luni, 31 ianuarie 2011

Răspunsul

Niciodată nu mi-a fost teamă că am să mă rătăcesc. Aveam încredere într-un simț nevăzut, în moștenirea primită de la înaintașii mei, în oamenii din jur, în mine. Mi-era imposibil să mă pierd, ba chiar sfidam necunoscutul încercând intenționat străzi noi, cartiere îndepărtate, orașe abia atinse. Nu m-am pierdut niciodată și-n rarele momente când pierdeam reperul îl regăseam zâmbind de departe. Îmi aduceam atunci aminte de povestea bunicului întors pe jos din Cehoslovacia când s-a sfârșit de războiul, de plimbarea mamei prin Boston, în anii '80, avidă de nou și orientându-se doar după zgârâie-nori și-mi ziceam: sigur, am cu cine semăna, cum o să mă pierd taman eu?!

Dar într-o zi m-am trezit fără noimă, într-o lume pe care nu o mai cunosc și nu o înțeleg, înconjurată de oameni care vorbesc altă limbă. Nu mai reușesc să găsesc repere familiare, nu mai știu să mă orientez și uneori, zău, am impresia că soarele răsare de la vest. M-am pierdut. Doar eu îmi pot răspunde la întrebări, iar eu nu mai sunt bună de nimic. Mângâi un mormânt acoperit de zăpadă și mă uit uimită la mâna roșie de frig care nu mai e a mea. Unde sunt? Cine sunt?


„I'm on my knees, looking for an answer.. „

sâmbătă, 29 ianuarie 2011

Dreptul la timp

Tu ai un fel de paradis al tău
în care nu se spun cuvinte.
Uneori se mişcă dintr-un braţ
şi câteva frunze îţi cad inainte.
Cu ovalul feţei se stă înclinat
spre o lumină venind dintr-o parte
cu mult galben în ea şi multă lene,
cu trambuline pentru săritorii în moarte.
Tu ai un fel al tău senin
De-a ridica oraşele ca norii,
şi de-a muta secundele mereu
pe marginea de Sud a orei,
când aerul devine mov şi rece
şi harta serii fără margini,
şi-abia mai pot rămâne-n viaţă
mai respirând, cu ochii lungi, imagini.
(Nichita Stănescu - 'Dreptul la timp')


joi, 27 ianuarie 2011

Selectivitate

sursa
Conform legii nr. 132/2010 instituţiile publice sunt obligate să colecteze selectiv deşeurile, adică să aibă un contract cu o firmă de salubritate care asigură transportul acestor deşeuri şi un sistem de colectare pentru hârtie, plastic, metal şi sticlă. Pentru societăţile comerciale private nu există încă o astfel de lege, dar cele mai multe dintre platformele industriale şi clădirile de birouri au un astfel de contract. Au contractul, dar nu îl folosesc. Chiriaşii acestor birouri nu suportă corvoada de a-şi împărţi deşeurile după culoarea coşului de gunoi şi nimeni nu le poate impune un asemenea tratament inuman. În consecinţă, pubelele colorate frumos zac goale, în timp ce gunoiul împânzeşte lumea.

Dar să coborâm mai în adâncurile problemei. Libertatea de expresie nu mai este de mult timp pedepsită cu închisoare şi reeducare. Există oameni dornici de a folosi facilităţile oferite de clădirea în care lucrează. Vă puteţi interesa dacă există astfel de pubele, puteţi organiza un sistem intern de colectare selectivă şi puteţi chiar solicita astfel de containere prin diverse programe de ecologizare. De aici, totul devine simplu. Hârtiile transformate în avion la ora prânzului vor ateriza lin într-un coş de gunoi albastru. De acolo vor pleca spre un container mai încăpător şi îşi vor termina călătoria într-o fabrică de reciclare. Veţi salva un copac, iar el vă va salva de o după-masă toridă de vară. Durează exact 5 minute şi o dată instalat nu vă va deranja a doua oară. Dar de ce am face aşa ceva?

Reciclarea nu este o pasiune şi nici o modă. Ar trebui să fie un stil de viaţă, dar este doar o excentricitate sâcâitoare pentru cei din jur. La fel ca voluntariatul, implicarea în cauzele sociale ale altora, susţinerea producţiei naţionale, educaţia civică, bunul simţ. Ne exprimăm liber şi distructiv. Ne plac obiectele ambalate în multe straturi de hârtie şi plastic, hainele din poliester, mobila din PAL, dar nu vrem să recunoaştem că toate acestea pot fi obţinute alegând să facem diferenţa între galben şi albastru, între un pahar de plastic şi o pungă de hârtie.

De la rezolvarea legislativă a problemei reciclării până la curtea proprie, lumea se împarte în continuare în nebuni şi în mişei.

marți, 25 ianuarie 2011

Interviu pentru când voi fi celebru

Lotusul mi-a trimis o serie de întrebări, constituind o 'leapșă' virtuală. Este prima căreia îi dau curs și m-am bucurat că nu conține întrebări despre sentimente și adevăruri universale. Întrebările mi s-au părut potrivite pentru un laureat al premiului Nobel pentru literatură, așa că mi-am permis să exersez, cum orice actor își exersează discursul pentru Oscar. Să nu cumva să mă prindă pe nepregătite..


Dacă vi s-ar propune să vi se publice biografia, cărui scriitor i-aţi încredinţa sarcina aceasta?
Aș scrie de una singură, cum să ratez o carte publicată?! În plus, viața mea înseamnă oamenii pe care i-am întâlnit și modul în care am interacționat cu ei. Nu știu cât de bine aș putea povesti cuiva despre ei, parcă mai simplu ar fi să scriu.

Care sunt motivele pentru care i-aţi încredinţa lui sarcina aceasta?
Din egoism, din teama de a fi prost înțeles, din egoism.

Este sfârşitul lumii. Ce carte aţi pune în capsula cosmică pentru a păstra o «urmă» a umanităţii?
Simone de Beauvoir, „Sângele celorlalți”.

Cum arată pentru dvs. pauza ideală pentru a citi o carte?
Am avut așa ceva, acum mult timp. Eram în vacanța de vară, la bunici, și-mi făceam siesta cu o carte bună și o grămăjoară de fructe și prăjiturele, plus o cafea servită la fotoliu. Perfect!

Dacă aţi avea puterea de a «şterge» un personaj de roman, care ar fi acesta?
Oliver Twist. Să nu dați unui copil exilat la țară împotriva dorinței lui o carte atât de tristă, cu un copil chinuit ca personaj principal!

Care sunt motivele pentru care aţi scoate acest personaj?
Îți dă idei proaste.

Câţi kilometri aţi merge pentru a găsi o carte?
Nu-mi doresc nici o carte atât de mult, dar întrebați-mă câți kilometri merg pentru oameni..

Dacă ar fi posibil să vă întoarceţi în trecut, ce scriitor aţi vrea să întâlniţi?
Julio Cortazar, din trecut, și Milan Kundera, din prezent.

Care ar fi primele cuvinte pe care i le-aţi adresa (în afară de «Bună ziua»)?
Ce se întâmplă în capul dumneavoastră în timp ce scrieți?

Descrieţi biblioteca visurilor voastre.
Biblioteca din casa bunicilor în care am găsit cărți ascunse de comuniști, cărți scrise de comuniști, cărți cenzurate și cărți eliberate. Din toate am învățat câte ceva.

Și cum orice leapșă se dă mai departe, trebuie să fac și recomandări în acest sens. Alma, Sophie? V-ați pregătit discursul?

duminică, 23 ianuarie 2011

Departe

Mi-atât de dor de voi,
Că-n liniştea din mine
Se zbate o furtună, aleargă-un melc călare,
Iar carnea mi-e duşmană.
Un suflet opărit, o inimă-n surpare.

Mi-atât de dor de voi,
De ziua mă doboară şi aerul mă strânge
Memoria mă lasă şi nu cred să pot plânge.
Şi soarele şi luna, toţi aştrii legendari
Cuvinte, tot şi rime, cu toate au plecat.

Mi-atât de dor de voi,
De n-am ştiut vreodată să mor vie fiind.
Şi n-am ştiut s-ascult sau n-am ştiut să rog
Iar adevăru-mi fuse poveste fără rost
Tăcerea mi-a rămas; un negru şi trist epilog.

vineri, 21 ianuarie 2011

Amir D. Aczel – Însemnările secrete ale lui Descartes

Recunosc, titlul a sunat foarte promițător: ceva scrieri secrete ale unuia dintre cei mai cunoscuți matematicieni ai tuturor timpurilor, cel care a dezvoltat sistemul de coordonate cartezian printre alte contribuții importante în fizică și matematică. Departe de a fi un împătimit al misterelor sau un cunoscător al matematicilor, am agreat amalgamul de istorie, știință și romantism al acestui roman.

Viața lui Decartes în secolul al XVII-lea este împovărată de concepțiile medievale, de pedepsele Inchiziției, de cunoștiințele puține și greu accesibile rămase din antichitate. Nu este ușor să ajungi să citești cărți (majoritatea scrise în latină), să studiezi într-o universitate, să-ți permiți să cercetezi probleme de matematică, fizică și filosofie fără să-ți faci griji pentru ziua de mâine. Descartes a fost un privilegiat al sorții, deopotrivă geniu și avut. Călătoriile sale prin întreaga Europă, corespondența neîntreruptă cu cei mai cunoscuți matematicieni și gânditori ai vremii, posibilitatea de a-și publica teoriile au fost mijloace reale care i-au asigurat un loc important în istoria științei.

R. Descartes (sursa)
Însemnările secrete ale lui Descartes este un roman scris pentru publicul larg. Cu informații bine documentate și puse cap la cap pentru a construi o poveste cursivă, romanul este o incursiune pertinentă în viața unui om dedicat științei, un om care a marcat decisiv evoluția umanității.

Ne zbatem într-o cocină intelectuală de prea mult timp. Ne folosim mintea pentru a găsi o cale mai ușoară de a ne plăti facturile, un traseu mai puțin aglomerat spre servici, pentru a interveni într-o polemică politică în pauza de prânz. Citim romane ușoare, ne uităm la televizor prea mult, discutăm cu prietenii doar bârfe, folosim calculatorul pentru orice calcul cât de simplu și telefonul pentru orice ne solicită memoria. Nu mai gândim, nu ne mai antrenăm mintea, nu mai dorim să descoperim nimic nou.

miercuri, 19 ianuarie 2011

Despre drepturi

Am cumpărat Constituția României ca material ajutător pentru un examen. N-am deschis-o, dar cu ea în mână am numărat drepturile de care mă bucur. Cele banale, bineînțeles. Cred că mi-au ieșit mai multe decât prevede cărticica de 4 lei (la chioșc în piața Romană), frecvent adusă în discuție în mediile înalte ale țării. Să vedem...

1. Am dreptul să trăiesc, să respir și să-mi aud inima bătând.

2. Am dreptul la școală, la cărți, la reviste, filme, Internet, la televiziune.

3. Am dreptul la cafeaua de dimineață, pauza de prânz și sfârșitul programului de lucru. Pentru că, da, am dreptul să muncesc.

4. Am dreptul la reduceri, de câteva ori pe an, sau măcar la speranța că mi se face o reducere, mi se dă ceva gratis, mi se face o favoare.

5. Am dreptul să mă urc în metrou. Nu mereu în primul, dar să nu fim cârcotași pentru că am dreptul să citesc în stația de metrou.

6. Am dreptul să scriu.

7. Am dreptul să iubesc, să visez, să aștept.

8. Am dreptul la sănătate și norocul să fiu sănătos.

9. Am dreptul la telefon mobil și mă bucur de el privind un gunoier care vorbește în timpul programului: cu o mână telefonul, cu o mână sacul, bâldâbâc în mașină.

10. Am dreptul la proprietate: o pisică, o mașină, o motocicletă și cardul care susține drepturile 2, 4 și 9.

11. Am dreptul la mai multe perechi de pantofi, dar nu reușesc să mi le procur. De aici și dreptul la liberă exprimare stilistică și artistică.

12. Am dreptul la o judecată corectă. Mi se aplică zilnic, de cele mai multe ori de oameni necunoscuți, iar rezultatul nu prea mi-e favorabil, dar e încă pedeapsă cu suspendare.

13. Am dreptul să mă tem, să mă ascund, să fug. Îl exercit prea des, cu prea multă convingere.

Îmi place 13, mă opresc aici și vă las să completați lunga listă a drepturilor zilnice, banale și incomensurabile. Continuați, vă rog, continuați. Îmi exercit încă puțin dreptul numărul 13, unul dintre preferați.

luni, 17 ianuarie 2011

The days

Un film dedicat antreprenoriatului, datat aprilie 2010 și semnat de autori cunoscuți. Sper să vă placă, sunteți primii spectatori pe care îi are.


duminică, 16 ianuarie 2011

Lampa cu căciulă (2006)

Un scurt metraj românesc, premiat și apreciat de critici. Un film sensibil, firesc, cu umor.Scurt metrajele au consistența prozei scurte, au un farmec aparte. Pentru o duminică liniștită în fața televizorului, urmăriți Lampa cu căciulă. O găsiți integral aici.

vineri, 14 ianuarie 2011

Anna Gavalda - Împreună

Un roman despre oameni buni. N-am mai citit de mult, de prea mult, o carte despre oameni normali, sănătoși într-o aparență deosebită și complet nebuni în restul, dar buni, frumoși, cu suflet. 'Împreună' este o carte care se citește dintr-o bucată, cu drag.

Acțiunea e simplă și obișnuită până la un punct: patru oameni complet diferiți se întâlnesc așa cum se întâlnesc oamenii, dintr-o întâmplare. Nu au timp să se studieze, să-și facă păreri, să se cunoască. Trebuie să decidă într-o clipă. Și aleg să le pese, să nu fie indiferenți. Sunt oameni pe care societatea nu-i mai vede. I-a pierdut printre degete de multă vreme, ceea ce-i face deopotrivă stăpâni pe viața lor și pierduți iremediabil. Se găsesc unul pe celălalt și durează mult până când se recunosc, se acceptă, renunță la teamă și la singurătate. Durează și mai mult până își lasă povesțile să curgă și să se vindece și își reamintesc ce înseamnă să speri.

Am regăsit în romanul Annei Gavalda oamenii. I-am regăsit așa cum mi imaginam în copilărie: la fel de sensibili ca și mine, dar de nădejde când aveam nevoie de ei. Gata oricând să-i apuc de mână. Am gustat toată cartea, pagină cu pagină. E scrisă atât de firesc încât pare că un prieten te ține de vorbă noaptea târziu, la masa din bucătărie, cu o cană de ceai pentru fiecare. Nu-ți vine să te duci la culcare. Într-adevăr o carte plină de emoție, scrisă cu umor și inteligență.

miercuri, 12 ianuarie 2011

Aşteptarea

Ar fi fost mai simplu dacă s-ar fi oprit. Dacă doar ar fi încetat să mai sune, să mai răspundă, dacă ar fi oprit aşteptarea continuă în care trăia de atâta timp. Ar fi fost aşa cum îi spunea toată lumea: dacă e ceva ce nu-ţi convine, ia măsuri! Dar ce anume nu-i convenea? Dincolo de simplitatea inexistenţei, ce-ar mai fi rămas? Miruna se foia grăbită prin cameră, amestecând şifonierul cu mişcări furioase. Nimic nu-i venea bine azi, nici hainele, nici gândurile.

Cum oare se decid oamenii ce haine să poarte?! Poate are prea multe, sau prea puţine. Ceva era în neregulă. Nu se poate să petreci jumătate de oră alegând nişte haine pentru o zi obişnuită. Miruna zâmbi luminată de un gând, dar îl alungă repede şi continuă asaltul dulapului. Nu era o zi obişnuită. Ea nu avea o zi a ei şi Miruna gândea că fiecare zi e o aniversare a unui număr necunoscut de zile. Mereu rotund, mereu aşteptat cu sufletul la gură. Poate e azi, poate e mâine. Fără să ştii să numeri, nu poţi sfârşi.

Găsi în sfârşit ceva care să-i placă şi se îmbrăcă rapid. Nu mai era timp mult. Alerga din oghindă în oglindă şi abia în cea a liftului reuşi să-şi arunce o urmă de ruj complice. Era gata. Roşie la faţă şi transpirată, dar zâmbitoare şi punctuală. Îşi trimise o ultimă privire în oglinda maşinii şi plecă. Spre ce? Spre cine? Alte gânduri, alt duşman.

Alerga radiind de-o bucurie pe care încerca s-o ascundă, s-o mascheze sub un strat de ingrată nepăsare. Cum ar mai fi alergat, cum s-ar mai fi repezit, dar regulile traficului o obligau la o viteză constantă, la priviri în lateral, la pedale alese de alţii, la un număr limitat de viteze. Când oare va ieşi din circuitul ăsta? Ar fi fost simplu să aleagă prima ieşire. Fără drum înapoi, fără nimeni care s-o urmărească, s-o roage, s-o caute. S-ar fi pierdut, s-ar fi liniştit, s-ar fi terminat tot... Dar care tot? Ce este acest tot, care o urmăreşte pretutindeni, acest tot care-i apasă sufletul şi îi umple mintea. În acest tot intrau zilele care au fost şi cele care nu se grăbesc să vină. Intrau oameni mărunţi şi oameni dragi, fapte urâte, vorbe grele, mângâieri uşoare, râsete tari, priviri şoptite. Stop. A întâia. A doua. A treia. A doua. Stop. Ar putea opri totul. L-ar putea sfărâma, ar putea distruge numărătoarea fără număr, aşteptarea fără cap, durerea fără inimă. Ar putea închide ochii şi alege alt drum, alt corp, altă viaţă. Viaţa altuia. Totul altuia. Inima ei. S-ar face linişte şi s-ar opri gândurile astea blestemate. Poate i-ar da alte reguli, alte viteze, ceva automat poate. Dar iarăşi stop. A întâia. A doua. A treia. A doua. Stop.

Miruna opri. Era devreme. Avea de aşteptat.

luni, 10 ianuarie 2011

Despre drum

De cele mai multe ori eşti singur. Nimeni nu te înţelege, ba mai mult, te judecă, te descurajează. Şi uneori au dreptate pentru că şi pietrele preţioase trebuie şlefuite. Mi-a luat mult să înţeleg că nu trebuie să mă ascund de cei care nu mă înţeleg. Oamenii nu-mi sunt duşmani, doar ei se transformă de cele mai multe ori în personajele poveştilor mele. Când am ales tehnica, oamenii s-au uitat la mine cu neîncredere şi dezgust, iar eu i-am urât. Când am ales jurnalismul s-au uitat cu altă neîncredere şi cu batjocură, iar eu i-am ocolit. Ei nici nu mă urau, nici nu mă ocoleau, doar eu ridicam ziduri între noi, doar eu extrapolam o biată privire la rangul de viaţă. Când am înţeles şi am încetat să-i urăsc şi să-i ocolesc, mi-au zâmbit.

Drumul e lung şi frumos. Se spune că dacă n-ai găsit ce căutai la capătul drumului, atunci n-ai ajuns la capăt. Mă strecor în fiecare zi prin aglomeraţia urbană, prin mijloace de transport în comun şi gări. Suntem din ce în ce mai mulţi, mişcarea noastră începe să facă valuri şi să capete identitate proprie. Ne întâlnim cu alte personaje la prag de carte sau de film, le salutăm respectuos pe cele din librării şi visăm la ziua în care le vom fi tovarăşi de raft. Mă pierd printre milioane de oameni şi-mi place să ştiu că nu mai e niciunul ca mine. Doar eu port ceasul bunicului şi inima bunicii, doar eu le ştiu poveştile. Nu mă mai sperie privirile neîncrezătoare ale oamenilor, nici nu-i mai urăsc sau ocolesc. Trec drept printre ei, urmărindu-mi drumul care mă duce cu paşi mărunţi spre raftul unde vor poposi personajele mele. În spatele raftului sunt eu, lipită de perete, cu inima bătând şi ceasul ticăind, cu respiraţia întretăiată şi mâinile transpirate. În faţa raftului sunt părinţii adoptivi ai personajelor mele. Aleg câte o carte, o răsfoiesc, o studiază, se hotărăsc s-o ia acasă sau o pun nemulţumiţi înapoi. Tipărite pe hârtie frumoasă, îmbrăcate în coperţi colorate, personajele mele vor cunoaşte o nouă viaţă, vor păşi singure în lume şi vor urca în trenul fără de oprire. Acolo este capătul drumului meu.

(Fragment din volumul « Curajul de a fi tu însuţi » , Editura Herald, 2010)

sâmbătă, 8 ianuarie 2011

Despre banalitatea mea

Vă scriu din 31 august 2009. Sunt de atunci 495 de zile, timp în care v-am trimis 227 de mesaje. Știu sigur că le-ați primit. M-ați vizitat de 17292 ori, în număr de 6792 oameni. Unii v-ați întors, mi-ați scris, m-ați așteptat. Mi-ați dat speranță și m-ați ascultat. N-aș fi crezut niciodată că voi vorbi cu oameni aflați atât de departe, în țări în care nu am fost niciodată. Ați trecut pe aici venind din Spania, Statele Unite, Canada, Moldova, Germania, Franța, Belgia, Norvegia, Italia, Anglia, Austria, Elveția, Olanda, Grecia, Polonia, Rusia, Austria, Mexic, Slovacia, Suedia, Islanda, Arabia Saudită, Georgia, Taiwan sau de pe plaiuri românești, atât de dragi și tumultoase. Aduși de întâmplare, cititori sau nu. Vă sunt datoare timp, vă sunt datoare întâmplare.


Banalitatea cotidiană ne-a făcut cunoștiință, ne-a făcut să zâmbim. M-am îmbogățit cu voi. M-am schimbat cu voi. Am crescut. Cum aș putea să vă mulțumesc? Poate cu încă 495 de zile în care am să vă trimit și mai multe mesaje. Am să mă strădui să le fac mai frumoase, mai interesante, mai bune. Voi trimite și bine și rău, să decideți, să alegeți, să cunoașteți.

joi, 6 ianuarie 2011

Culmea consumului

Dacă încă mai credeți că a lăsa caloriferul pornit și a deschide geamul este o manevră răuvoitoare împotriva naturii, iaca am aflat ceva mai bun. Se dă o clădire de birouri, cu 5 etaje, în vestita zonă industrială Pipera. Termopane din cap până în picioare, mochetă de la est la vest, instalație de climatizare (aproape bizonică). Toți locuitorii trăiesc liniștiți în tricou, deși afară sunt -11 grade Celsius. Ba chiar sunt rumeni în obraji și puțin transpirați. Căldura duduie, la propriu.

Instalația de climatizare nu se poate închide. Dânsa știe să facă iarna cald și vara rece. Nimeni nu i se poate împotrivi. Dacă totuși se semnalează o căldură excesivă și un protest al angajaților în acest sens, instalației i se administrează o doză triplă de putere. Cu alte cuvinte, dacă vreți mai puțină căldură, instalația va lucra/consuma de 3 ori mai mult. Explicație: dacă se oprește instalația se înfundă. Dacă merge încet încălzește mai tare, dacă merge mai repede (adică vântură aerul mai puternic) încălzește mai puțin. Exact ca la foen, dacă doriți să nu vă ardeți părul, dați strașnic din mână.

La fel cum în Ora pământului, clădirile de birouri luminau mai tare ca pistele de aterizare ale avioanelor, tot așa instalația miraculoasă încălzește cu sfințenie o clădire întreagă chiar dacă nu lucrează nimeni în ea. Există explicații, soluții, resemnări, dar nu există nici un pic de respect pentru cea care ne susține și ne ridică pe culmile progresului tehnologic: natura.

marți, 4 ianuarie 2011

Panoramă de decembrie

M-am pierdut printre dealuri. Am sărit garduri, am ocolit mușuroaie, am deranjat un iepure oranj. Alb, ireal, albastru, impecabil, contururi, decembrie, ger, scârțâit de zăpadă, calm, liniște, atât de liniște. Atât.

Talea, jud. Prahova

Aceeași Talea, aceeași Prahova

duminică, 2 ianuarie 2011

2011

Talea, jud. Prahova


De-aici, de sus, privesc un an nou. O fi mai bun, o fi mai rău? Îl văd pe cel trecut, alungat, pleznit, anchetat. Îl vor închide singur într-un album de amintiri, îl vor uita curând. Se deschide un alt an, o altă șansă, un alt noroc? Nu, doar noi ne mai topim un pic privind plecarea celui ce va fi uitat. Ne împuținăm. Curând o să dispar și eu, iar locul meu va fi luat de alt bulgăre de zăpadă care va privi năuc cum fug anii unul după altul. Într-un final o să dispară și țambra care ne-a susținut.

Etichete

atitudine (312) viata (297) fotografii (296) recomandare (213) timp (133) proza scurta (131) dragoste (127) jurnal (106) căutare (103) video (101) literatura (98) recenzie (96) dorinta (89) peisaje (80) amintiri (78) Despre locuri si orase (77) călătorii (75) roman (69) film (64) feminin (62) eseu (60) contrasens (56) Bucuresti (54) România (53) poezie (51) muzică (46) portret (44) poveste (44) instantaneu (43) primavara (39) sarbatoare (39) Tams (37) copilărie (36) animale (31) vacanță (31) educatie (30) incredere (29) toamnă (29) campanie (24) turism (24) targ (23) aniversare (22) arta (19) concert (19) propunere (18) relatii (18) Adena (17) muzeu (16) responsabilitate (16) animatie (15) expozitie (15) joc (14) colectie (13) voluntar (11) model (10) Cortázar (8) Simone de Beauvoir (8) Milan Kundera (7) ReUseMe (7) Mihail Bulgakov (6) Kawabata (5)

Creative Commons License

Arhivă blog

Despre mine