joi, 24 septembrie 2009

Steve Vai la Cerbul de Aur 2009

Steve Vai a cântat la Braşov în seara zilei de 6 septembrie 2009, în cadrul festivalului Cerbul de Aur.

Au trecut aproape trei săptămâni de la terminarea festivalului. În tot acest timp am aşteptat să apară cronici, fotografii, discuţii, ceva care să amintească de trecerea maestrului prin Braşov. Tăcere.
Pentru mine a fost prima dată când am avut ocazia să-l ascult şi, de asemenea, prima dată când am gustat atmosfera festivalului la faţa locului. Astfel, mi-am luat aparatul de fotografiat, haine de ploaie şi frig şi m-am pornit la un drum de câteva ore pe DN1 (mereu nespecificat şi surprinzător numărul de ore). Dat fiind că Steve Vai a cântat duminica, am parcurs drumul Bucureşti-Braşov de două ori în aceeaşi zi, ceea ce poate fi obositor, dar a meritat fiecare kilometru.
Vremea nu a ţinut cu nimeni. Şi-a făcut de cap cu o ploaie măruntă şi rece, cu nori şi ceaţă. Braşovul era însă festiv, vesel şi primitor, lume multă peste tot, dar curat şi locuri de parcare disponibile. Mi-au mers la suflet panorama oraşului, zidurile cetătăţii vechi, scena şi luminile, biserica Neagră. Şi Steve Vai.
Singurele referinţe la prestaţia dânsului din acea seară au numărat cele trei piese cântate fără trupă, au elogiat prezentarea aproape imbecilă, s-au văitat de ploaie şi au fâlfâit premiul pentru întreaga activitate decernat de TVR. Merită spus că au fost trei piese superbe (printre care Tender Surrender) în piaţa Sfatului din Braşov, un solo incredibil de chitară? Merită spus că am fost mândră de steagul ţării luminat care străjuia adunarea, de sunetul impecabil, de aplauzele entuziaste ale publicului? Ar merita spus că muzica lui Steve Vai nu se difuzează pe niciunul din posturile televiziunii române şi că promovarea unor astfel de evenimente este aproape inexistentă? Nu mă interesează nici câţi bani s-au cheltuit, nici suma plătită lui Vai. Nu vreau să ştiu de certuri şi scandaluri şi alţii care puteau face mai bine, dar din motive evidente şi totuşi necunoscute n-au făcut. În atmosfera serii ploioase de la Braşov, pe 6 septembrie 2009, Steve Vai şi-a lăsat muzica în urechile mele, iar eu mi-am plecat recunoscător capul. Pe curând.

















joi, 17 septembrie 2009

Toleranţă

Răspuns la articolul doamnei Anemari Necşulescu - http://anemari.revistatango.ro/2009/09/calatorie%E2%80%A6-informativa/

Traversez traficul bucureştean cu minim două tramvaie, de minim două ori pe zi. În jurul meu lumea se ceartă, se înjură, se împinge, se agită inutil. Am descoperit că atât cei cauzatori de zgomot, cât şi cei deranjaţi de zgomot sunt la fel de vinovaţi. Şi apelativele curg: “mamaie”, “duduie”, “nesimţitule”, “manelist”, “rocker”, “puşti idiot”, “ţărancă”, “ţigan”, etc.
Zilele trecute, de dragul celor din tramvai probabil, un vatman zelos a închis uşile în nasul unei femei gravide care alergase vizibil după mijlocul de transport pentru că doamna era de altă etnie. Două fete acre şi simandicoase o comentară pe aceeaşi însărcinată că toarnă copii la normă. Probabil se cunoşteau de multă vreme pentru că eu nu mi-aş fi permis să fac afirmaţii despre istoricul medical al doamnei altfel.
Şoferul unei ambulanţe cu toate sirenele şi semnalele luminoase pornite a fost apostrofat de colegii mei de trafic pentru că a ales un traseu aglomerat şi împiedică tramvaiul. Mi-am cerut scuze în numele celui care a îndrăznit să nu consulte harta RATB îinainte de solicita salvarea într-o zonă aglomerată.
Iritat de fundalul sonor care răzbătea prin căştile unui tânăr, un individ puţin mai în etate decât sursa de zgomot a urlat, înjurat şi bodogănit până la coborârea măreţei sale persoane, acoperind cu mulţi decibeli firicelul de muzică neplăcută lui.
Oameni duhnind a parfum de orice calitate, strâmbă din nas când văd oameni săraci mirosind curat doar a săpun.
O doamnă elegantă, care-şi plimba copiii obraznici şi în continuă mişcare cu un autobuz foarte aglomerat, a pleznit peste faţă o tânără care a îndrăznit să-i roage pe micuţii de 10-12 ani să nu mai tropăie pe picioarele ei. “Tineretul din ziua de azi nu mai are ruşine, ar trebui bătuţi toţi cu parul” susţinu doamna, uitând că şi progeniturile dânsei vor ajunge în acea categorie cât de curând.
Totul ne deranjează, ne enervează, ne irită. Frustarea şi nervii participanţilor la viaţa comună a drumurilor ating cote înalte. Surprinzător, facem acelaşi traseu în fiecare zi, ne ciocnim aproape de aceiaşi oameni, dar nervii nu contenesc. Mă întreb dacă doar am devenit teribil de egoişti şi ni se pare firesc să se întâmple totul conform normelor proprii sau chiar suntem atât de intoleranţi. Oricare ar fi motivul, este trist.


vineri, 11 septembrie 2009

Îndoiala

„Doriţi plic alb sau dosar plic alb?” Întrebarea mă năuceşte pe moment şi răspund grăbit:
„Plic.Dosar.Nu, plic, vă rog”
Ies din librărie convinsă că am făcut alegerea bună. Aveam listă cu ce-mi mai trebuia pentru înscriere şi pe lista mea scria „plic alb”. Mulţumită de calitatea şi dimensiunile plicului, bifez în listă şi-mi continui alergarea după copii şi adeverinţe.
După vreo două zile de când bifasem plicul, îmi pică sub ochi un dosar. Simplu, curat, cu numele scris mare pe el: „dosar”. Fără să vreau îmi amintesc de alegerea mea şi de plicul meu acum plin cu tot felul de hârţoage utile sau nu, dar cerute de secretariat. Din vârful degetelor porneşte încet un detaşament de furnici în pas de defilare. Alung emoţia în stare incipientă şi-mi continui existenţa agitată şi zâmbitoare. Dar senzaţia nu m-a părăsit deloc, doar s-a ascuns undeva în spatele obiectivelor curente şi presante. Revine supărător într-un miez de noapte, într-o dimineaţă mult prea matinal, într-o seară pe când mă aflam în tramvai. Prinde curaj şi detaşamentul de furnici se transformă pe nesimţite luând proporţiile vestitei expresii „câtă frunză, câtă iarbă”. Mă hotărăsc să verific informaţia şi cumva rămân din nou cu impresia că plicul alb este cel dorit.
Cu emoţiile unui prunc nou-născut pe masa doctorului, mă aşez cuminte la uşa secretariatului. Lume multă, gălăgie, informaţii transmise pe diagonală. Mă surprind plăcut secretarele drăguţe şi dornice să meargă treburile repede şi bine, care vin în întâmpinarea eventualelor probleme cu capse, foi, pixuri, lipici, sfaturi repetate la infinit. Am numărul de ordine 211 şi vreo câteva ore de aşteptare înainte. Socializez, urmăresc oamenii din jurul meu atât în gesturi şi exprimare, cât şi ca prezenţă fizică. În mare parte feminină, societatea din jurul meu este marcată de accente de originalitate. Frizuri la modă, haine colorate, personalităţi şi machiaje puternice. Îmi sunt noi toate şi le observ ca un hârciog care priveşte de pe marginea gropiţei sale autostrada. Mă întreb dacă o să am curaj să traversez această lume pestriţă şi dacă îmi voi găsi camarazi de drum printre ei. Băieţii sunt toţi un neam de şmecheri înfumuraţi şi mult prea des gâdilaţi în orgoliu. Nu-mi plac. Fetele sunt frumoase, cochete şi foarte deschise. Îmi lasă o impresie de siguranţă de sine, pe care eu, sincer, n-am avut-o niciodată. De asemenea, par a-mi ghici gândurile şi mă privesc cu o amabilitate miloasă care-mi convine pentru moment.
Aşteptând, furnicile revin. Mă uit în jurul meu şi observ cu nelinişte că mai toată lumea are dosar. Zăresc totuşi câteva plicuri şi mă liniştesc, poate sunt bune amândouă. Pe măsură ce mă apropii de uşă, plicurile se înpuţinează, dosarele se înmulţesc, intru în panică şi bat în retragere. Dar, e prea târziu.
„211!”
Intru. O doamnă amabilă îmi ia plicul, îl pune pe masă şi se uită la mine cu mirare:
„Unde e dosarul tău?”
Înroşesc, îngălbenesc, mă înverzesc. Nu mai pot articula cuvinte, întind degetul spre plic.
„Nu, nu, trebuia dosar, ăsta se deschide greu”
Am stat două ore ca sa ajung aici. Furnicile mele sunt elefanţi speriaţi, aleargă în toate părţile şi eu nu pot să gândesc. Mă pregătesc să zic că mă întorc şi cu dosarul, numai să primească actele aşa, când o voce fără chip (să mă ierte, n-am reţinut faţa) mă salvează de chin:
„Am eu unul în plus”
Murmur mulţumiri fără număr, urări de sănătate întregii familii, drum bun la orice deplasare, casă de piatră si copii sănătoşi. Şi acum mai găsesc câte o urare de făcut. Un om de bine, la momentul potrivit şi ştiu că i se va întoarce înmiit binele făcut. Nu sub forma a o mie de dosare, ci ca o mie de îngeri atenţi în momentele de cumpănă.
Plec sfârşită de puteri.
Urmează însă noi bătălii şi noi îndoieli. Nici o verificare nu e timp pierdut, o ştiu, dar fiecare experienţă îşi are drumul ei pe care nu-l poţi schimba împotriva voinţei universale. Poate că din greşeli cunoaştem oameni buni sau primim ocazia de a fi de ajutor cuiva şi de a aduna credit pentru timpul viitor. Poate ne scapă lucrurile mărunte ca să ne sporim şansele pentru cele importante. Echilibrul lumii nu e fragil, dar eu sunt alergică la furnici şi-mi pierd auzul raţiunii.
Îndoiala este bună. Mă ţine concentrată şi în gardă, dar dacă totul ar fi perfect mi-ar lipsi surprizele plăcute ale vieţii.
Îmi beau cafeaua de dupămasă şi-mi aştept urmările faptelor sedimentând imaginile adunate astăzi, înregistrând expresiile celor proaspăt întâlniţi. Apoi îmi voi face lista pentru mâine.


vineri, 4 septembrie 2009

Întâlnire

La mine pe birou sunt dvd-uri, o carte, o cafea, biscuiţi, ochelarii de soare, telefonul. Am căştile pe urechi şi ascult Dream Theater. În ciuda tuturor aparenţelor eu totuşi muncesc (mă rog, acum scriu despre faptul că muncesc). Surprinzător! Am avut zile în care aparenţele mă salvau atât de onorabil încât am primit măriri de salariu chiar în momentele de maxim trafic pe Internet.
Ieri dupămasă m-am întâlnit cu profesoara mea de istorie din clasa a 12-a, pe care n-am văzut-o din iunie 2000. Nu mi-a fost profesoară decât un an, dar cumva am ajuns să fac meditaţii cu dânsa pentru olimpiada de istorie, deşi mă pregăteam pentru admiterea la Politehnică. Mi-amintesc cu plăcere de orele de pregătire în care subiectul nu era trecutul istoric, ci prezentul adolescentin. Discutam orice problemă sau bucurie, orice eveniment monden din liceu, conjuncturi istorice şi planuri de viitor. Nu aveam timp limitat, dar îmi părea rău când se terminau şedinţele. Eram foarte entuziasmată de această relaţie specială, iar bunicul se referea la dânsa cu apelativul „prietena ta”, ceea ce era flatant pentru mine. Acum, după mulţi ani, realizez că bunicul avea dreptate (ca întotdeauna de altfel) şi că dânsa chiar mi-a fost prieten la acel moment de început şi sfârşit în acelaşi timp. Ne-am promis să ne revedem şi să vorbim cât de mult. Nu am mai reuşit pentru că dânsa a plecat din ţară în acea vară. Am fost tristă când a plecat şi tot bunicul a fost cel care a avut dreptate zicându-mi „Ei lasă, o să vă mai vedeţi”. Au trecut nouă ani şi ne-am revăzut.
E o femeie grozavă, de 40 de ani acum, mai frumoasă decât o ştiam, cu acelaşi talent de a mă fascina cu orice subiect. După nouă ani de ţară străină, nu vorbeşte cu accent, nu spune "cum se zice la voi", dimpotrivă corectează englezismele de aici. Are un zâmbet cât toată faţa şi abia ne-am despărţit (după aproape două ore - deşi anunţasem la servici că lipsesc 30 min). În toţi anii aceştia ne-am scris maxim 10 mesaje şi acestea în ultimii doi, trei ani. Şi totuşi, omul acesta îmi e drag. Până şi dânsa e uimită de faptul că mi-e aşa de dragă, dar cred că e singura dragoste la prima vedere pe care am cunoscut-o.
Mi-am depănat ieri amintirile ultimilor ani, fără ordine, trecând de la una la alta, povestind mai mult pentru mine. Au fost lucruri pe care n-am ştiut că le simt aşa, lucruri noi cu totul şi lucruri triste care „m-au zgâriat pe inimă” cum spune dânsa. Din nouă ani au rămas cei dragi. Realizările profesionale nu mi-au trezit nici un entuziasm, n-am avut motive de laudă. N-am spus „sunt doctorand, am fost la conferinţe, am un serviciu bun, câştig bine, am terminat facultatea cu medie mare”. Am vorbit despre cei pe care-i am lângă inimă, pentru care am plâns de dor şi neputinţă, pe care i-am păstrat în suflet, amintiri fără de moarte. Am povestit despre cei care mi-au mângâiat suferinţele de copil şi pierderile de adult. Am povestit despre clipele în care marea mi-a fost grădină şi cortul de pe plajă casa visurilor mele. Am povestit despre ţări şi obiceiuri, despre oameni şi concepţii, am râs şi ne-am întristat.
Nu ştiu când a trecut timpul. Au zburat cele două ore la fel ca cei nouă ani. Când ne-am despărţit m-a întrebat cum pot să fiu aşa de tare şi cu ochii luminoşi. Aş fi întrebat-o exact acelaşi lucru. Pe lângă experienţa unui nou început într-o ţară străină şi ostilă, viaţa mea pe lângă casa mamei, cu evenimente obişnuite şi fără nici o realizare importantă este o coajă de ou fragilă sub talpa unui elefant. Mi se demonstrează din nou că fiecare primeşte cât poate duce şi nu mai mult.
Aş fi tristă că ne-am despărţit, dacă n-aş avea amintirea zâmbetului său să-mi alunge norii şi certitudinea bunicul că o să ne mai vedem noi.


Regăsire

Rufele ude sunt grele. Atârnă şifonate şi lipsite de demnitate pe sfoara dedicată lor aşteptând speriate să le usuce şi decolororeze soarele. Miruna era îngrijorată din pricina lor. Abia aştepta să se facă dimineaţă ca să le strângă şi să le ducă la umbră. Erau rufe colorate şi ţinea la ele. Rochia ei de vară preferată era printre ele. Era o rochie timidă, roşu corai, cu bretele late şi fustă largă. Oricât de deplasat ar părea, Mirunei îi erau dragi hainele ei. Fusese o vreme când îi erau singurele prietene, iar după ce se mutase cu Rareş devenise mai greu să aibă grijă de ele cum era obişnuită. Balconul era mic, trebuia să folosească uscătorul care le şifona mai rău. În plus erau şi hainele lui care ocupau spaţiu mai mult. Rareş îi împrăştie gândurile cu un pahar de bere rece.
- La ce te gândeai aşa încruntată?
- Eh, nişte probleme de la muncă, minţi ea ruşinată de propriile gânduri. Poate el n-ar fi înţeles legătura pe care o avea cu lucrurile ei. Bărbaţii nu sunt foarte ataşaţi de nimicuri de genul ăsta şi Rareş cu atât mai puţin. Ar fi împărţit orice cu oricine. Era una din calităţile care-i plăceau mult la el.
Îşi băură berea stând pe covor şi uitându-se la un film. Nu aveau încă bani pentru canapeaua pe care şi-o doreau şi atunci cumpăraseră un covor gros şi călduros şi multe perne. Le era bine aşa.
A doua zi dimineaţă, după ce Rareş plecă la servici, Miruna ieşi pe balcon să-şi adune rufele. Le împăturea în timp ce le strângea aşa că nu observă de la început că rochia ei roşie dispăruse. Când coşul fu plin şi rochia tot lipsă Miruna se panică. O căută pe balcon, în coşul cu rufe murdare, prin dulap, chiar şi pe sub pat. Nimic. În cele din urmă, convinsă că fusese totuşi pe uscător se uită afară, sub balcon. Nu era. Când îşi ridică ochii necăjită, îşi văzu rochia preferată în teiul din dreptul balconului. Atârna necăjită şi furioasă, mai roşie ca niciodată. Miruna încremeni. Se înroşi mai tare decât rochia. Cum va putea să o ia de acolo? Intră în casă şi se întoarse înarmată cu tot ce găsise pe post de undiţă: braţul de la mop, băţul de la aspirator, coada lopeţii de zăpadă. Degeaba. Nimic nu era suficient de lung pentru a-i salva rochia. Teiul îi râdea în nas. Ştia prea bine că e rezistent şi are trunchiul gros aşa că Miruna nici nu se gândea să-l scuture. Vântul îi era singura speranţă, dar tocmai azi se anunţa a fi cea mai călduroasă şi liniştită zi de vară. Rochia roşie era sortită pieirii prin decolorare, departe de cei dragi. Miruna plecă spre servici cu ochii plini de lacrimi. Hainele erau triste şi nu-şi găseau poziţia astăzi. În staţia de tramvai unul din ciorapii ei cedă emoţional, căzu şi i se încolăci pe gleznă. Nici Miruna nu mai rezistă şi izbucni în plâns alături de ciorap. Oamenii treceau pe lângă ea obişnuit, fără să observe că o fiinţă aflată în suferinţă s-a prăbuşit lângă ei. Printre şiroaiele de apă cu sare care-i înnecau privirea, Miruna zări o mână cunoscută care încerca să-i alunge şuviţele ude de păr de pe faţă. Rareş stătea pe jos lângă ea şi încerca zâmbind blând s-o convingă să nu mai plângă. Nedumerită de prezenţa lui, fata uită de ce plângea şi îl chestionă curioasă cum o găsise. Se pare că Rareş văzuse rochia atârnând în tei când plecase spre servici şi nu se putuse convinge să nu se întoarcă să încerce o recuperare. Miruna arată grozav în rochia aceea. Aşa că se întorsese, o văzuse plângând în staţie şi de aici e deja poveste. Din nou roşie, Miruna îşi şterse faţa şi îl pupă cu foc pe frunte. Apoi plecară împreună să salveze lucrul drag care le perturbase dimineaţa. După ce au legat coada lopeţii de băţul aspiratorului recuperarea a fost o nimica toată. Nici măcar nu i-a făcut să întârzie la treburi.
În acea seară, Miruna pregăti o masă mai deosebită. O aranjă frumos pe covorul lor gros, cumpără un film nou şi îmbrăcă rochia roşie fericită. Era ultima dată când o rochie îi mai era atât de dragă. De acum, avea subiecte mai bune pentru dragostea ei şi mai puţin probabil să rămână suspendate în tei. De asemenea, era ultima dată când lacrimile îi mai ieşeau în drum neinvitate. Rareş se întoarse acasă cu o sticlă de vin, deja răcit. Evenimentul dimineţii a fost motiv de amuzament, deşi teiul era încă îmbufnat pentru pierderea suferită. Mângâierea lunii i-a alinat şi lui necazul. În fiecare seară multe conflicte se sting, multe suferinţe dispar şi liniştea pare că nu ne-a lipsit niciodată. În fiecare dimineaţă se nasc speranţe, se adună bucurii, se împlinesc vise. Refaceţi numărătoarea.

Etichete

atitudine (312) viata (297) fotografii (296) recomandare (213) timp (133) proza scurta (131) dragoste (127) jurnal (106) căutare (103) video (101) literatura (98) recenzie (96) dorinta (89) peisaje (80) amintiri (78) Despre locuri si orase (77) călătorii (75) roman (69) film (64) feminin (62) eseu (60) contrasens (56) Bucuresti (54) România (53) poezie (51) muzică (46) portret (44) poveste (44) instantaneu (43) primavara (39) sarbatoare (39) Tams (37) copilărie (36) animale (31) vacanță (31) educatie (30) incredere (29) toamnă (29) campanie (24) turism (24) targ (23) aniversare (22) arta (19) concert (19) propunere (18) relatii (18) Adena (17) muzeu (16) responsabilitate (16) animatie (15) expozitie (15) joc (14) colectie (13) voluntar (11) model (10) Cortázar (8) Simone de Beauvoir (8) Milan Kundera (7) ReUseMe (7) Mihail Bulgakov (6) Kawabata (5)

Creative Commons License

Arhivă blog

Despre mine