luni, 29 august 2011

Amintiri, muzică și întrebări

Am preluat de la Carmen o leapșă, numai bună de început o săptămână cu soare.

Numește o formație sau un cântăreț care nu-ți vine să crezi că ți-a plăcut când erai mai tânăr.
Sunt multe nume muzicale pe care le-am ascultat cândva, dar acum nu m-aș apropia de a doua melodie: Mădălina Manole, în clasa a patra, ABBA, în clasa a cincea, Madonna, ați ghicit, a șasea.

Numește o formație sau un cântăreț pe care o / îl urai în tinerețe și pe care acum o / îl adori.
De urât n-am urât pe nimeni, nici n-aș fi avut cum, îi știam pe prea puțini. Ascultam mult radioul, așa că de cele mai multe ori nici nu știam ce ascult. Sunt însă mulți pe care am descoperit târziu că îi ascultam de multă vreme: Whitesnake, Scorpions, Metallica, Def Leppard, ACDC și tot așa.

Numește o formație sau un cântăreț care a trecut testul timpului, care îți place de la început și până acum.
Cred că am fost mereu fidelă celor de la Iris. Ascultam și ascult cu plăcere Compact, Cargo, Phoenix, dar Iris are un loc aparte în inima mea. Au fost primele concerte la care am fost și încă mă duc cu plăcere și emoție la concertele lor. Și cânt din tot sufletul.

Numește un cântec căruia nu-i poți rezista și te apucă bâțâiala sau datul din picioare.
Să vedem.. Queen – I want to break free!

Numește un album de pe care îți place să asculți fiecare melodie.
Să vă zic noutățile doar, Dream Theater – Black Clounds and Silver Linings și Paul Gilbert – Fuzz Universe

Numește o formație sau un cântăreț de care ești atât de sătul/ă încât îți dorești să nu mai auzi în veci de ea/el.
Ei nu că ar fi urât să înșir aici tot repertoriul de manele care răsună printre blocuri, cabane, mașini.

Numește o formație sau un cântăreț pe care partenerul tău sau prietenii o/îl adoră și tu nu-l poți suferi.
Trebuie să recunosc că multe dintre preferințele muzicale din ultimii ani le am datorită celor din jur. Sunt un 'turist' care nu știe de niciunele, dar îi plac toate. Deci nu am disconfort muzical cu cei apropiați.

Coverul tău preferat.
Andy Timmons – Little Wing, cover după Jimmy Hendrix

 

Cântecul sau formația preferată în secunda asta.
Little Wing pentru că îl ascult chiar acum..

Și pentru că mi-a făcut plăcere să-mi reamintesc începuturile mele muzicale, dau mai departe leapșa: Sophie, Lotusull, teonegura, primiți?

sâmbătă, 27 august 2011

Suzette sau Lavinia?

De cele mai multe ori gândurile îmi fug pe lângă film. Poate de aceea nu reușesc să rețin titlurile filmelor și numele actorilor (motiv pentru care vi le povestesc). The Banger Sisters este un film din 2002, cu Goldie Hawn (Suzette) și Susan Sarandon (Lavinia), o comedie cel puțin interesantă despre două prietene care se reîntâlnesc după 20 de ani. Din comicul de situație reiese însă un fapt cumplit de adevărat. Avem doar două variante: să fim așa cum ne-am dorit la 18 ani sau să fim așa cum își doresc ceilalți să fim. Sigur, există și oameni norocoși pentru care cele două variante se suprapun, dar cei mai mulți dintre noi, înaripați de visele tinereții ne lovim de cele două variante. Simple și crude în același timp. Nu știu de ce nu cred în existența unei soluții de mijloc.

Și uitându-mă eu strâmb la film, m-am întrebat preț de câteva zeci de minute dacă sunt Suzette, un adult pentru care timpul s-a oprit la 18 ani, fără preocupări majore, familie sau planuri de viitor, sau sunt cumva Lavinia, membru perfect al societății, cu un comportament ireproșabil dictat în totalitate de ceilalți (familie, vecini, comunitate). Apoi mi-am amintit de compunerea scrisă în clasa a 8-a în care plănuiam ce voi face la 18 ani și de orgoliul nefiresc care m-a încercat la 18 ani când am constatat că nu am făcut nimic din ce-mi propusesem. Alesesem altă facultate, nu eram îndrăgostită, nu arătam grozav și nici nu văzusem prea multe. Mi-am zis atunci că m-am maturizat și am trecut cu mândrie drept pe lângă visele de copil. De atunci, viața mi s-a pus de-a curmezișul de câteva ori și am observat de fiecare dată că am ales contrasensul. Nu mi-a păsat de planuri, se socotelile rudelor sau de vorbele vecinilor, nu m-am jenat să încasez pumnii celor din jur și nici ocara, de parcă îmi făcea plăcere. Nu înțelegeam nimic din doctrina lor și mă plângeam mereu că îmi sunt potrivnici. Așa că fără urmă de tăgadă sunt Suzette: fără planuri, fără viitor, acționând după ureche și mai ales după inimă, refuzând toate sfaturile bune și neînțelegând absolut nimic din reacțiile și atitudinea celorlalți.

Pentru că începe un sfârșit de săptămână, vă invit să vedeți un film și să vă gândiți un pic la următoarea zi din restul vieții voastre: Suzette sau Lavinia?

joi, 25 august 2011

Veteran de război

Domnul C. mi-a strâns mâna şi mi-a zâmbit prinvindu-mă drept în ochi. Poartă sacou şi cravată, deşi afară este foarte cald. De fapt, nu l-am văzut vreodată fără cravată sau sacou. Pe reverul stâng al hainei poartă o insignă mică, aurie, pe care se distinge cu greu un tricolor. Ne-am mai întâlnit de câteva ori până acum, aşa că îmi permit să-l întreb ce reprezintă insigna. „E de la asociaţie”, îmi răspunde, „cred că o am de vreo 20 de ani, de când s-a făcut asociaţia de veterani. Ar trebui s-o schimb, dar nu mai au acum decât din cele mari şi eu nu umblu cu ditamai insigna, s-o vadă toată lumea. Pe asta o port aşa, să-mi aduc aminte.”

Mângâie un pic insigna şi îşi rearanjează mâinile pe genunchi, jucându-se cu ele în aşteptarea următoarei întrebări. Îi spun că nu va fi un interviu obişnuit şi că-mi poate povesti tot ce doreşte, în orice ordine. Îmi povesteşte de asociaţie, de întrunirile lor săptămânale la care se duce din ce în ce mai rar pentru că foştii şefi au murit şi au fost treptat înlocuiţi de pensionari ai armatei care nu sunt veterani de fapt. Apoi îmi povesteşte despre singura lor ieşire, la o aniversare a asociaţiei, şi de politicienii care se învârt în jurul lor în preajmă de alegeri. Imediat după înfiinţarea asociaţiei, toţi cei înscrişi au fost avansaţi în grad. Domnul C. a fost făcut din sergent sergent-major. Râde cu poftă amintindu-şi de situaţia penibilă creată şi-mi povesteşte că cel mai fericit a fost când l-au făcut fruntaş şi a reuşit să scape de chinurile şi aroganţa celorlalţi fruntaşi. „Eh, era altfel pe vremea aia”, zice dânsul şi privirea îi alunecă pe lângă mine. „Eram toţi tineri şi speram multe. Degeaba ne avansează ei acum, atunci când aveam nevoie nu se uita nimeni la noi.”

Fără să-mi dau seama, domnul C. începe să-mi povestească întâmplări de acum 60 de ani, iar eu nu am inimă să-l opresc. Îmi spune că era deja în armată, pentru stagiul obligatoriu, când a început războiul. Au ieşit pe străzi cântând „Azi-noapte la Prut, Războiul a-nceput!..” şi primii care au plecat pe front au fost camarazii lui. El nu. Aşa că s-a dus la comandant şi i-a spus că el vrea să plece pe front cu prietenii săi. A fost refuzat pe motiv că aveau nevoie de el în unitate şi atunci s-a dus la biroul de încorporare unde s-a înscris pentru plecare fără permisiune. A revenit la unitate cu ordinul de încorporare, iar comandantul care îl refuzase l-a băgat la carceră. A fost eliberat după câteva zile şi mai târziu trimis pe front, dar nu şi-a mai ajuns din urmă prietenii. Pe mulţi nu i-a mai revăzut niciodată. Povestea lui e veselă şi presărată cu glume. Doar când vine vorba de camarazi parcă îşi frământă mai tare mâinile.

Frontul a însemnat pentru domnul C. cinci ani de tinereţe. Îmi povesteşte pe rând de Ploieşti, frontul din Moldova, 23 august şi haosul din acele zile, apoi aventurile de la unitatea de vânători de munte, recuperarea Ardealului şi drumul până în Cehoslovacia. A fost la unitate de transmisiuni, aşa că uneori ducea mesajele pe jos. Îmi spune râzând că a dormit în zăpadă şi s-a trezit cu un strat de 10 cm deasupra, că a trecut prin bătaia unei mitraliere şi a cules cartofi de pe un câmp minat. L-au scăpat doar Dumnezeu şi şansa. Dar băieţii au avut cartofi copţi la masă şi ce fericiţi au fost. Uneori am impresia că-mi citeşte o carte de război şi nu propriile amintiri. Îl întreb cum poate să glumească cu aşa ceva şi-mi răspunde zâmbind că erau tineri şi totul le părea posibil. Mă uit mai bine la dânsul şi îl văd pe tânărul de 25 de ani, slab, drept, cu frunte înaltă şi mâini jucăuşe. Îl văd în uniformă, îngrijit, scriind acasă cu optimism şi presărând scrisorile cu glume. Îl văd agitând aparatul de fotografiat din care au rezultat fotografiile de 5 cm pe care nu ştiu când le-a scos din buzunar. Mi le arată pe rând, spunându-mi numele băieţilor, de unde erau şi dacă au mai ajuns acasă sau nu. Mângâie fotografiile şi le pune înapoi în plic.

Din război domnul C. a venit cu două decoraţii. A primit trei, dar una a fost obligat s-o restituie pentru că era din luptele împotriva ruşilor. Pentru dânsul ele contează şi nu gradul oferit de politicieni. Nici măcar indemnizaţia de veteran de război nu-i trebuie. Oricum e prea mică şi a venit prea târziu. După război li s-au promis multe. Domnul C. a primit un statut de fiu de burghez, interdicţia de a fi angajat, de a schimba bani la stabilizarea din 1947 şi toate datoriile afacerii tatălui său falimentată intenţionat de comunişti. După doi ani de la terminarea războiului, a fost nevoit să vândă casa neterminată încă pe care o construia împreună cu soţia. Lucra cu ziua, tocător de varză la un aprozar şi lua seara o pâine. Cu ajutorul unui prieten a plecat din Buzău, oraşul natal, şi s-a angajat pe un şantier din Moldova. Timp de 20 de ani a lucrat prin diverse şantiere şi combinate SovRom din toată Moldova, iar din 1968 s-a stabilit la Piteşti. Nu i s-a făcut onoarea de a fi membru de partid.

În zilele revoluţiei din 1989, domnul C. a ieşit în centrul oraşului şi s-a uitat cum lumea devasta depozitele prefecturii şi se bătea pe salamul găsit înăuntru. Îmi spune că s-a bucurat mult de căderea comunismului, dar că imaginile de la revoluţie nu i-au prevestit nimic bun. Lumea se schimba şi oamenii nu mai aveau control. Statutul de veteran de război i-a adus aceleaşi promisiuni deşarte. Le-au promis loc de casă şi au primit o sumă infimă de bani. Cu banii, domnul C. a cumpărat două sticle de vin şi nişte prăjituri şi a venit acasă să sărbătorească noua lor casă. A trecut astfel peste singurul regret pe care îl are: că nu a rămas în casa pe care o construiau în Buzău şi nici n-au avut vreodată alta a lor. Când vorbeşte despre casa aceea se pierde în detalii: locul cu nisip pentru sticle de vin din pivniţă, caişii din curte, zidarul care construise şi casa părintească, culoarea tencuielii încă nefăcută.

Încerc să mai îndrept discuţia către asociaţia de veterani, discuţiile şi dorinţele lor, nemulţumirile legate de legile dedicate. Domnul C. râde şi spune că nimic din toate astea nu mai contează, că şi reprezentanţii lor cer ca toată lumea, devin lacomi. Că nu le mai pasă cu adevărat de ce ar trebui. Îmi spune că e mai bogat decât a fost în toată viaţa lui şi că şi-ar fi dorit să fi avut banii acum multă vreme când era tânăr şi avea copii mici. Nu îndrăznesc să-l întreb ce venituri are pentru că intuiesc din privirea lui mândră că oricât ar fi mi-ar spune că se descurcă. Aşa că abandonez subiectul pentru care venisem şi îl rog să-mi mai povestească, ce-o vrea dânsul, doar să-mi povestească.

luni, 22 august 2011

Despre modă și obiceiuri

Pentru că tot v-am povestit de aventurile mele blogosferice într-ale modei, vă propun o colecție toamnă-iarnă 2011-2012. Valentino.

Nu știu alții cum sunt, dar eu visez de multă vreme la un exemplar din Vogue, ediția britanică. Așa cum singurul suvenir pe care mi l-am luat din Paris a fost un număr al revistei Marie Claire de care mă leagă o istorie lungă (cam din 1939 de când datau revistele pe care bunica le-a plimbat prin vreo cinci orașe în ultimii 50 de ani), tot așa dacă voi ajunge vreodată în Marea Britanie voi achiziționa un Vogue. Dar până atunci mă bucur de varianta digitală, impersonală și fără miros de hârtie lucioasă și vopseluri colorate.

Nu am designeri preferați, nici bani să le cumpăr creațiile, dar ideile nu strică niciodată sau măcar o clătire reușită a privirilor. Admir hainele și accesoriile extravagante, îmi imaginez atingerea celor cu materiale prețioase, mă bucur de culori și forme. Apoi revin cu picioarele pe pământ și cu mâinile în buzunare și critic aspru colecțiile bucureștene (mă rog, cu greu numite colecții, de fapt sunt hainele din magazine la momentul t, uneori aceleași cu hainele care s-au aflat în aceleași magazine la momente anterioare).

Și pentru că la noi firmele își vând uneori doar prețurile mari și vitrinele curate, am și eu o curiozitate. Pentru că mi s-a întâmplat să găsesc aceleași produse în magazine diferite, purtând eticheta magazinelor respective. Am văzut produse de acum un an, doi promovate ca noi apariții. Am văzut produse dispărând din magazine înainte de reduceri și apărând ulterior la noua colecție. Aveți încredere în firmele de îmbrăcăminte de pe piața românească? În care anume?

duminică, 21 august 2011

Despre gusturi și bloguri


Am început să scriu acest blog acum aproape doi ani (fără 10 zile) și am făcut-o din motive pur egoiste. Mi se părea că am ceva de spus și că forma digitală a cuvintelor mele este o cale de comunicare. Multă vreme nu mi-a răspuns nimeni. Apoi prietenii din viața de dincolo de ecran au prins curaj și mi-au lăsat și mesaje virtuale, probabil ca să mă facă să mă simt mai bine. După și mai multă vreme au apărut și prietenii virtuali, comentatorii fideli și ocazionali. Nu este un blog căutat nici astăzi, iar eu probabil că nu mai aștept năvala vizitatorilor.

În ultimii doi ani, am scotocit și eu prin blogosferă, am citit și am comentat. Uneori am împărtășit părerea majorității, alteori nu și am constatat cu mirare că autorii blogurilor și admiratorii lor nu primesc deloc cu plăcere alte păreri. Deși, evident, fiecare este liber să-și exprime părerea, puține au fost ocaziile în care părerea mea ca nuca-n perete a stârnit un gând, un zâmbet sau lipsa unei reacții. De cele mai multe ori oamenii s-au simțit atacați, criticați, implicați.

Voi da cel mai recent exemplu: am comentat naiv la un material despre colecția toamnă-iarnă a firmei H&M, menționând că deși în București isteria H&M continuă și hainele lor sunt foarte apreciate, mie personal noua colecție mi se pare ștearsă, lipsită de culoare și fără absolut nimic nou față de celelalte colecții. Mi s-a răspuns că nu se comentează gusturile, că ceilalți participanți la discuție se refereau la anumite piese nu la toată colecția, că ei știu să asorteze o piesă neutră din respectiva colecție cu ceva colorat, etc., etc. Recunosc, nu m-am așteptat ca o banală conversație despre haine să stârnească atâta vâlvă. Până la urmă nu criticam pe nimeni, dar nici nu mă vor convinge să cumpăr ceva dacă nu-mi place.

Bun atunci, dar dacă nici despre modă nu-ți poți da cu presupusul fără să fii criticat, atunci cum am mai putea discuta despre politică, școală, mediu, istorie, economie, literatură?! Cum de se ajunge la probleme între cei care comentează, aplanate doar de intervenția autorului, împăciuitor ca Solomon? Știu că în ceea ce privește politica și produsele comerciale există comentatori plătiți să întrețină o anumită discuție. Uneori se contrazic singuri, ca apoi chipurile să apară un al treilea (tot ei) și să susțină pe unul dintre ei. E o practică frecventă. Dar pentru subiectele banale, legate de viață, cotidian, evenimente sau orice altceva, oamenii se ceartă pe bune. Mi s-a mai întâmplat să stârnesc nemulțumire atunci când am scris în serialul celor de la Renne un episod despre blogurile revistelor pentru femei din România. În acest episod, m-am trezit să spun că blogurile respective trebuie să respecte direcția redacției, că nu au voie să aibă în lista de bloguri decât anumite adrese (ceea ce le strică într-un fel calitatea de blog), că obișnuiesc să facă reclamă revistei și redactorilor ei, că se bazează mult pe redactori, etc. Până la urmă n-am spus decât lucruri adevărate. Articolul a fost criticat de unul dintre aceste bloguri, deși eu nu am făcut referire la unul anume. Adică oamenii s-au simțit vizați.

Mă întreb dacă există o lege nescrisă a blogosferei ca atunci când nu împărtășești părerea generală să te abții de la comentarii. Dar unde ar mai fi libertatea de exprimare și autenticitatea blogurilor? Recunosc, nu am primit comentarii care să mă deranjeze. Am modificat un singur comentariu în acești doi ani și asta doar pentru că includea o înjurătură (nu la adresa mea, ci de limbaj). Voi cum vă descurcați cu aceste conflicte neașteptate?

vineri, 19 august 2011

Jorge Luis Borges – Aleph

Ştiam că cititorul lui Jorge Luis Borges va avea parte de o lectură epuizantă, dar revelatoare. Volumul de proză scurtă Aleph este o experienţă fascinantă, în decorul străveziu al unor gânduri personale şi motive literare. Concentrarea de teme, de personaje, de schimbări de situaţie m-au făcut să pierd legătura cu exteriorul, cu mine.

În scurtele sale povestiri, Borges te lasă fără respiraţie. Finalul nu există, nu poate fi nici măcar aproximat, intuit. Proza sa este o aventură printre construcţii artistice, locuri şi personaje istorice, teme filosofice, un labirint literar din care cititorul este scos doar de bagheta de magician a lui Borges. Pierdută printre troglodiţi, romani, gaucho, unguri, căutând râul vieţii veşnice şi antidotul lui, mi se oferă fericirea doar pentru că se ştie că voi muri. Aleph este un volum de aforisme despre viaţă, despre timp, despre invidie, înţelepciune şi dragoste.

Un amator de proză scurtă va căuta mereu cu înfrigurare, cu nesaţ, abordări neobişnuite, adrenalină, poveşti ireale şi realism concentrat. Va căuta personaje cu tuşe întunecate, peisaje luminoase, amintiri înfipte în paginile albe, desene colorate şi cele mai intime gânduri. Nu cred că lipseşte ceva din proza lui Borges. Cunoaşte prea bine cotloanele întunecate ale minţii umane, ciclurile nesfârşite ale vieţii şi împletirea cuvintelor.

Când ea nu l-a vrut pe el şi el n-a vrut-o pe ea

Există uneori în viaţă nişte momente ingrate, în care întâmplarea stabileşte regulile jocului.

Ea îl privea dispreţuitor, râzându-şi în sine de chelia lui mică şi bine conturată. Se întreba unde sunt bărbaţii frumoşi, ca cei din filmele americane, cu păr lung şi bogat, muşchi perfecţi şi zâmbet strălucitor. El o privea trist, ghicindu-i fără milă fiecare gând. Din mândrie nu se întorcea cu spatele şi îi înfrunta privirile ironice abordând un aer cenuşiu şi stins. Se expunea într-un mod simplu şi aparent nepăsător, dar bărbaţilor nu le stă bine suferinţa pe chip. Pentru o clipă îşi imagină un copil cu ochii ei şi numele lui. Doar pentru o clipă, apoi alungă în cel mai îndepărtat colţ al sufletului gândul duşman.

Ea îşi aranja decolteul larg al rochiei de vară, asigurându-se că nu se vede nici un centimetru de piele în plus. El o măsura cu o privire perfecţionistă, stabilind fără urmă de tăgadă că are sânii prea mici şi nasul prea mare. Iar când privea aşa, în jos, făcea şi guşă. Din micul moment de cochetărie, se trezi urmărită de nişte ochi prea aspri. Păli un pic şi-şi acoperi delicat sânii cu o mână ca pentru a stăvili o bătaie prea puternică de inimă. Îi zâmbi ştrengăreşte încercând să alunge momentul de stânjeneală dintre ei. Dar el observă mâna ei prea mare şi prea puţin feminină, nuanţa de gălbui a dinţilor ei şi lipsa unui ruj asortat. Ea se simţi expusă pe o scenă imensă, în lumina a sute de reflectoare neiertătoare. Se simţi mai grasă, mai ridată şi coafura muncită i se desfăcu într-o clipă. El pufni scurt şi-şi îndreptă privirile aiurea, privind corect pe lângă ea. Doar pentru o clipă, ochii ei albaştri se tranformară într-un verde smarald, în urma unei infuzii cu apă sărată.

marți, 16 august 2011

Gând frânt (II)

Cu cât fac mai multe planuri, cu atât mai mult mă izbeste realitatea.  Friedrich Dürrenmatt
 Baza optimismului este teroarea absolută. Oscar Wilde

luni, 15 august 2011

Vacanță la Roma (Roman Holiday (1953))

Ei bine, iată un film de sâmbătă dimineață. Se iau două perne mari, o cafea parfumată, un produs alimentar interzis de regim (ciocolată, pufuleți, gogoși, friganele, etc.) și se pornește filmul. Vacanță la Roma este un film cu Audrey Hepburn și Gregory Peck și m-aș putea opri aici din analiză pentru că distribuția spune chiar tot. Dar, trebuie să adaug că este o poveste care a dat naștere altor zeci de filme cu aceeași temă, niciunul la fel de bun, evident.

Vacanță la Roma este un fel de basm cu prințese și Feți-Frumoși, cu un peisaj miraculos și cu situații utopice. Este amuzant, simpatic, delicios (chiar și fără produsul interzis). Dincolo de irealul poveștii, filmul spune multe adevăruri dramatice ale existenței noastre supuse scenariului: suntem în fond niște marionete acționate de întâmplare și datorie. Ne permitem un scurt răgaz, ici și colo, fugim în câte-o vacanță nesperată și apoi revenim cu picioarele moi pe pământ. Datoria ne leagă ca o ghiulea de fier. Dar tot filmul ne scapă de posibila depresie arătându-ne că și în cele mai programate scenarii existe ruperi de ritm care fac viața frumoasă.

Dacă nu v-am convins să alungați norii unei dimineți ploioase cu acest film, vă mai spun încă o dată că este un film cu Audrey Hepburn. Poate așa vă conving.

duminică, 14 august 2011

Despre semne

Nu ştiu dacă le vedeţi, dacă într-adevăr există şi sunt menite să se arate privilor noastre, dar ştiu că uneori deciziile mele au nevoie de un factor extern. Aşa că mă bazez pe semne. Sigur, semnele mele nu sunt un sistem standardizat de semnalizare, ci doar idei proprii, de cele mai multe ori proaste şi bazate pe temeri inutile. De exemplu, dacă vreau să probez ceva într-un magazin şi e coadă la cabinele de probă e semn clar că am cheltuit prea mult în ultima vreme şi e cazul să mă opresc politicos. De asemenea, dacă vreau să fac ceva şi nu sunt sigură că ar trebui, orice detaliu potrivnic, oricât de mic, e un semn că e cazul să ascult vocea numărul 2.

N-am socotit niciodată dacă semnele mele au într-adevăr dreptate, dacă lucrurile se întâmplă după cum zic ele. Poate m-am temut prea mult, poate am avut prea multă încredere. Cine ştie? Se prea poate şi ca semnele să aibă o justificare logică, dar dincolo de aparenţe şi psihologie sunt sigură de existenţa unei providenţe, a unui joc cu obstacole bazat pe hazard, pe întâmplare. Suntem prea curioşi, prea nerăbdători şi prea dornici să ştim din surse sigure ce alegeri să facem. Până la urmă nu ne scuteşte nimeni din a ne hotărî propriul destin, dar semnele fac parte din mijloacele de întrajutorare. Cât de mult ne încredem în ele, depinde de fiecare.

vineri, 12 august 2011

Carol Birch – Menajeria lui Jamrach

Nu e prima dată când recunosc că unele cărți le cumpăr pur și simplu pentru că într-un mod inexplicabil mă atrag. Și nu e vorba despre copertă, cele câteva rânduri de îndrumare de pe ultima copertă sau din prefață, ci doar despre câteva fraze furate dintre pagini în librărie. Menajeria lui Jamrach este una dintre aceste alegeri pripite și neîntemeiate.

Mi-a plăcut că se recomandă ca o poveste aventuroasă, cu animale sălbatice, corăbii cu pânze și marinari neînfricați. Pentru că am lăsat în urmă vârsta Cireșarilor, a lui Jules Verne și a lui Winetou, m-am gândit că lista lecturilor de vară trebuie să includă câteva titluri relaxante, provocatoare și ațâțătoare într-ale aventurii. Menajeria lui Jamrach nu m-a dezamăgit. Povestea este legată și cursivă, personajele credibile și creionate cu tușe profunde, aventura pe măsură și timpurile în care se vânau dragoni perfect alese. Deși nu cred că vreun adolescent ar avea ceva de reproșat acestui roman, nu este doar o carte pentru copii. Pentru că vârsta nu ucide spiritul de aventură, nici umorul, nici curajul. Poate abia acum putem aprecia cu adevărat greutățile și norocul, deopotrivă întâmplătoare și cu nimic mai puțin surprinzătoare. Poate abia acum putem înțelege dorul celor aflați departe, prieteniile care se nasc în astfel de situații, planurile și visele care depind de un fir de nisip. Poate că merită să ne scufundăm în poveste din când în când.

Carol Birch, un nume complet necunoscut mie, este o scriitoare britanică, născută în 1951, autoare a 11 romane și câștigătoare a câteva premii. Romanul Menajeria lui Jamrach este nominalizat pentru Man Book Prize 2011.

marți, 9 august 2011

Mobilă, amintiri și cărți

Uneori, rar ce-i drept, mobila trebuie schimbată, relocată sau doar plimbată prin alte colțuri ale casei. Activitate obositoare, devoratoare de timp și energie, mutatul mobilei poate avea iz arheologic și nu m-aș referi neapărat la praf. De fiecare dată când intru în spațiul restrâns al mobilei descopăr un univers nou și de cele mai multe ori șocant. Un exemplu foarte bun îl reprezintă cartea despre istoria totalitarismului în România anilor 1917-1918 pe care nimeni nu-și amintește să o fi cumpărat, împrumutat, primit cadou sau premiu. Am pus-o deoparte și sper să reușesc s-o citesc doar pentru meritul de a se fi strecurat atât de neobservată în biblioteca noastră.

Apoi, golitul dulapurilor are un farmec aparte. Fiecare piesă devine dintr-o dată obiect de muzeu și într-un fel chiar este o parte a muzeului amintirilor mele. Jucării, obiecte de decor, cutii, cărți, fotografii, pliante, reviste, obiecte primite și obiecte dăruite, toate își arborează cea mai duioasă și tristă figură. Nostalgia mă doboară. Descopăr jucării pe care nu le-am mai întrebat nimic de prea multă vreme, cărți pe care nu le-am citit, vaze în care n-au mai ajuns flori, bețișoare parfumate rămase nearse, cărți de școală inutile de acum, vederi din locuri pe care nu le-am mai văzut de ani întregi. Le scutur de praf și le așez pe toate în alt raft, la fel de singure și de pline de speranță. Apoi le uit.

După câteva ore de muncit pe brânci mutând cărți dintr-un raft în altul, constat că mersul la sală poate fi suplinit cu succes. Grămezile nesfârșite de cărți îmi dau o senzație de satisfacție, de bogăție. Sunt cărți de școală, romane de toate felurile, cărți de specialitate, dicționare, ghiduri turistice, enciclopedii. Sunt cărți pe care mulți le-ar râvni, dar și mai mulți le-ar disprețui. Câți se pot lăuda cu o bibliotecă bogată și – culmea – citită? Și la ce ne-a folosit, mă întreabă repede vocea conștiinței. Nu suntem nici bogați, nici cunoscuți, nici apreciați. Doar niște oameni care-și mută singuri rafturile pline de cărți, amintindu-și cu drag ce scrie în fiecare.

Ce iese la iveală atunci când mutați mobilă?

duminică, 7 august 2011

La trenuleţe

Uneori lucrurile făcute din pasiune depăşesc orice strategie de marketing. Ba mai mult, sunt idei simpatice, puse în practică din pură plăcere şi reuşesc pe nepusă masă să adune o mulţime de admiratori. Este fără îndoială cazul terasei ‚La trenuleţe’ , caz răspândit cu mare viteză în mass-media şi în reţelele de socializare. Ca orice om curios, m-am deplasat la faţa locului şi raportez.

by Ioana
Terasa ‚La trenuleţe’ nu are chelneri. Cel puţin nu sub formă umană. Comanda se cere şi se primeşte cu ajutorul a câtorva membrii de seamă ai sistemului feroviar. Se numesc Drezina şefă, Aburică, Musculosu’ şi Fâşneaţa şi sunt patru exemplare superbe de inginerie jucăuşă. Eroii terasei sunt trenuleţe destoinice, colorate şi haioase. Sosesc prompt, la cerere şi se descurcă în orice staţie. Circulă pe distanţa bar – Braşov şi retur, zilnic de la 12 la 22. Servesc fără oboseală cam 30 de persoane şi stau cuminţi la poză. Pentru cei neavizaţi, pe spatele meniului găsiţi instrucţiunile de bună purtare.

Nu este un loc doar pentru copii, deşi am văzut câţiva extrem de fascinaţi care cu greu s-au lăsat duşi acasă. Bucuria este generală şi este datorată situaţiei inedite, dar şi amintirilor plăcute stârnite de cele patru personaje. Se mai adaugă faptul că aveţi un subiect de conversaţie garantat, un motiv să faceţi comenzi dese şi, bineînţeles, o ocazie să ieşiţi la un pahar de vorbă.

by Ioana
by latrenulete.ro

vineri, 5 august 2011

Confesiune

Sunt un om egoist şi rău pentru că atunci când te-am văzut mi-am înfipt atât de adânc privirile în tine încât te-am văzut celulă cu celulă, zâmbet cu zâmbet. Sunt un om gelos pentru că ard când sunt departe de tine şi blestem aerul ce ne desparte. Sunt un om vanitos pentru că mă reflect la nesfârşit în pielea ta, în părul tău şi nu mă satur să-mi privesc reflexia. Sunt un om urât pentru că admir fiecare trăsătură de-a ta şi ştiu că nu-mi seamănă. Sunt un om bolnav pentru că îmi cresc extensii nepământene care te înconjoară şi te feresc, îţi poartă de grijă şi te servesc umil. Sunt un om nebun pentru că m-aş lăsa strivit în locul tău. Sunt un om prost pentru că nu ştiu să interpretez stelele ca să-ţi cunosc drumul şi să-l construiesc în calea-ţi lin şi înflorit. Sunt un om absurd pentru că fără tine nu pot să exist şi cu tine nu pot să mă împart. Sunt un om trist de fiecare dată când pleci. Sunt un om singur pentru că sunt doar un om.

luni, 1 august 2011

Gând frânt

Alunec. Sub picioarele mele îngheţate se deschide un crâmpei de nicăieri, un vârtej spre niciunde. Nu mă zbat, nu mă agăţ, nu întind mână spre ajutor disperat. Închid ochii strâns, dureros de strâns şi aproape nu respir spunându-mi că dincolo de nimic există ceva al meu. Mă las cuprins de neţărmuire. Mă las înghiţit de timp.

Etichete

atitudine (312) viata (297) fotografii (296) recomandare (213) timp (133) proza scurta (131) dragoste (127) jurnal (106) căutare (103) video (101) literatura (98) recenzie (96) dorinta (89) peisaje (80) amintiri (78) Despre locuri si orase (77) călătorii (75) roman (69) film (64) feminin (62) eseu (60) contrasens (56) Bucuresti (54) România (53) poezie (51) muzică (46) portret (44) poveste (44) instantaneu (43) primavara (39) sarbatoare (39) Tams (37) copilărie (36) animale (31) vacanță (31) educatie (30) incredere (29) toamnă (29) campanie (24) turism (24) targ (23) aniversare (22) arta (19) concert (19) propunere (18) relatii (18) Adena (17) muzeu (16) responsabilitate (16) animatie (15) expozitie (15) joc (14) colectie (13) voluntar (11) model (10) Cortázar (8) Simone de Beauvoir (8) Milan Kundera (7) ReUseMe (7) Mihail Bulgakov (6) Kawabata (5)

Creative Commons License

Arhivă blog

Despre mine