documentarele BBC Horizon. Îți deschid ochii asupra unei lumi pe care o cunoști infim de puțin. Și, încetul cu încetul, constați că se poate și altfel. Acest magic altfel care ne-a fost interzis atât de mult timp. 
  • Fort Boyard (Franța). Unele țeluri merită să-ți înfrunți cele mai puternice fobii. Până la urmă, este doar un gândac sau un șarpe sau o platformă la mare înălțime. Nimic nemaivăzut. 
După toate aparențele, televiziunea încă mai are un cuvânt de spus. Depinde doar de ea dacă încearcă să-și dezvolte publicul sau să-l scufunde în prostie.

vineri, 24 octombrie 2014

George Bacovia - Melancolie

Ce chiot, ce vaiet în toamnă... 
Şi codrul sălbatec vuieşte 
- Răsună-n coclauri un bucium, 
Şi doina mai jalnic porneşte. 

- Ascultă, tu, bine, iubito, 
Nu plânge şi nu-ţi fie teamă 
- Ascultă cum greu, din adâncuri, 
Pământul la dânsul ne cheamă...


miercuri, 15 octombrie 2014

Relaxare


Notă: După trei zile cu multe ore de căutat soluții la brusca auto-flambare a laptopului. Ceva, ceva l-am mai răcorit :)

vineri, 10 octombrie 2014

Alice Munro - Ură, prietenie, dragoste, căsătorie

Uneori și reclama e bună la ceva. Nici un premiu Nobel nu strică. Înainte de a-l fi luat, Alice Munro nu exista în librăriile noastre. După, s-au umplut rafturile. De curiozitate, am răsfoit volumul de proză scurtă Ură, prietenie, dragoste, căsătorie, deși titlul nu prea m-a inspirat. Dar frazele citite pe furiș m-au convins că merită încercat. Și a meritat.

Ură, prietenie, dragoste, căsătorie este o colecție de povestiri scurte cu personaje feminine. Asta nu înseamnă că este dedicat doar femeilor, ci doar că oferă o imagine bogată și de ansamblu asupra universului feminin. Pentru mine, rațiunea feminină este un mister. Nu râdeți, chiar nu înțeleg de ce facem și spunem anumite lucruri. Dar în povestirile lui Alice Munro am regăsit multe ipostaze cunoscute. Am găsit personaje credibile, bine construite, cu umor pe alocuri și dramatism prin alte părți. Am descoperit o lume familiară și, poate, am înțeles mai bine.

Temele abordate sunt mult mai complexe decât enumerarea din titlu. Se discută despre familie, despre idealuri, despre secrete, amintiri și vise. Despre dragoste, șotii copilărești și romantism întâmplător. Despre durere, boală și speranță. Despre viață, așa cum o cunoaștem prea bine, imprevizibilă și deseori ironică.

marți, 7 octombrie 2014

Redescoperind poveştile copilăriei

S-a declanşat ceva atunci când, întâmplător, ediţia foarte veche (fusese cartea bunicului meu) şi ruptă a Aventurilor lui Cepelică a dispărut din bibliotecă. Am căutat-o şi am cumpărat-o în variantă nouă, din fericire cu un design asemănător al coperţilor, şi am citit-o cu acelaşi zâmbet şi aceeaşi plăcere. Am pus-o apoi bine şi aştept să îmbătrânească iar, să mai fie jumulită de alte mâini nerăbdătoare de copii, să mai fie citită şi povestită cu aceeaşi bucurie.

A venit acum rândul celor Trei grăsani. Mai nouă în biblioteca mea decât Cepelică (am ediţia din 1987), cartea cartonată şi lucioasă adăposteşte mai mult decât o poveste. Din paginile ei au căzut frunze puse la uscat cine ştie când, timbre (ştampilate :) ) învelite grijuliu în hârtie şi datând din vremuri muncitoreşti cu spice şi uzine măreţe şi ambalaje aurii de ciocolată chinezească (pe care o primeam uneori de Crăciun). Descopăr din nou poveşti şi lucruri care mi-au făcut atâta plăcere într-o copilărie care nu are nimic de-a face cu cea a copiilor de azi. Poate doar candoarea, bucuria, nerăbdarea şi gustul pentru aventură. Poate şi ei citesc basme, cărţi de aventură şi de poveşti pe care eu le devoram. Scotoceam în bibliotecă precum un arheolog şi-mi alegeam cărţi de ‘acţiune’, de ‘război’, de drumeţii. Alea triste şi educative nu erau de mine :)

Nici un roman pentru oameni mari nu se compară cu poveştile copilăriei mele. Cu Cepelică sau Trei grăsani, cu Aventurile lui Toroiman, cu Basmele nemuritoare, Cireşarii şi cărţile lui Jules Verne sau Cântăreţii din Bremen, cu Habarnam şi multe, multe altele.

vineri, 3 octombrie 2014

În sala de așteptare

M-am așezat la distanță egală de toți. Niciunul nu-mi inspira încredere prea multă, deși păreau inofensivi. Un bărbat care vorbea la telefon cu telefonul direct în priză, o femeie cu bagaj puțin și privirea pierdută într-o revistă, o bătrână durdulie care își expunea bolile și necazurile unui necunoscut, necunoscutul, un bărbat șchiop care se tot foia între scaune și o femeie cu multe sacoșe. Sala de așteptare nu era murdară, nu mirosea chiar rău, se auzea radioul și avea internet gratuit. Putea fi mai rău.

După ce a terminat cu expunerea bolilor, bătrâna s-a întors spre femeia cu reviste și a strigat de câteva ori la ea:

- Unde mergeți doamnă?
- La Roșiori, răspunse într-un final femeia. 
- Ah.. credeam că mergeți la Bârlad. 

Nedumerirea de pe chipul femeii o făcu pe bătrână să explice:

- Eu merg la Bârlad. Și sunt singură. 

Femeia dădu din cap a aprobare și reluă lectura revistei. Între timp, dezamăgită, bătrâna se întoarse spre necunoscutul căruia îi povestise până mai devreme necazurile ei.

- Aveți Nokia? 

Întrebarea făcut jumătate din populația sălii să ridice capul. Obosită de atâtea explicații, bătrâna pufni și scoase din geantă un telefon mobil.

- Îmi trebuie cu fir din ăsta subțire. Să-l încarc și eu. Aveți? 

I-am lăsat disputându-și prizele și încărcătoarele. Se pare că la orice vârstă avem nevoie doar de un partener de drum și de un încărcător potrivit. Sigur, dacă folosim modelul clasic, avem mai multe șanse de mulțumire. Dacă ne alegem drumuri nebătute, telefoane neștiute, scaune prea îndepărtate, avem toate șansele să rămânem mereu într-o sală de așteptare pe jumătate goală, nu prea murdară, dar nici prea bine mirositoare, conectați la internet și la priză, așteptând necunoscutul cu încărcătorul cu fir subțire..

Etichete

atitudine (312) viata (297) fotografii (296) recomandare (213) timp (133) proza scurta (131) dragoste (127) jurnal (106) căutare (103) video (101) literatura (98) recenzie (96) dorinta (89) peisaje (80) amintiri (78) Despre locuri si orase (77) călătorii (75) roman (69) film (64) feminin (62) eseu (60) contrasens (56) Bucuresti (54) România (53) poezie (51) muzică (46) portret (44) poveste (44) instantaneu (43) primavara (39) sarbatoare (39) Tams (37) copilărie (36) animale (31) vacanță (31) educatie (30) incredere (29) toamnă (29) campanie (24) turism (24) targ (23) aniversare (22) arta (19) concert (19) propunere (18) relatii (18) Adena (17) muzeu (16) responsabilitate (16) animatie (15) expozitie (15) joc (14) colectie (13) voluntar (11) model (10) Cortázar (8) Simone de Beauvoir (8) Milan Kundera (7) ReUseMe (7) Mihail Bulgakov (6) Kawabata (5)

Creative Commons License

Arhivă blog

Despre mine