Cred că lumea este împărțită în
așa fel încât fiecare țară are ceva frumos, ceva ce merită
văzut și transformat în amintire, ceva despre care povestești cu
plăcere și mândrie oricui. Așa-i și România, cu siguranță.
Printre drumuri bune sau proaste, căci nu despre asfalt și
zgârâie-nori e vorba, răsar locuri rupte din povești. Dealuri
verzi, păduri aurite de soare, munți mai înalți sau mai joși,
dar cu farmecul lor fiecare. Mi-e drag de fiecare peșteră, fiecare
bolovan, fiecare lac. Și sunt frumoase, zău că sunt.
Zilele trecute citeam un articol despre
cheltuielile nejustificate făcute pentru asfaltarea Transalpinei. Nu
intru în argumente pro și contra asfaltării, dar unul dintre
comentarii mi-a atras atenția. Un domn spunea că nu e nimic de
văzut în Parâng, că dânsul a văzut Alpii și că România nu
are nici pe departe așa ceva, deci nu are rost să cheltuim bani cu
drumuri prin munți. L-aș ruga pe domnul respectiv să-și facă
toate vacanțele în Alpi și să se ferească să vadă vreo
fotografie din Himalaya pentru că apoi Alpii o să i se pară
meschini. I-aș ruga de fapt pe toți cei care se întorc din
vacanțele românești înjurând și vorbind de rău, să se ducă
la străini de acum înainte. Să stea în stațiuni turistice cu
multe stele, să privească piscina și hotelurile cu 10 etaje, să
mănânce numai la restaurante cu stele Michelin. Să se ducă unde
vor, dar să nu mai vorbească de rău ce nu știu să aprecieze și
să înțeleagă.
Îmi rezerv mie drumurile proaste,
locurile de înnoptat în cort, munții care nu-s ca Alpii, urcați
agale cu piciorul. Păstrez pentru mine fiecare cot al Dunării,
fiecare lac din Retezat și fiecare curbă a Parângului. Intru eu în
peșteri neamenajate, îmi înmoi picioarele în râurile reci, iuți
și nespectaculoase, iubesc eu dealurile păstorite și mărginimile
Sibiului. Vă rog, duceți-vă la străini și lăsați-mi mie țara
asta. O voi vorbi de bine la întoarcere, cu drag, mereu.
Postări
