marți, 30 octombrie 2012

Portret (XIV)

Printre oamenii zgribuliți de pe stradă trece nepăsător. Dârdâie sub pătură, cu geamul larg deschis, ca să asculte muzica ploii. Mângâie zăpada cu mâinile goale, roșii de frig, și zâmbetul lui ar putea topi zece zăpezi. Își înmoaie picioarele în apa rece de munte și țopăie fericit, ca un copil care știe că face o poznă. Curios, nu mănâncă înghețată, de parcă ar fi vreun afront adus frigului. S-a născut cu flori de gheață la ferestre și privește cu încredere fiecare nor care i-ar putea dărui fulgii mult așteptați. Îl găsiți ușor în mulțime, cu fularul desfăcut, fără mănuși, cu fața roșie ținută cu mândrie în vânt și cu ochii aprinși de o bucurie lăuntrică. Iubește frigul.

duminică, 28 octombrie 2012

Pablo Neruda - Ramura furată

Ne vom strecura noaptea
să furăm
o ramură înflorită.

Vom sări zidul
în întunericul unei grădini străine,
două umbre în umbră.

Iarna încă nici n-a trecut
și mărul se arată
preschimbat pe neașteptate
într-o cascadă de flori mirositoare.

Vom pătrunde în noapte,
vom ajunge până la firmamentul ei tremurător
și mâinile tale mici, și mâinile mele vor fura stelele…

Și în vârful picioarelor,
în casa noastră,
prin noapte și umbră,
va pătrunde odată cu pașii tăi
pasul mut al parfumului
și,
cu picioarele înstelate,
trupul limpede al primăverii.

vineri, 26 octombrie 2012

Julio Cortázar – Armele secrete

Proza scurtă a lui Cortázar ar putea fi numită expoziţie de fotografie de stradă, studiu antropologic, autopsie pe fiinţe încă vii. Imposibil de anticipat, complicat şi simplu în acelaşi timp, cursul prozei sale se concentrează şi explodează în doar câteva pagini. Finalul mă găseşte mereu aşa cum farurile unei maşini găsesc un amărât de şoarece de câmp, fixat în surpriză, orbit, mut.

Descrierile lui Cortázar intră în amănunt până la sânge, până la nerv. Analizele sale sunt dincolo de profund şi răscolesc cele mai ascunse trăsături şi metehne. Am senzaţia că a trăit zece vieţi şi tot mi se pare puţin pentru a experimenta toate istorisirile sale şi mi-e imposibil să cred că sunt doar rodul imaginaţiei. Dincolo de talentul de povestitor, Cortăzar mi se pare un privitor. Un contemplator. Un ascultător. Un observator. Un gânditor. Un magician.

Armele secrete este un volum de proză scurtă concepută în timpul anilor trăiţi în Franţa. Aroma pariziană se simte printre pagini. Sunt povestiri rafinate, inteligente, precise. Nu lipsesc nici ritmul jazz-ului, nici mirosul greu al tutunului.

marți, 23 octombrie 2012

Pasenţa

Când eram mică şi mă dobora plictiseala la fiecare 10 minute, mama mi-a făcut o pasenţă. Mi-a zis sa-mi pun ceva în gând, să vedem dacă iese şi s-a apucat să grupeze cărţile de joc câte trei. Am urmărit-o fascinată şi pasenţa a ieşit. Deşi aşa se fac minunile, mi-am zis în gând, şi am reţinut ideea. Am aplicat-o metodic în dupamiezele lungi de vară, când pierdeam vremea pe la ţară. Am continuat s-o aplic şi pe post de „mă iubeşte, nu mă iubeşte”, pentru că nu mi-a plăcut niciodată să rup margarete. Apoi vremurile s-au schimbat şi pasenţele electronice au luat locul surorilor lor arhaice. Deşi nu mai simţi mirosul cărţilor şi nici nu mai e nevoie să-ţi înmoi degetele în gură pentru viteză, pasenţele electronice au cam acelaşi rezultat, un gând pus bine la păstrare. Numai că se întâmplă mai rar să iasă şi mă întreb dacă e de vină materialul sau gândul. Poate învârtitul cărţilor avea altă magie şi digitalizarea nu mi se potriveşte. Chiar şi aşa, amestecând roşii cu negre, trefle cu inimi, dame cu popi, gândurile mele se desprind uşor şi se aşează ordonat în secvenţe de viaţă. Nu joc împotriva nimănui, nu adun puncte, nu încerc să cuceresc nimic. Doar să împlinesc un gând. Mutările mele, hotărâte sau timide, amestecă zilele cu nopţile, azi cu mâine. Uneori îmi ies secvenţe frumoase, vecinătăţi bune, alteori mă suprind cu nişte încurcături de zile mari. Suntem mici sau mari, blocaţi sau în plină expansiune, avem noroc sau nu. Doar nişte cărţi de joc care încearcă zadarnic să schimbe ceva într-o pasenţă al cărei final a fost stabilit dinainte de calculatorul suprem.

duminică, 21 octombrie 2012

Dorință

Mi se amestecă viața în nori grei de fum. Miroase a ars și scrumul cenușiu îmi intră în ochi. Prin perdeaua furtunii de lacrimi, înghițind greu, mă strecor către un mâine. Și încă unul. Și încă unul. Fiecare pas pe sârma subțire îmi îngheață sângele în vine. Nu știu unde duce frânghia, nici măcar n-o văd. Orizontul s-a ascuns într-o pâclă urâtă. O voce din ce în ce mai slabă îmi șoptește că va fi bine. Suntem într-o poziție așa aiurită încât nici ea nu mai îndrăznește să spună ce crede. N-am mers niciodată pe sârmă. Susținută cu drag din toate părțile, echilibrul meu a fost cuibărit într-un culcuș pufos și cald. Îl intuiesc încă la capătul frânghiei ăsteia nenorocite, dar mă tem că frânghia se va preface într-un păienjeniș de sfori bine întinse și prea lungi pentru forțele mele. Nu mă tem de cădere, mă tem că n-am să-l mai ajung.

Mă uit în urmă încercând să-mi adun forțele pentru înainte. Îmi spun că dacă am ajuns până aici, oi fi în stare să merg și mai departe. O vreme reușesc să mă mint și fac niște pași aproape veseli. Dar norul de fum mă prinde din urmă. Până unde? Până când? Mi-e teamă. Mi-e teamă cum nu mi-a mai fost niciodată. Aș vrea să mă opresc, ba chiar să dau câțiva pași înapoi. Aș vrea să mă țină de mână. Aș vrea să prefac tot sistemul de sfori într-un adăpost confortabil și lipsit de pericole. Ca mâine să mă găsească moțăind între perne și nu luptându-mă cu vântul pe o sfoară prea înaltă pentru mine.

vineri, 19 octombrie 2012

Cumva ultimul tău sclav a murit?

Replica asta mi-a rămas în minte dintr-un banc legat de turismul în Australia. Un potențial turist întreba cum se poate ajunge din Anglia în Australia, fără a implica avioane, și orarul exact al rutelor de autobuze și trenuri existente. Operatorul australian al agenției de turism răspundea „Cumva ultimul tău sclav a murit?” Un fel de radio Erevan în variantă australiană.

În ultima vreme, replica îmi ajunge insistent pe limbă. Constat, fără să vreau, că deschid ușa clădirii în care lucrez pentru un lung șir de oameni care nu au răbdare să ies și se bucură de un ușier neplătit. Schimb becuri pe casa scării, curăț mese prin cafenele, închid ușa de la lift rămasă deschisă cine știe de când, aranjez hainele probate înapoi în rafturi. Dar poate sunt doar întâmplări obișnuite, iar eu mai cârcotașă ca de obicei.

Îmi place să cred în egalitate, chiar și în defavoarea cavalerismului. Dar nici să adun resturile tuturor parcă nu îmi vine. Aplic aceeași egalitate în viața de zi cu zi, la servici și în familie. Când colegii îmi solicită ajutorul, nu dau bir cu fugiții. Când se așteaptă să fac eu treaba aia nesuferită și monotonă pentru ca dânșii să aibă liber la creație, parcă nu mai sunt așa drăguță. Cât timp fișa postului e aceeași pentru toți, fiecare își vede de rufele lui murdare. Principiul meu nu ține cont nici de vârstă sau statut social. Dacă nu te cunosc, fie că ai 20 de ani, fie că mi-ai putea fi bunic, fie că ești vânzător în piață sau director de bancă, în fața mea ești un „dumneavoastră” care merită aceeași atenție. Nu mă aștept să am în permanență un gunoier pe urme care să adune lucrurile de care m-am despărțit pe stradă. Dar nici să-ți țin în poală sticlele de plastic pentru că scaunul de metrou e prea neîncăpător pentru toate lucrurile tale.

Avem o mulține de proverbe legate de echilibru: „Ce dai, aia primești”, „Ce ție nu-ți place, altuia nu face”, „Cine sapă groapa altuia, singur va cădea în ea”, și multe altele. Totuși, observ că traversăm o epocă a egoismului și tot mai puțini își pun problema reversului medaliei.

marți, 16 octombrie 2012

Mihail Bulgakov – Cupa vieții

Cupa vieții este o colecție impresionantă de portrete literare. Surprinde toate tipologiile care au marcat începutul de secol XX, în Rusia natală a lui Bulgakov. Mereu antrenați în lupte, în permanente schimbări de conducători și regimuri, cu regulamente noi, cu lipsuri, frig și teamă. Dar în scrierile lui Bulgakov este loc de umor, de ironie, de tristețe, de sentimente, de milă și cruzime deopotrivă. În scrierile sale, parcă desenate cu tușă de cărbune, sunt zugrăvite metehnele și îndârjirea unui popor pe care istoria nu l-a scutit de greutăți. Fie că erau de partea regimului, fie că erau împotrivă, cu toții duc o luptă continuă pentru supraviețuire.

Ca și în celelalte romane ale sale, viața personală a lui Bulgakov se poate citi printre rânduri. Mizeria, vecinii iscoditori și bârfitori, alcoolul, articolele mizere vândute pentru banii de mâncare, lipsa acută a locuințelor, viața dură a unui medic de provincie, toate se regăsesc în proza sa scurtă. Scrie cu atâta intensitate, cu atâta pasiune, încât este imposibil să te oprești din citit sau să nu intri pe nesimțite în poveste. Dacă cel care scrie pune suflet și cel care citește trebuie să o facă, nu?

duminică, 14 octombrie 2012

Despre direcție

Orice monedă are două fețe, așa cum există întotdeauna înainte și înapoi, mai bine și mai rău. Universul, în măreția sa, este o sursă inepuizabilă de plus și minus. Uneori avem șansa de a alege în ce direcție să ne îndreptăm privirea, putem dori, putem visa, putem – cu pași mărunți și grei – să tragem după noi voința tuturor spre locul dorit. Alteori întâmplarea ne lasă neputincioși în fața deciziilor universale. Totuși, un pește care se zbate pe uscat, sufocându-se chinuitor, poate avea șansa de a nimeri înapoi în apă. Și-atunci zbuciumul lui nu a fost în zadar. În fața inevitabilului, e mai bine să te zbați. Să refuzi să accepți, să speri până la sânge, să visezi cu ochii larg deschiși la salvare. Să vizualizezi totul așa cum ți-ai dori să fie și, cine știe, poate întâmplarea se îndură și te face să aterizezi în apă dulce.

vineri, 12 octombrie 2012

Ion Minulescu - A XI-a poruncă

Ascultă, priveşte şi taci!
Ascultă, să-nveţi să vorbeşti,
Priveşte, să-nveţi să clădeşti.
Şi taci, să-nţelegi ce să faci.
Ascultă, priveşte şi taci!

Când simţi că păcatul te paşte
Şi glasul Sirenei te fură,
Tu pune-ţi lacăt la gură
Şi-mploră doar sfintele moaşte -
Când simţi că păcatul te paşte!

Când simţi că duşmanul te-nvinge,
Smulgându-ţi din suflet credinţa,
Aşteaptă-ţi tăcut biruinţa
Şi candela minţii nu-ţi stinge -
Când simţi că duşmanul te-nvinge!

Când braţele-ncep să te doară,
De teamă să nu-mbătrâneşti,
Rămâi tot cel care eşti -
Aceeaşi piatră de moară -
Când braţele-ncep să te doară!

Iar când, cu ochii spre cer,
Te-ntrebi ce-ai putea să mai faci,
Ascultă, priveşte şi taci!
Din braţe fă-ţi aripi de fier
Şi zboară cu ele spre cer!

miercuri, 10 octombrie 2012

A fost odată, ca-n povești.. by Tams







Notă: Cazinoul din Constanța, construit între anii 1904-1910 sub îndrumarea arhitecților Daniel Renard și Petre Antonescu. Monument de arhitectură.

marți, 9 octombrie 2012

Portret (XIII)

Parcul era plin de biciclete, copii și bătrâni. Parcul e mereu plin de biciclete, copii și bătrâni. Ea era altfel. N-avea nici copii, nici bicicletă, nici bătrânețe. Avea fața ca de hârtie, un turban de mătase care îi acoperea urechile și balerini roșii. Stătea liniștită pe câte o bancă, mereu alta, sau umbla cu pas domol, ferindu-se delicat din calea urgiei de bicicliști și copii alergând. Aproape n-o simțeai că există și totuși era acolo, prezență imposibil de trecut cu vederea. Părea tânără și în același timp fără vârstă, blândă și fără tăgadă prinsă într-o luptă pe viață și pe moarte. Era o zi plină de soare și vânt, dar nici un fir de păr nu-i scăpa din răsucirea turbanului.

duminică, 7 octombrie 2012

Charles Leirens - Inteligența privirii


foto: mnar.arts.ro
Muzeul Național de Artă al României găzduiește până în decembrie expoziția de fotografie Inteligența privirii, semnată Charles Leirens. Expoziția cuprinde portrete fotografice realizate între anii 1933 - 1960. Protagoniștii acestei colecții sunt artiștii. Scriitori, dramaturgi, pictori, muzicieni, sculptori, actori, poeți. Oameni frământați de artă. Oameni aleși de Dumnezeu pentru o meserie divină. Din privirile lor răzbat atât de multe sentimente încât după o vizită de doar o oră am plecat încărcată de electricitate, străbătută de fiori și gânduri.


foto: mnar.arts.ro
Artiștii sunt oameni aparte. Făurind din nimic, emoții. Dând viață printr-o ardere proprie, unică, curajoasă. Zugrăvind povești, mângâind piatră, amestecând culori, armonizând sunete, toate într-un amestec complex, bine structurat și martor al atâtor întâmplări. Îi admir, îi respect, îi aștept. Dincolo de privirile lor, de mâinile lor, este o lume fascinantă, plină de mister. Nu îi înțeleg, nu mi-e dat să le pot cunoaște sentimentele, dar îi pot iubi.

Fotografiile lui Leirens surprind atât de multe. Lupte interne, izbucniri de imaginație, frământări aprige. Merită să-i regăsiți printre fotografii pe unii dintre cei ce vă sunt cunoscuți prin opera lor: Eugen Ionescu, André Gide, Jean Cocteau, Paul Valéry, André Malreaux, Marc Chagall. Expoziția este deschisă până pe 2 decembrie 2012.

vineri, 5 octombrie 2012

The best exotic Marigold Hotel (2012)

N-am mai văzut de prea multă vreme un film atât de consistent, de bogat în simboluri, de învățăminte, de firesc. Un film ca viața și un răspuns la multe întrebări. Un răspuns pe care, din păcate, îl aflăm după ce am irosit prea mult timp. Un film cu umor și tristețe, jucat cu atâta naturalețe de parcă te-ar transforma într-o albină care-și bagă nasul în viețile unor oameni necunoscuți.

The best exotic Marigold Hotel este povestea a șapte personaje în căutarea unui loc liniștit care să le bucure zilele bătrâneții. Aleg India, din diverse motive, și pleacă în aventură cu emoții, temeri și dor. Lasă în urmă o viață sau încep una noua, cum vreți să vedeți lucrurile. Nu este nici pe departe povestea deprimantă a unor oameni care se apropie de sfârșitul vieții, să nu vă lăsați păcăliți de aparențe. Este o poveste plină de bucurie, de alegeri, de soluții. Este o poveste care îndeamnă la viață, la zâmbet, la împlinire. Visele nu mor, dacă noi suntem atenți să le menținem în viață.

Sunt multe de învățat din acest film și mă bucur că încă se mai fac filme cu substrat, în care încape și un pic de filosofie și un pic de gândire. Mi-a făcut plăcere să revăd actori poate mai puțin mediatizați, dar atât de implicați: Judi Dench, Maggie Smith, Tom Wilkinson, ș.a.

luni, 1 octombrie 2012

Epopeea memoriei

Uneori lucrurile se încăpățânează să te chinuiască, să te tortureze la foc mic și nervi măreți. Împinsă de necesități firești, m-am hotărât să aduc la zi tehnologia din viața mea. N-o fac prea des și musai trebuie să fiu constrânsă din toate părțile ca să fac așa ceva. (Aici mă bucur nespus că nu știți ce meserie am..) Și uite-așa am ajuns să-mi doresc ultima versiune de Ubuntu. Versiune frumoasă și colorată, plină de șmecherii și noutăți suculente. Dar pentru toate aceste prăjiturele aveam nevoie de ceva memorie în plus. Nu, nu ca să rețin unde este fiecare, ci pentru ca râșnița mea, zisă Lulu, să poată funcționa normal.

Zis și făcut, m-am pus pe cercetări. Am vizitat site-ul producătorului (părintele lui Lulu), am notat conștiincios recomandările lui, am ales ce e mai bun pentru Lulu și a doua zi eram la magazin. Nu m-am uitat la bani, merită drăguțul. Dar când șuruburile au fost îndepărtate, ambalajul cadoului rupt și becul fixat rece pe măruntaiele lui Lulu, un fior m-a trecut pe șira spinării: Lulu avea doar 200 pini! Cadoul meu specificat avea 204! Lulu a plâns, eu m-am străduit să închid rana repede și să redeschid cercetările. Da, mai erau și alții care se întrebau de ce producătorul spune 204 când animăluțele lor aveau doar 200. Cică e chestie de an. Mă rog, puteau să spună de la început. Am reînceput căutările pentru animăluțe cu 200 de pini. Am găsit unele chiar drăguțe, care se anunțau potrivite pentru Lulu. Le-am localizat la magazin și, fericită foarte că rezolvam problema, mi-am anunțat sosirea și dorința la magazin.

După câteva ore, cadoul memotehnic al lui Lulu dispăruse din oferta magazinului. Pentru a treia oară, m-am reorientat. În magazin am aflat că nici noua orientare nu era bună și am luat cu ciudă singurul produs pe care-l aveau. Nu m-am uitat în ochii lui Lulu când am desfăcut din nou și din nou șuruburile. Am încercat variantă după variantă, am transpirat, am lăsat jertfă ceva ojă și într-un final am reușit să înfig toate cele la locul lor. Nu era foarte greu, dar cum am învățat ce trebuie să fac dintr-un filmuleț, eram prea subtilă și plăcuța nu pricepea unde trebuie să se înfigă.

Și gata. Epopeea a durat câteva zile, dar cumva a meritat. Lulu e mai gânditoare cu noua ei memorie, eu am primit Ubuntu 12 colorat și frumos împachetat. Nu i-am spus însă că este ultima aducere la zi pe care o mai poate primi.. Așa cum merg legile comerțului, orice lucru se strică trebuie aruncat. Motiv pentru care orice piesă de schimb sau de actualizare e scumpă, proastă și rară la vedere. Iar noile tehnologii colorate cer din ce în ce mai multe resurse.

Etichete

atitudine (312) viata (297) fotografii (296) recomandare (213) timp (133) proza scurta (131) dragoste (127) jurnal (106) căutare (103) video (101) literatura (98) recenzie (96) dorinta (89) peisaje (80) amintiri (78) Despre locuri si orase (77) călătorii (75) roman (69) film (64) feminin (62) eseu (60) contrasens (56) Bucuresti (54) România (53) poezie (51) muzică (46) portret (44) poveste (44) instantaneu (43) primavara (39) sarbatoare (39) Tams (37) copilărie (36) animale (31) vacanță (31) educatie (30) incredere (29) toamnă (29) campanie (24) turism (24) targ (23) aniversare (22) arta (19) concert (19) propunere (18) relatii (18) Adena (17) muzeu (16) responsabilitate (16) animatie (15) expozitie (15) joc (14) colectie (13) voluntar (11) model (10) Cortázar (8) Simone de Beauvoir (8) Milan Kundera (7) ReUseMe (7) Mihail Bulgakov (6) Kawabata (5)

Creative Commons License

Arhivă blog

Despre mine