Se afișează postările cu eticheta relatii. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta relatii. Afișați toate postările

vineri, 6 iulie 2012

Carole Matthews – Dieta iubitoarelor de ciocolată

foto: all.ro
Lectură de vară. Ușoară, cu gust de ciocolată amăruie, dar să recunoaștem, e totuși ciocolată. Scris după tiparul grupului de prieteni care își împărtășesc de toate și susțin ritualuri originale, romanul lui Carole Matthews vorbește despre toate dramele moderne: singurătate, relații eșuate, kilograme, divorț, droguri, copii, nunți cu final neașteptat, schimbări de parteneri și modalități de recuperare. E rețetă englezească, dar cu iz de Hollywood. Important e că se termină cu bine.

Cele patru prietene din Dieta iubitoarelor de ciocolată mi-au adus aminte de o părere care mă încearcă uneori: femeilor le place drama relațională. Mult prea des se plâng de soți, de prieteni, de vecini, de colegi, de tanti aia de la piață, de vânzători, chelneri, sportivi, etc. Pentru femei, relațiile trebuie să fie ceva complicat, cu scenă, decor, costume și, neapărat, un strat gros de machiaj sub care să-și ascundă atât de bine adevăratele gânduri încât nici ele însele nu le mai găsesc. Discuții lungi, cu un mic adjuvant caloric, lacrimi, zâmbete, declarații cu „niciodată” și „întotdeauna”, văicăreli exagerate cu „numai mie” și mult prea multe clipe consumate trist în fața unei ferestre sau privind ecranul mic și stins al unui telefon. Femeilor le place să li se dea atenție și prin urmare suferă și joacă orice rol, cât de mic. Femeile suportă mai greu singurătatea, poate de aceea auzim mai rar de femei explorator sau alpinist și mai des de femei implicate în acte de caritate în lumea a treia, printre orfani sau bătrâni abandonați. Au nevoie de oameni, de copii, de lume în jurul lor, lume pe care o înjură si-o iubesc cu fiecare picătură de sânge pe care o au. Nu judec această necesitate, o cunosc prea bine și, deși nu o înțeleg, o accept. Așa suntem noi făcute, din agitație și lut, din lacrimi și apă, din frământări și suflet.

vineri, 1 iulie 2011

Scrisoare

30 iunie 2011, București.


Ne trebuie mai multe întâlniri pentru a ne cunoaște. Ești mică deocamdată și memoria ta e axată pe aspecte importante. Eu nu sunt unul dintre ele. Dar mă gândesc că atunci când vei putea citi cuvintele mele mă vei fi cunoscut deja. Aș vrea să-ți spun toate poveștile pe care le-am primit la rândul meu. Mi se par cea mai bogată moștenire. Aș vrea să-ți povestesc, arătând cu degetul pe fotografiile vechi, în casa în care am fost cel mai fericit om din lume. Aș vrea să te plimb pe străzile care mi-au luminat și mi-au marcat pentru totdeauna drumul. Aș vrea să-i cunoști.


Știu, lumea ta e alta și poate noi vom fi doar niște personaje învechite și cu iz de naftalină. Poate limba, ori hainele noastre te vor îndepărta. Poate nu știm și nu putem prea mult. Tu ești tu, iar noi tot ce mai putem fi. Nu, n-ai plecat din noi și nu ne porți în sânge decât niște combinații genetice neimportante. Nu cred în puterea cromozomilor, dar cred în puterea poveștii, a alegerii, a întâmplării. Îți pot dărui poveste și o parte din sufletul meu. Doar pentru că exiști. Nu-i mult, dar e gratis.


Te-am cunoscut când purtai numărul 5 la pantof. Mi-am scotocit ideile prăfuite în căutarea unei urări de început și am spus numai stereotipuri fără vlagă. Știi bine că trebuie să fii sănătoasă și veselă, nu? Nici n-ai încotro. Așa că am să-ți urez să fii mulțumită de tine, să fii încrezătoare, să lași ceva bun și frumos în fiecare zi astfel încât amintirile să te poarte înapoi numai prin locuri plăcute. Am să-ți urez să cunoști toate tipurile de dragoste: a familiei, a prietenilor, a copiilor, a celui drag, a animalelor, a locurilor, a obiectelor, a cărților. Am să-ți urez să fii liberă și niciodată singură. Am să-ți urez să visezi și să le vezi împlinindu-se. Am să-ți urez să fii tu, unică, orice număr ai ajunge să porți la picior. Te-aștept la povești, cu drag.


marți, 15 martie 2011

Erving Goffman - Viața cotidiană ca spectacol

Citesc 'Viața cotidiană ca spectacol' a lui Erving Goffman. Este bibliografie pentru un curs, dar, ca toate cărțile al căror subiect îmi este necunoscut, mă uimește cu fiecare rând. În principal, Erving Goffman a fost un sociolog ale cărui cărți sunt mai mult decât studii de specialitate. Metodele sale bazate pe observație au mers până acolo încât a petrecut un an într-un azil de nebuni pentru a studia modul în care personalul și pacienții interacționează. Rezultatele se găsesc în cartea numită 'Azilul', iar concluzia lui Goffman a fost că nu există o diferență prea mare între comportamentul celor două categorii nevoite să trăiască împreună.

Dar să revin la viața cotidiană. Goffman susține – și specialiștii l-au aprobat pe deplin – că oamenii joacă roluri în fața celorlalți. Fie că jucăm în grup sau singuri, de fiecare dată când suntem puși într-o scenă, în fața unei audiențe, interpretăm un rol ales în funcție de context sau dorințe. Zic bine, bine, dar până unde mergem? Și Goffman îmi răspunde fără să stea pe gânduri că și la propria înmormântare jucăm un rol principal și atragem toată atenția deși, practic, nu mai facem nimic. Uneori ne aparține regia, alteori nu. Convențiile sociale sunt doar roluri bine înrădăcinate și apreciate la fel de cei din jur. Costumația depinde de rol, dar ne-o alegem mereu cu mare grijă, atenți la orice detaliu ne-ar putea afecta interpretarea. Ne privim în oglindă îndelung și ne alegem atitudinea cea mai potrivită.

În decursul unei zile jucăm suficient de multe roluri pentru a fi obosiți. Uneori le schimbăm atât de rapid încât nici noi nu mai reușim să facem față: suntem bucătărese, apoi chelneri și, în scurte momente de răgaz, gazde pentru musafiri. Apoi suntem profesori și colegi, ca într-o jumătate de oră să ne transformăm în studenți. Suntem client și vânzător, părinte și copil, judecător și acuzat. Ne schimbăm rolul după audiență. Ne aranjăm hainele pe fugă și ne transformăm din angajatul model în amantul neobosit. Când se lasă cortina, în culise, ne plimbăm cățelul în trening, ne bem ceaiul în pijama și refuzăm orice rol casnic ni s-ar atribui. Dacă vecinul sună brusc la ușă reclamând o inundație, ne aruncăm repede în papuci și în rolul de responsabil, punem mâna pe telefon și cu o voce autoritară stricăm culisele instalatorului. Interpretările se succed rapid, lăsându-ne puțin timp pentru a ne ascunde în spatele cortinei. Totuși, avem nevoie de cortină, de liniște, de regăsire.

Probleme de interpretare apar la tot pasul. Uneori ne este greu să ne alegem un rol, pentru că nu ne simțim aproape de niciunul. Constat că rolurile sunt entități discrete, numărabile și inflexibile. Nu poți fi și căpitan și maior în același timp și e problematic să-ți dorești atribute aflate la granița celor două ranguri. Cartea lui Goffman e plină de exemple. Dar, printre rânduri, propriile-mi exemple mă năucesc, mai reale ca orice explicație. De fiecare dată când întâlnim un om, deschidem o partitură.

Închid cartea și sting lumina. În întunericul camerei suntem doar noi. Nu mă vezi, iar eu încerc să nu fac nici un zgomot. Măștile au căzut și mi-e teamă să nu te rănesc cu atâta sinceritate. Închid ochii sperând să nu mai văd întunericul și ghemuit lângă tine îmi înfig unghiile în tricoul tău. Nu zici nimic, doar respirația sacadată îți face pieptul să urce și să coboare, iar mâna mea se strânge mai tare în tine legănată de valul respirației tale. Acum nu joc. Acum nu mai știu nici un rol, nici o replică, iar tu nu-mi poți vedea machiajul. Îmi simți doar mâna desprinzându-se încet în timp ce adorm.

duminică, 6 martie 2011

Amanta (episoade) – 8 martie

Isabelle Huppert
Dintr-o întâmplare, am ajuns la conferința "Ziua de 8 martie – Sărbătoare vs. Socializare", organizată de Muzeul Național de Istorie al României. Invitații, Johnny Răducanu și Irina Costache (doctorand la Central European University Budapesta, departamentul Studii de Gen, cu tema “Despre Nud şi Nudism: discursuri ale frumuseţii în România lui Ceauşescu”) au încercat o abordare proprie a feminității și/sau feminismului. Dacă Irina Costache s-a oprit istoric la momentele care au dus la stabilirea acestei zile dedicate femeilor și a argumentat sanătos cu exemple documentate și păreri personale nuanțele feminismului, Johnny Răducanu a făcut mult mai simplu diferența între femei și drepturile acestora. După domnia sa există femei ușoare, de consumație, care nu fac cinste unui bărbat și celelalte femei, care pot fi unealtă de faimă bună unui bărbat, dacă sunt frumoase.

Mila Dores
Am înțeles că domnia sa iubește o femeie chiar și doar privind-o în ochi. Apoi am mai înțeles că toate femeile pe care le-a iubit, l-au înșelat sau trădat. Și am rămas pe gânduri (plecând din sală) atunci când a povestit că văzând o femeie tânără coborând dintr-o mașină străină s-a întrebat dacă soțul sau amantul dânsei câștigă atât de bine încât să facă asemenea cadouri. Și cum un apropiat i-a sugerat că poate a câștigat singură banii pentru acea mașină, domnul Răducanu și-a dat seama că femeia era din cele ușoare. La o asemenea revelație, colorat povestită, am simțit nevoia să mă ridic și să plec. Pentru că dacă vorbind despre 8 martie – care până la urmă este o sărbătoare a femeii active, muncitoare, plecată de la revoltele muncitoarelor de la începutul secolului al XX-lea – ajungem să aruncăm cu noroi și să apreciem femeile pentru că arată mai bine și au natura născătoare, înseamnă că titlu acestei conferințe este extrem de greșit. Puteau să-i spună "Ziua de 8 martie sau cum să ne plătim femeile".

Audrey Hepburn
Aveam așteptări mult mai mari de la o conferință a muzeului de istorie. Speram să aflu detalii despre apariția feminismului, despre natura lui și despre modul în care se schimbă percepția în funcție de schimbările sociale. Aș fi fost destul de interesată să aflu dacă într-adevărt 8 martie mai este o zi în care sărbătorim ceva sau doar jucăm un rol social luând flori colegei de birou. Dar nu eram pregătită să mi se explice că femeile sunt ori întreținute ori își câștigă singure mașina din plata mai multor bărbați.

Ce-a mai rămas din 8 martie? Ce-a mai rămas din feminism?

vineri, 18 februarie 2011

Alcool, rahat, dragoste

Mă întorc acasă în aburi de alcool. Trebuie să mă spăl pe cap, mâine ceasul sună la 6:45, mă duc la birou, apoi la școală, ajung acasă, mănânc și dorm. Dacă mai apuc să gândesc pe undeva cu atât mai bine. Poate în metrou. Poate o carte. Ocolesc precaută un rahat de câine. În orașul ăsta, când vine primăvara, năvălesc cu toții pe străzi de zici că zăpada a ascuns straturi groase și nebănuite. De rahat, la el mă refer. Ocolesc, mereu mă feresc, mereu merg pe drumuri nedorite ca să pot ocoli cantitatea imensă de nedorit care-mi iese în cale, în fiecare primăvară mai multă, mai fioroasă, iar eu mai obosită, duhnind a alcool, mai târziu, mai preocupată de mâine, de ieri, de responsabilități, de programe.

Mă întoc acasă, după două beri și multă vorbă. Încerc să gândesc, dar mi-e mintea încleiată de alcool, de foame, de somn și nu pot să disimulez, nu pot să mă ascund. Oricum nu-i nimeni pe stradă, nu vede nimeni dacă merg drept și nu mă judecă nimeni pentru sensibilitatea de a ocoli rahatul. Am vorbit despre fosta slujbă, despre actuala slujbă, despre școală, despre colegi și despre cele două zile de vacanță. Despre oportunități, salarii, angajatori, viitor, ani. Apoi metrou, rahat, acasă. Pe drum m-ai sunat să mă întrebi ce fac și m-am rugat de un ceai. Poate alcoolul face lumea să pară urâtă, deși mirosul ăsta proaspăt de ploaie și primăvară și nerăbdare n-ar fi ajuns la mine dacă lumea era într-adevăr urâtă. Am închis telefonul și m-am întrebat de ce suni. În contextul socio-economic actual, dragostea sună desuet, în contradictoriu cu rahatul perfect integrat, dar tu ai sunat pentru că mă iubești, iar eu n-am ce-ți face și aburit de alcool te aburesc și pe tine în noaptea asta de primăvară în care tot ce-mi doresc e să te găsesc așteptându-mă.

Am vorbit și despre tine și preocupările tale. Am vorbit despre tine ca despre un roman rusesc, dramatic, cu personaje multe și ger cumplit. Te-am făcut personaj, pe tine, cel mai real fapt al vieții mele. Mai ocolesc un rahat. De fapt știi că te iubesc, nu? O spun altora, amețit de alcool, fii fără grijă tot acasă vin chiar dacă te fac să mă suni cu grijă și să-mi pui de ceai. Mă cuibăresc în existența sentimentelor tale cu fosta slujbă, cu actuala slujbă, cu toți colegii, cu școala și cu textele mele aiurite care nu te conving să le citești. Mi se închid ochii de somn, dar rahatul e încă prezent și trebuie ocolit, așa că nu-mi permit odihnă și mă grăbesc spre tine pe drum ocolit, mirosind a alcool și-a neputință, a somn și a litere stricate. Mă ierți mereu, mă aștepți cu ceai și mă primești să mă cuibăresc bosumflat în liniștea ta încărcată de gânduri. Dacă nu-ți vei lua niciodată mâna de pe umerii mei, dacă mă vei aștepta, dacă vei înțelege că am nevoie de aerul tău. Îți cer doar viața, ca eu să pot vorbi despre slujba cea veche și despre cea nouă, despre școală și colegi, despre alcool și rahat, toate amestecate și neelucidate, doar tu zâmbind adormit, cu un ceai cald pe masă.

joi, 10 februarie 2011

Amanta ( episoade )

Am ajuns devreme la cafenea, dar m-am bucurat pentru că și așa abia am găsit o masă liberă. O jumătate de oră de așteptare nu era un capăt de lume, aveam cartea în geantă și o sursă de ciocolată caldă aproape. Pentru o clipă mi-a trecut prin cap să-i las un mesaj, să-i spun că am ajuns, dar am alungat repede gândul. Știa oricum unde să mă găsească.

A fost destul de greu să păstrez masa și să-mi procur ciocolata. Mi-am lăsat haina pe un scaun și cu ochii ațintiți pe ea m-am așezat la coadă, am plătit, mi-am luat zahăr și m-am întors la masă. Abia mă așezasem și o pereche zgomotoasă mi-a cerut scaunul liber. Am refuzat, scuzându-mă că aștept pe cineva și au plecat aruncându-mi priviri ironice și neîncrezătoare. Am auzit-o pe ea protestând că țineam scaunul doar așa, ca să pară că aștept pe cineva. Mi-am scufundat nasul în carte și am citit de două ori paragraful început. Perechea și-a adunat 3 scaune și le-a umplut cu bagaje și haine. El s-a dus după cafea, iar ea în picioare, striga după el "grăbește-te, eu unde stau?". Pe mâna stângă îi strălucea un inel de logodnă.

În mijlocul paragrafului următor, o blană sintetică mi-a tăiat calea. "Iubi, nu e loc și mă dor picioarele iubi, ai zis că aici e cu canapele și uite că nici scaune nu sunt. Măi iubi, ți-am zis să mergem la mall." De teamă să nu-mi intre în gură respectiva substanță, n-am îndrăznit să protestez până când o mână bărbătească s-a înfipt în spătarul scaunului meu liber. "Nu, nu", am început eu dând cu mâna la o parte blana, "e ocupat, aștept pe cineva". "Iubiii, eu nu mai vreau aici, plec!", decretă prietena lui iubi, și blana se îndepărtă. Ieși trântind ușa într-o clipită, lăsându-mă să admir petalele roșii căzute din imensul buchet de trandafiri pe care-l avea și scaunul gol câștigat cu trudă.

M-am recules cu niște ciocolată, m-am uitat îngrijorată la ceas și am atacat din nou paragraful întrerupt. Mai aveam doar vreo 10 minute de așteptat și nu mai reușeam să mă concentrez la citit. N-am închis cartea, uneori e bună de scut, dar mi-au lunecat privirile peste ea și am început să observ. Mai aveam 10 minute și scaunul se va ocupa. L-aș fi păstrat pentru el o viață. Mi-am netezit fusta cu mâna. Am mâini frumoase, port vreo două inele de argint de care nu mă despart și aveam manichiură proaspătă. Încă un ochi la ceas. Încă puțin. Lângă mine, un grup măricel de fete și un singur băiat povestea și bârfeau despre alte fete care nu erau de față. Un singur băiat, un singur scop. Fiecare îi atrăgea atenția cu ce avea mai bun, mai frumos, mai isteț sau dacă nu doar cu vorbe afuriste despre celelalte. El, măgulit, trebuia doar să spună un cuvânt pentru a primi râsete frumoase sau admirație, după caz. Câteva dintre ele au stat la coadă și i-au adus cafea, apoi mai toate i-au dat să guste din a lor. Unele se jucau cu părul sau cu vreun volan al rochiei, altele își umezeau buzele sau se aplecau inutil peste masă. O luptă.

Afară se întunecase deja. Un val de aer rece a ajuns până la mine și m-am întors spre ușă fericită, dar nu era el. Mi-am aruncat ochii pe ceas cu nerăbdare și cele câteva minute peste ora stabilită mi s-au înfipt drept în piele. Zgomotul creștea în intensitate, noi și noi voci i se alăturau. Mâinile mele frumoase au început să transpire și ciocolata s-a răcit. Încercam să mă gândesc la o glumă care să justifice ciocolata fără a-mi da de gol lunga așteptare. Perechea mă privea peste masă, le citeam cruzimea în ochi și știam că ei sigur ar fi aruncat piatra. Am încercat să nu mă mai uit la ceas și la scaun, mi-am adus cartea mai aproape de ochi ca lovită de o miopie bruscă. Tresăream de fiecare dată când se deschidea ușa. Îmi zvâcnea un deget și vocile femeilor din jur îmi zgâriau urechile. Mi-am mușcat o buză și s-a rupt. Un firicel sărat de sânge s-a prelins și m-am grăbit să-l ling căutând frenetic prin geantă un șervețel și un ruj. Ușa s-a deschis din nou și fără să vreau am gândit "nu, nu acum", ca apoi să mă blestem singură dorindu-mi să nu mă fi auzit și să fie el.

Un grup de studenți s-a apropiat de mine și înainte de a apuca să zică ceva i-am fulgerat cu o privire acră, de om bătrân, și m-am zborșit la ei. "Aștept pe cineva, nu vedeți?!" Dar în clipa aceea a sunat telefonul și am știut. La fel și ei. Mi-au zâmbit batjocoritor și mi-au întors spatele. Am răspuns fără să mă uit cine era. "Nu mai vin azi, trebuie să ajung devreme acasă. Îmi pare rău, altădată."
Știam prea bine ce înseamnă asta. Ea pretindea să ajungă devreme, să iasă în oraș sau la vreo cumpărătură, îl așteptase la birou sau luase bilete la teatru. Ceva de genul. Zgomotul din cafenea devenise de nesuportat. Scaunul gol, dovada rușinii mele, strălucea indiferent, iar o mulțime de ochi de femeie mă străpungeau din toate direcțiile. Erau albaștrii, negri, verzi, căprui, migdalați, mari, ovali, rotunzi. Toți acuzatori, toți judecători, toți călăi. Cartea nu mă mai ferea de mult de asprimea privirilor, de tăișul vocilor. M-am ridicat și am ieșit fără să mă mai îmbrac, cu toate lucrurile în brațe. I-am lăsat să mai câștige o dată, cu scaunele lor, cu florile lor, cu inelele lor, cu vocile lor ascuțite și privirile de tăciune. În urma mea, cu siguranță, cineva a aruncat o piatră.

vineri, 14 ianuarie 2011

Anna Gavalda - Împreună

Un roman despre oameni buni. N-am mai citit de mult, de prea mult, o carte despre oameni normali, sănătoși într-o aparență deosebită și complet nebuni în restul, dar buni, frumoși, cu suflet. 'Împreună' este o carte care se citește dintr-o bucată, cu drag.

Acțiunea e simplă și obișnuită până la un punct: patru oameni complet diferiți se întâlnesc așa cum se întâlnesc oamenii, dintr-o întâmplare. Nu au timp să se studieze, să-și facă păreri, să se cunoască. Trebuie să decidă într-o clipă. Și aleg să le pese, să nu fie indiferenți. Sunt oameni pe care societatea nu-i mai vede. I-a pierdut printre degete de multă vreme, ceea ce-i face deopotrivă stăpâni pe viața lor și pierduți iremediabil. Se găsesc unul pe celălalt și durează mult până când se recunosc, se acceptă, renunță la teamă și la singurătate. Durează și mai mult până își lasă povesțile să curgă și să se vindece și își reamintesc ce înseamnă să speri.

Am regăsit în romanul Annei Gavalda oamenii. I-am regăsit așa cum mi imaginam în copilărie: la fel de sensibili ca și mine, dar de nădejde când aveam nevoie de ei. Gata oricând să-i apuc de mână. Am gustat toată cartea, pagină cu pagină. E scrisă atât de firesc încât pare că un prieten te ține de vorbă noaptea târziu, la masa din bucătărie, cu o cană de ceai pentru fiecare. Nu-ți vine să te duci la culcare. Într-adevăr o carte plină de emoție, scrisă cu umor și inteligență.

marți, 26 octombrie 2010

Despre machiaj

De curând am primit niște fotografii de tip portret, realizate cu un aparat foarte bun. Nu am cerut aceste fotografii, ba mai mult, nici nu le-am dorit la momentul execuției și nici nu s-au pliat pe vreun eveniment anume. Uitându-mă în ochii mei fixați în pixeli și pe lângă ei, am constatat că o fărâmă de ajutor nu mi-ar fi stricat. N-am să cad în legendara căutare a tinereții, a pielii de bebeluș și a modelelor de prin reviste, dar un pic de culoare zău că ar fi fost binevenită.

Asta mi-a amintit de o campanie derulată recent de o firmă de produse cosmetice de îngrijire care susținea că sănătatea este frumoasă și condamna radical utilizarea produselor de machiaj (vezi Doamne, concurența). Acestei campanii i s-au alăturat, din motive pe care nu le cunosc și nu le speculez, bărbați cunoscuți din mass-media. Fondul de ten, pudra, mascara (zis rimel) au fost aspru criticate, puse la zid și executate public de către bravii apărători ai naturaleții. Comentariile au curs, disputa s-a încins, femeile și-au apărat frumusețea chimică și aparențele sclipitoare cum au putut, bărbații s-au declarat înșelați și scârbiți de minunile industriei. Mă întreb și i-aș fi întrebat și pe dânșii, de câte ori au stat de vorbă cu o femeie urâtă, nedreptățită de natură cu un păr rar, cu trăsături asimetrice, cu un ten acneic. Și de câte ori în timpul discuției au întors capul după vreo tipă ca scoasă din reclamele la șampon care trecea mlădioasă pe tocuri. La urmă i-aș întreba cu care dintre cele două ar pleca acasă și ar împărți micul dejun. Ipocrizia are multe forme și cele apărate cu glas puternic în public sunt cele mai urâte.

Mă uit din nou la mine în pozele palide. Aparatul s-a oprit exact asupra acelor trăsături pe care le cunosc mai puțin, poate tocmai pentru că mișcarea și jocul luminii le ascund. M-am întrebat fără voie câți dintre domnii care urăsc fondul de ten m-ar plăcea prinvindu-mă în aceste fotografii. Și știu că toate femeile se întreabă același lucru. Apoi se mai privesc o dată în oglindă, desenează complice un strat de ruj, își strâng inima în pumn și speră ca dragostea să fie oarbă. Ei bine, nu e.

miercuri, 13 octombrie 2010

Adevăr urât sau minciună frumoasă?

Am fost mereu brutal de sinceră. Este unul din defectele pe care le trec mereu în CV-uri și o fac fără falsă modestie: vorbesc prea mult și sunt năucitor de sinceră. Asta nu înseamnă că nu pot ține un secret (deși prefer să nu am astfel de sarcini) și nici că nu pot utiliza armele diplomației când situația o cere. Dar, în restul ocaziilor, dacă îmi ceri o părere o vei afla pe cea mai verde posibil.

La rândul meu, am primit și minciuni frumoase (și da, mă refer și la acel 'te iubesc' la a 5-a întâlnire) și sinceritate ascuțită, dureroasă și memorabilă. Am observat că adevărul doare. Cui îi place să audă că iubitul o consideră lipsită de ritm și se jenează să fie în preajmă când mrejele dansului o cuprind? Și cine și-ar dori să afle că noua coafură îi vine deplorabil, că acel coș imens de pe nas chiar este sesizabil, că mirosul de usturoi încă nu i-a părăsit gura? Dar, dacă suntem un pic atenți, vom observa că într-adevăr suntem lipsiți de ritm, tunși prost, suferinzi de acnee și prea mari amatori de usturoi. Sunt lucruri întâmplătoare sau atribute definitorii, dar fac parte din noi, din azi, din istorie.

Dacă adevărut a durut, minciuna a dat naștere unei stânjeneli cumplite. Uneori am înghițit gălușca și am suferit mai târziu înzecit. Alteori m-am prins de la început și am stricat momente frumoase (poate amuzante, dar sigur memorabile) încercând să maschez, să disimulez, să mă îndepărtez de subiect. Este obositor și inutil. Uitați-vă la acei bărbați ce suferă și transpiră prin mall-uri, abandonați la ușa unui magazin, încercând disperați să-și însenineze ziua cu un joc de pe telefonul mobil. Soția strigă din cabină „Dragă, vino!” și câte 5 soți sar speriați în ajutor. Molfăie un „vai dragă ce bine-ți vine” visând la un meci, o nouă jucărie teleghidată pentru copilul care încă suge sau la vecina de la 2. Din prea mult zel, unii nu se opresc aici și își prind urechile cu afirmații ca „este chiar culoarea ta, mai ai și altele așa”, „lungimea asta te face mai slabă”, „merge perfect cu pantofii maro”. Reversul nu întârzie să apară. Neveste ucise de plictiseală în zilele campionatului de fotbal se bat cu pumnul în piept în fața prietenelor cu interesul lor microbistic și cu împărtășirea completă a dorințelor partenerului. Copiii lor n-au niciodată probleme de nici un fel, iar soții le aduc flori săptămânal. Altele susțin că sunt mari amatoare de burtă și își îndoapă soțul pofticios cu toate bunătățile. Când dânșilor le cade și părul devin irezistibili.

Mă întreb dacă o lume sinceră ar distruge căsniciile și prieteniile. Dacă am avea curajul să ne exprimăm adevăratele păreri am fi oameni izolați social sau ne-am găsi anturajul potrivit. Știu doar că prefer adevărul. Îmi menține starea de conștiență asupra propriei persoane atât fizic cât și comportamental. Mă ajută să mă dezvolt, să mă strădui, să fiu atentă. Și-apoi sunt atât de fericită când oamenii mă aleg cu toate defectele mele încât nu le pot răspunde decât arătându-le toate defectele lor.

miercuri, 7 iulie 2010

Probleme de educație

Numărul copiilor cu probleme de greutate sau psihologice este din ce în ce mai mare. Vina este aruncată în ograda societății axate pe consum și competiție, pe noul stil de viață tehnologizat, pe poluare și crize economice. Stau în fotoliul meu preferat și analizez la rece cine sunt astăzi și de ce.

Societatea mi-a dat niște șanse și mi-a refuzat altele. Profesional vorbind am făcut niște alegeri într-un anumit context și lucrurile au depins de mine. Dar educația primită a fost decisivă. Ca și pe alți prieteni de-ai mei, părinții m-au învățat să fiu propriul eu și să nu-mi plec urechea la răutățile altora. S-au străduit să mă convingă că mai toate problemele mele veneau din invidia și răutatea celorlalți și nu din vreo incapacitate personală. Am crescut cu „Ce-i al tău e pus deoparte” și am constatat în cele din urmă că nu este așa deloc. Școlile înalte nu au triat oamenii din jurul meu suficient de mult încât să rămână doar cei care mă plac și părerile lor sunt cam aceleași cu ale colegilor de grădiniță. Am aflat atunci când mi-am ascultat vocea interioară pentru prima dată că nu sunt persoana pe care o cunosc părinții mei. A durut și a fost cam târziu.

Ne învățăm copiii să nu asculte și să nu pună la suflet părerile negative ale celor din jur. Ei nu sunt supraponderali, doar colegii de clasă sunt răutăcioși. Ei sunt foarte sociabili, dar copiii sunt invidioși și nu vor să le fie prieteni. Ei nu sunt melancolici și retrași, doar viitori artiști. Și uite-așa, în loc să luăm măsuri pentru a combate o problemă inițial simplă, o ignorăm până când nu mai avem ce-i face. Unii merg atât de departe încât nu recunosc existența unor probleme cu drogurile sau cu băutura. Sperăm că ne ferim copilul de suferință, dar nu facem decât să-i adunăm un drob de sare deasupra capului și, credeți-mă, drobul va cădea când se așteaptă mai puțin. Este greu să vedem defectele și să le recunoaștem, dar cred că i-am face un serviciu copilului. Societatea nu e blândă, ei trebuie să fie pregătiți.

Eu am avut noroc. Părinții mei s-au priceput destul de bine să mă antreneze pentru mai toate situațiile. Și ei mi-au ascuns – sau n-au vrut să vadă – slăbiciuni pe care copil fiind aș fi avut mai multe șanse să le remediez. Acum e mai dificil și mi-e mai teamă pentru că voi cădea mai de sus (e la fel cu a începe să schiezi la 40 de ani). Dar, în definitiv, totul depinde de mine.

joi, 20 mai 2010

Vânzătorul

Mi-a trebuit un harddisk extern (pentru cei nefamiliarizați cu tehnologia calculatoarelor, un astfel de obiect este un paralelipiped de plastic în care sunt așezate cu grijă niște circuite electronice și care trebuie conectat la un calculator pentru a funcționa). Ca orice lucru adăugat după desăvârșire și acest obiect trebuie să fie potrivit - calculatorului meu de acasă și gândurilor lui. Așa că am încercat în prealabil o documentare care să-mi dea câteva idei despre ce ar trebui să cumpăr. Însă socoteala de acasă nu se potrivește cu cea din târg, așa că modelul pe care îl alesesem eu nu era disponibil pe stoc și a trebuit să discut cu Vânzătorul.

I-am explicat ce doresc în termeni de tehnologie, compatibilitate, performanță și buget. Căuta prin oferta magazinului și îmi arăta diverse modele a căror singură legătură cu dorințele mele era încadrarea în buget. Pentru că insistam și întrebam de restul caracteristicilor, mi-a explicat frumos că detaliile tehnice pe care le doresc eu nu se spun niciodată. Atunci am întrebat dacă pot vedea modelele la lucru, iar răspunsul a fost că doar după ce le cumpăr. Pe scurt, dânsul îmi oferea doar paralelipipedul din descrierea de mai sus dându-mi atent toate detaliile despre greutatea și dimensiunile acestuia, dar nici cea mai vagă indicație despre prețioasele circuite dinăuntru.

M-am foit, m-am învârtit, l-am rugat să-mi arate specificațiile producătorului, doar doar voi afla mai multe. După vreo 5 minute de căutări îmi spune: "Dar tu ești așa ordonat. Tu chiar vrei să-l folosești." M-am speriat. Dacă restul cumpărătorilor nu doreau să folosească obiectele cumpărate înseamnă că greșisem magazinul. Pentru că mie nu-mi trebuia un ornament pentru calculator, nu vroiam un goblen, ci o componentă funcțională. M-am uitat pe furiș în jur, am recunoscut magazinul și m-am liniștit. Apoi zeii calculatoarelor au lucrat și pentru mine și am zărit într-o relatare a unui client informațiile prețioase pe care nu le puteam afla decât după achiziție și am reușit să-mi cumpăr pentru folosință cutia buclucașă. Noroc chior.

Am ieșit din magazin plin de gânduri. Dacă doamna aceea drăguță din magazinul de haine care m-a întrebat pe un ton ironic "Vreți să cumpărați ceva?" era la fel de convinsă că nu voi folosi cămașa la care mă uitam înseamnă că s-a considerat chiar jignită de dorința mea de a o cumpăra. Ce să mai spun de momentele în care declar cinstit că nu caut pentru mine, ci vreun cadou aniversar. Am înțeles și de ce mecanicii din service mi-au spus că durează reparația 4 ore, deși în final a durat o oră și jumătate. Erau convinși că eu nu folosesc mașina! Și atunci, de ce atâta grabă? Vânzătorul are o pregătire specială, o răbdare de fier, pentru că trebuie să asiste o mulțime de oameni care nu folosesc ce cumpără. Le este greu să dea obiectele acestor persoane, poate ar trebui să aibă un spor de tristețe la salariu. Eu promit că voi folosi cât de mult achizițiile mele, iar dacă ceva nu-mi va trebui îl voi da sau îl voi returna magazinului mamă pentru un tratament mai bun. Evident, unde este cazul, voi adăuga și toate detaliile tehnice care nu se spun niciodată și se află abia după ce l-ai plătit.

joi, 29 aprilie 2010

Din dragoste

Mie îmi este foarte neclar ce se poate realiza din dragoste. Mă laud adesea că am iubit şi încă iubesc destui oameni, dar acest sentiment, gând bun sau ce-o fi nu a făcut practic nimic pentru cei implicaţi. Nu am reuşit să opresc boli, să previn accidente, să îndeplinesc dorinţe. Nu am adus o aură protectoare împotriva tuturor răutăţilor şi sincer vă spun, nu am mutat nici un munte. Ba chiar uneori, din prea mult entuziasm combinat cu emoţie şi palpitaţiile corespunzătoare, nu am reuşit să ofer ceea ce în mod normal aş face pentru o persoană obişnuită.

Deci unde este câştigul? Ce aduce bun iubirea asta de o dorim cu înverşunare toată viaţa? De câte ori aţi spus “pentru tine aş face orice” şi de câte ori chiar aţi făcut ceva? Încep să cred că omenirea supraevaluază sentimentele şi redefineşte senzaţiile pe care natura ni le-a oferit cu alt scop. Probabil nu ne-am priceput să desluşim scopul iniţial şi atunci ne-am hotărât să găsim o explicaţie unanim acceptată şi cu asta basta.

Dragostea este o minciună egoistă, o portiţă de salvare găsită artificial. Hrăneşte orgolii şi a declanşat războaie. Nu poate fi oprită pentru că e adânc săpată în oameni, conectată la toate organele vitale. Nu poţi scoate inima unui om din priză şi să te aştepţi să mai trăiască. Deci nu avem scăpare, trebuie să trăim cu ea până la capăt, să ne justificăm neputinţele altfel. Putem oricând da vina pe noroc, pe alţi oameni, pe condiţiile de viaţă, pe fizică şi biologie. Dar niciodată pe noi, cei care din iubire am face orice dacă universul ne-ar lăsa. Suntem programaţi să minţim încă din copilărie, să justificăm cu iubirea tot felul de fapte (“pentru că te iubesc atât de mult am cheltuit jumătate din salariu pe perechea asta de pantofi” sau “draga mea, pentru tine vreau o maşină scumpă, să te ştiu în siguranţa”) şi apoi să cerem negreşit să ni se întoarcă favorul (“dacă mă iubeşti măcar un pic mergi cu mine la meci” sau “dacă m-ai iubi ai sta cu mine acasă la televizor nu te-ai duce cu prietenii la bere”).

Suntem parşivi şi egoişti. Teoretic, aş face orice pentru cei dragi. Practic, nu am făcut vreodată ceva. Dar suntem de cele mai multe ori dependenţi de dragoste şi tot de la ea ne vin cele mai mari pedepse şi necazuri. Se răzbună universul pentru că ne-am crezut capabili să-i răsturnăm rosturile. Nu-i uşor să-mi accept neputinţa, dar e mai corect, mai ales pentru cei pe care-i iubesc. Şi cum din dragoste fac orice...

joi, 8 aprilie 2010

Despre prieteni

În situațiile cele mai neobișnuite ale vieții mele, ca de altfel și în cele perfect banale, atitudinea prietenilor mei a avut multe de spus în deciziile mele. Inevitabil, oamenii importanți influențează felul cum privim lucrurile și ne pot dărâma cele mai înalte vise la fel cum pot îngropa cele mai de temut complexe. Uneori subtil, uneori violent, prietenii mei și-au făcut simțită prezența în viața mea, chiar dacă ne vedem rar sau nu ne petrecem concediile împreună, dincolo de anii de școală și de programele încărcate de muncă. Sunt oameni care reușesc să-mi depisteze starea de spirit prin telefon, în timp ce discutăm despre vreme și ultimul meci de fotbal. Sunt oameni care îmi cumpără ciocolată caldă drept cadou de Crăciun pentru că știu că ora aceea petrecută împreună contează mai mult decât orice bijuterie. Sunt oameni care îmi cumpără brelocuri pentru cheile de la mașina pe care nu o am, dar o doresc și tricouri de călătorie după un an în care nu am avut concediu. Sunt acei oameni care îmi aduc pietre și scoici de la mare pentru că eu nu am ajuns s-o văd.

Aș vrea să vă spun că există o rețetă pentru a găsi astfel de oameni. Dar sunt convins că aceiași oameni care pentru mine sunt pâinea lui Dumnezeu altora pot părea nesemnificativi, neinteresanți sau chiar antipatici. Ne-am găsit și potrivit prin darul norocului. Ne-am păstrat și cizelat relația de-a lungul anilor cu încăpățânare, refuzând să ne rupem deși ne-am găsit jumătatea, ne-am mutat în casă nouă sau ne-am făcut alți prieteni. Nu ne putem minți, de parcă nu ne ajută mintea sau gura s-o facem și nu ne putem uita oricâte alte gânduri am avea. Împărțim amintiri. Puțin lucru, nu?

Am prieteni cât să-i număr cu degetele de la o mână și-mi rămân degete. Dar pentru fiecare dintre ei mă bucur și plâng mai mult decât pentru mine. Pentru fiecare îmi doresc lucruri mărețe și am vise îndrăznețe. Am curaj să lupt pentru ei cum n-aș îndrăzni vreodată pentru mine. Și primesc în schimb cel mai de preț lucru, încredere.

Cât de mult înseamnă un prieten pentru voi?

miercuri, 7 aprilie 2010

Furtuna

Avea aproape patruzeci de ani. Cunoștea puţini oameni şi înţelegea şi mai puţini. Miruna se lovi de concluzia asta exact în momentul în care furtuna se dezlănţuia afară şi cei din jurul ei moţăiau nepăsători. Era duminică dimineaţa şi venise în vizită la nişte prieteni mult prea comozi pentru a ieşi din casă duminica. Dacă nu reuşea să-i ademenească în oraş, se suia în maşină şi dădea buzna la ei acasă pentru că altfel nu i-ar mai fi văzut cu lunile. Într-adevăr cunoştea oameni puţini. Ce făcuse în atâţia ani de şcoală?! Se ştie că în perioada şcolii se leagă cele mai multe dintre prieteniile durabile, fenomen ajutat şi de proximitatea oamenilor şi de disponibilitatea copilăriei. Dar ea din aproape 20 de ani de şcoală se alesese cu o singură prietenă. Din întâmplare mai întâlnise încă vreo doi oameni drăguţi şi acum îi vizita intens şi nu se ştie cât de invitată. Asta să-i fie toată viaţa?

Furtuna zgâlţâia supărată geamurile. Gazdele nu păreau deranjate de asalt şi-şi vedeau de moţăiala lipsită de griji. Miruna analiză situaţia practic: să iasă în ploaie şi să se ducă acasă - 3 puncte, să-şi trezeasca amicii şi să le propună jocuri de cabană - 2 puncte, să-i lase în plata Domnului şi să-şi vadă de gânduri - 5 puncte, să doarmă şi ea - 10 puncte. Doar somnul lipsea.
Gândurile o cuprinseră din nou. Le alungă cu o înghiţitură de ceai şi porni televizorul. Degeaba. Oameni, locuri şi fapte băteau la uşa memoriei şi n-o lăsau deloc.

Pe băiatul de la grădiniţă care nu a vrut să-i dea surprize încă nu-l uitase. Era brunet, cu ochii mici şi zâmbet strâmb. Îl chema Sebastian şi refuzase categoric să-i dea şi ei o poză colorată cu o maşină a cărui nume nu-i spunea nimic. Surprizele erau lucruri rare în vremurile acelea când se stătea la coadă pentru lapte şi carne, iar guma de mestecat venea pe căi încâlcite din străinatate. S-a simţit săracă şi umilită şi amintirea nu i s-a şters. Să fie el sănătos cu gumele lui, nu l-ar fi plăcut de prieten oricum.

Prin clasa a treia s-a îndrăgostit. Firesc, de acelaşi băiat de care erau îndrăgostite toate fetele din clasă. Era posesorul unor ochi albaştrii, reci, ca o mare pe timp de furtună. Avea dinţi mici şi amestecaţi, ascuţiţi, ca de fiară, dar toate fetele îl plăceau. Un nesuferit. Ulterior au ajuns să fie colegi de liceu şi după opt ani de şcoală petrecuţi împreună nici măcar nu se mai salutau. Nici o pierdere.

Prin clasa a şaptea se îndrăgostise din nou. Bogdan era un zăpăcit simpatic, care se afla în graţiile celei mai bune prietene ale Mirunei. Cum la vârsta aceea dragostea este o pereche nouă de şosete, renunţase la amorul ei nebun în favoarea prietenei. Ce bine e când lucrurile sunt atât de simple. Dar cu cât înaintezi în viaţă cu atât devin mai complicate şi apoi la bătrâneţe ajungi să-ţi doreşti să fie complicate şi nu mai este posibil. Niciodată nu e omul mulţumit.

Alte figuri din anii de şcoală sunt amintiri palide acum. Nu era vina ei că era urmărită pretutindeni de eticheta de tocilar. Sau poate că a fost vina ei, dar la momentul respectiv nu a putut lua alte decizii. Îşi zice în sinea ei că era un copil cuminte şi că-i plăcea să înveţe, dar ştie că singurătatea îi dădea junghiuri încă pe de atunci. Ploaia bătea apring în ferestre, vântul îndoia copacii şi Miruna aştepta vremea bună. Aşa aştepta şi atunci să treacă anii şi să se schimbe colegii. Şi dacă de fapt ea trebuia să se schimbe? Dacă trebuie să iasă în ploaie?

A început liceul râzând şi vorbind cu toată lumea. De la şmecheri până la cei cu mintea mai slabă, de la timizi la Don Juan-ii liceului, a găsit un mijloc de comunicare cu oricine. Miruna se înfurie brusc. N-a nedreptăţit pe nimeni, n-a judecat, n-a dat cu pietre. După primul an de liceu era din nou singură, găsind cu greu suficienţi doritori ca să-şi poată organiza o petrecere aniversară. Visa mult, e adevărat, şi accepta greu sau deloc spiritul de turmă.

Andrei îşi schimbă poziţia şi începu să sforăie uşor. Soţia sa se foi un pic, luă telecomanda şi mută la o telenovelă. Apoi se scufundă în fotoliu fără să zică nimic. „Doamne, oamenii ăştia”, gândi Miruna, „de unde-or avea atâta lene?” Îşi luă un biscuit şi reveni la gânduri. „Aşa, rămăsesem la liceu”. În liceu a început să se revolte, să nu-i mai pese de părerile celorlalţi, să se împotrivească indiferent de consecinţe. Nu purta pică nimănui şi asta a ajutat-o să se descurce social o vreme. Bineînţeles, s-a îndrăgostit din nou. De data aceasta n-a uitat nimic: nume, discuţii, momente. Nu a fost însă o dragoste cu urmări concrete, a urmat doar definiţia iubirii de liceu: vise multe, senzaţii tari şi amintiri frumoase. Atât.

Totul în liceu este exacerbat. O pufni râsul amintindu-şi de bârfele complet nejustificate conform cărora ar fi dansat cu un individ de 14 ori la un chef, folosind aceeaşi melodie. Una îngrozitoare, siropoasă şi leşinată. Apoi ieşirile timide în parc cu oameni nepotriviţi şi uimirea amuzată a mamei că se întorcea acasă mult prea repede. Se încruntă la gândul „incidentului” care durase câteva luni, prin care încercase să-şi demonstreze ceva şi care se terminase foarte prost. Reacţionase ca o capră speriată. El încasase o copită frontal şi ea avusese remuşcări o bună bucată de vreme.

Ploaia se oprise şi un firicel de soare îşi făcuse apariţia. Andrei se trezise între timp şi făcuse o cafea tare al cărei parfum ajunsese îmbietor în sufragerie. Soţia sa terminase vizionarea telenovelei şi se dezmorţea întinzâdu-se ca o pisică. Miruna alungă amintirile şi propuse o ieşire în parcul proaspăt spălat. La volanul maşinii sale albastre gândurile reveniră. După liceu încercase să mai păstreze legătura cu foştii colegi, dar aparent nimeni nu-şi mai dorea aşa ceva. Toţi aveau colegi noi, activităţi noi şi timpul pentru amintiri era limitat. Renunţaseră de comun acord la a se mai întâlni. Scor final la sfârşitul anilor de şcoală: doar prietena din copilărie îi era aproape, aşteptând-o cu un iaurt cu ananas la ieşirea de la examenul de admitere la facultate.

Iar facultatea trecuse atât de repede. Între cursuri, experienţe de viaţă, planuri de viitor, o iubire nouă şi nopţi pierdute în dans uitase de timp. În taberele studenţeşti de vară a găsit doi prieteni buni şi printre colegi un altul. S-a dezmeticit abia când totul se terminase – cursuri, examene, iubire, nopţi. S-a trezit lucrând de la 9 la 18, într-un birou, departe de casă.

Opri în faţa parcului deja aglomerat. Aleile ude erau pline de oameni veseli care-şi umpleau plămânii cu aerul proaspăt şi rece. Soţia lui Andrei smotocea un căţel ud şi Andrei se amuza uitându-se la ei. Era linişte între ei şi îi admira pentru tandemul pe care-l reuşeau zilnic. Uneori simţea că vremurile au depăşit-o, că este bătrână şi nu-i mai înţelege pe cei din jur. Generaţia Messenger se învârtea în jurul ei, primea propuneri de la bărbaţi de 19 sau de 59 ani, berea nu mai avea alcool, Vama Veche era plină de pensiuni, iar în discoteca Tineretului din Costineşti erau concerte de manele. Principiile care au ghidat-o toată viaţa s-au prăbuşit în zilele ultimilor ani. Nici nu mai ştia dacă erau principii bune sau doar pierdere de vreme. Amintirile ei sunt o telenovelă derulată lent.

Brusc, Andrei o trage de mână, trezind-o din reverie.
„Hei, trezeşte-te Tinkerbell! Dă-mi voie să ţi-l prezint pe Rareş. Suntem colegi de servici de ceva vreme.”

Miruna îşi ridică privirile pentru un scurt moment. Stropi mari de ploaie cădeau deja împrăştiind oamenii adunaţi în parc. Vântul îşi făcea loc printre copaci, şuiera temător şi se repezea violent pe aleile parcului. Zâmbea sarcastic necredincioşilor care se încumetaseră să iasă din case şi îi fugărea acum prin parc. Furtuna reîncepuse şi, în timp ce alergau cu toţii spre maşină, amintirile viitoare ale Mirunei au prins a se forma.

sâmbătă, 20 februarie 2010

Everybody's fine

După ce v-am propus și recomandat filme de animație japoneză și comedii cu Audrey Hepburn, m-am gândit să încerc o dramă declarată. Am ales un film nou - din 2009 - cu Robert de Niro, ceea ce ar trebui să-i dea o notă bună. Mă refer la Everybody's fine, pe care îl găsiți gratis pe site-ul filmeonline.

Everybody's fine este un film trist, adunat cu greu într-un final cu o tentă de fericire. Este un film despre singurătate, despre înstrăinare, despre necazuri de toate felurile. Este un film real, cu oameni care se străduie să fie fericiți sau măcar să pară că sunt. Asta vă spun eu, ceilalți vă vor spune că este un film despre un tată care încearcă să se apropie de copiii săi după moartea soției.

Ceea ce este de admirat la acest film nu este neapărat subiectul, ci modul în care este prezentat. Ideile și sentimentele sunt transmise într-un mod foarte vizual, folosind simboluri și prim-planuri bine făcute. Imaginile de legătură sunt ireproșabile. Detaliile la fel. Poate mai puține replici și acțiune, cât imagini subtile ce traduc drama filmului.

Robert de Niro se potrivește perfect în acest rol. Un tată nu tocmai tânăr, intransigent, care a muncit o viață numai pentru binele copiilor fără a avea vreo dorință personală. Actorul amestecă umorul cu melancolia, aventura călătoriei cu starea precară de sănătate, bucuria regăsirii cu tristețea pierderilor suferite, toate exprimate foarte firesc, simplu.

Dincolo de actori și detalii tehnice, tema filmului este mereu actuală. Ironia titlului se regăsește în acea banală întrebare de politețe; „Ce mai faci?”. În majoritatea cazurilor răspunsul este „bine”, deși realitatea este complet diferită. Ne confruntăm cu probleme, cu decizii, cu despărțiri. Fiecare are dramele lui, dar, de dragul celor apropiați sau de rușine sau doar pentru că nerecunoscându-le ni se par mai puțin importante, zâmbim ca Gioconda și ne încadrăm în Everybody's fine.

Vă recomand filmul Everybody's fine nu doar pentru calitățile lui artistice, ci și pentru realism și pentru gândurile care se nasc după vizionarea lui.

sâmbătă, 6 februarie 2010

Interviu

Cam toţi prietenii mei îşi caută o slujbă mai bună. Sunt genul de oameni tineri care îşi doresc ceva nou şi bun atunci când observă că lucrurile scârţâie sau s-au împotmolit de-a binelea. Sunt aşa numiţii progresişti, cei care nu adoră situaţiile călduţe.

Sophie  localiza o frustrare în lumea angajatorilor. Lucrurile nu sunt întotdeauna simple. Angajatorul este un personaj imprevizibil şi viclean. De cele mai multe ori, nu ştie ce vrea exact sau nici măcar nu vrea să angajeze, ci doar testează piaţa. Anunţurile publicate online sau prin ziare n-au nici o legătură cu realitatea. „Angajăm specialist marketing cu experienţă în domeniu” poate însemna „Angajăm operator PC pentru curăţarea bazelor de date”. Nici ceea ce vorbeşti direct cu angajatorul nu poate fi considerat demn de încredere. „Interviu” , de cele mai multe ori, înseamnă „test”, „angajăm şi part-time” este doar pentru publicitate, de fapt n-ar angaja cu jumătate de normă nici să fie ultimul specialist în viaţă, „program flexibil” înseamnă doar că angajatul trebuie să oprească aplicaţia care-i contorizează activitatea şi când se duce la toaletă.

Victima este supusă multiplelor examinări tehnice şi psihologice. Este lăsată să aştepte zile sau chiar săptămâni un răspuns. Este rechemată pentru interviuri, chestionare, teste sau i se trimit teme de făcut la domiciliu. La unul din interviurile pentru o slujbă în IT, o prietenă a fost chestionată de către secretară (care-şi nota conştiincios tot) ce formare profesională au părinţii, fraţii şi eventualul soţ, dacă are soţ sau logodnic, copii în plan şi rude în străinătate. Alt prieten a stat la un interviu - care s-a dovedit a fi test - 3 ore, iar după câteva zile de aşteptare a fost chemat la un alt interviu-test care urma să dureze de la 4 la 8 ore. Toate acestea fără ca nimeni să-i dea vreo lămurire despre post, condiţii, salariu, program, firmă şi muncă efectiv.

În aceste condiţii, schimbarea locului de muncă este o loterie. Uneori, după multe teste şi interviuri poţi afla că firma plăteşte puţin sau la negru, că programul flexibil este de la 9 la 18 zilnic, că nu se angajează studenţi şi că experienţa îţi foloseşte doar ca bibliografie pentru că la ei tot începător eşti.

Vă doresc succes şi să nu uitaţi când ajungeţi angajatori că aţi fost şi în situaţia de angajat!

duminică, 31 ianuarie 2010

Să redefinim termenii din dicționar : Despre dragoste

DRÁGOSTE, dragoste, s.f. I. Sentiment de afecțiune pentru cineva sau ceva; spec. sentiment de afecțiune față de o persoană de sex opus; iubire, amor. ♢ Loc. adv. Cu (multă) dragoste sau cu toată dragostea = cu (multă) plăcere, (foarte) bucuros. ♢ Loc. vb. A prinde dragoste de (sau pentru, față de) cineva (sau de ceva) = a se îndrăgosti de cineva (sau de ceva). ♢ Expr. A avea dragoste = a-i plăcea să... A se topi (sau a se sfârși, a muri) de dragoste pentru cineva = a iubi pe cineva cu patimă. ♦ (Concr.) Ființă iubită; p. gener.II. Plantă erbacee cu frunze în formă de lance, dințate și cu flori roz-purpurii ceea ce constituie obiectul iubirii cuiva. ♦ Legătură sexuală; relații amoroase. (Sedum fabaria). – Din sl. dragostĩ. (sursă http://dexonline.ro )

Dintotdeauna s-a vorbit mult despre dragoste, despre amoruri și favoruri, despre sex și libertatea lui, despre cum să-l/s-o cucerești și cum să-l/s-o păstrezi, ba chiar despre cum să pui capăt unei iubiri pe care n-o mai dorești. S-au scris versuri, cărți, s-au compus piese muzicale și s-au pictat tablouri, s-au făcut filme. N-a reușit însă nimeni să definească corect acest cuvânt. Prea mulți s-au încăpățânat să-și susțină propriul punct de vedere. Dragostea este un domeniu la care toți se pricep.

Primul lucru pe care l-am aflat este că dragostea – fie ea ce-o fi – are o putere imensă și m-am temut. Împinge oamenii să pornească războaie, să distrugă prietenii, să fure și să lovească. Are puteri nelimitate și efecte devastatoare. Alungă orice urmă de demnitate și curaj, doboară eroi și cauzează boli mortale. Nu e deloc de joacă!

Apoi am aflat gustul ei. Greu de reprodus în cuvinte, de aceea sunt așa de mulți cei care încearcă, savoarea dragostei te face să zbori, să râzi ori să plângi, să te maimuțărești ori să descoperi tratamente miraculoase, orice poftește dumneaei. Nimic n-are gust mai plăcut, nici măcar puterea, bogăția sau faima. Nimic nu te îmbată mai tare și nu cauzează o mahmureală mai puternică. Nici un drog, nici o bătură.

În cele din urmă am aflat că dragostea dă dependență. Odata prins în mrejele ei, nu mai ai scăpare. Sigur, oamenii au inventat metode alternative de reeducare și tratament și în zilele noastre a scăzut rata mortalității din dragoste, dar chiar dacă-ți revii după o dragoste tot nu ai scăpat de dependență. Îți dorești imediat alta, ataci din altă direcție, schimbi strategia și până nu-ți satisfaci pofta de dragoste nu ai liniște.

De toate aceste efecte, omul se face mai vinovat decât crede. Că dragostea este un sentiment puternic și buclucaș nu neagă nimeni. Dar omul a țesut în jurul său o plasă de fantezii și obiceiuri. A umplut până la refuz conexiunile nervoase cu informații inutile, despre ce e mai bine să faci și cum, reguli și standarde pentru o dragoste de succes, medicamente care ajută și care alină arsurile din dragoste. Omul n-a precupețit nici un efort pentru a-și declara supremația asupra sentimentului și, de fapt, a pierdut jocul de la început.


Mi-a plăcut mult ceea ce domnul Salman Rushdie a spus în interviul acordat revistei Elle:

„M-a lovit ideea ca poate iubirea, care este intr-adevar o forta foarte puternica, nu este legata de ideile pe care i le asociem, precum longevitatea sau fidelitatea. Poate ca iubirea nu poate dura mult timp, poate ca este un sentiment efemer, dar intens; poate iubirea nu este asociata cu fidelitatea. Aceste idei ale noastre fac ca iubirea sa para dura, periculoasa, in orice caz nu la fel de confortabila pe cit ar vrea oamenii sa fie. Acest basm frumos al iubirii este foarte convenabil, dar eu cred ca e, de fapt, foarte periculos, inconfortabil si dificil de parcurs. Vorbesc de iubirea pasionala, care e foarte complicata – e foarte mult intuneric si foarte multa lumina in ea.”

Dragostea nu este nepotrivită, indecentă, periculoasă, sublimă, panaceu universal al tuturor relelor, nu este bântuită de prejudecăți, nu are religie sau știință, nu este limitată, nu are preț. Pur și simplu, habar n-avem ce este, deși am cunoscut-o și trăim cu ea în fiecare zi și ne-o dorim cu ardoare toată viața.

joi, 28 ianuarie 2010

Relaţii (amoroase) la servici

Într-o modernă clădire de birouri din Berceni soarele pătrunde cu greu. Fosta fabrică de ţeavă, transformată în moderna clădire, nu a fost prevăzută pentru supravieţuirea plantelor dornice de fotosinteză şi montarea termopanelor nu a ajutat.

Sunt o fericită pentru că am biroul la geam. Un geam de aproape 1 metru pătrat care îmi lasă o splendidă privelişte către un zid alb, macabru, întunecat. Nici o rază de soare nu răzbate, iar între cele două clădiri a fost strivit un copac, acum s-a uscat.

O să ziceţi că ce-mi trebuie soare, doar am venit aici 8 ore pe zi pentru munca asiduă. Da, dar munca asiduă presupune analiza atentă a unui monitor şi clămpănirea unei tastaturi, toate aceste minuni ale ştiinţei aplicate dintr-un scaun model birou albastru, din care mi se bălăngăne picioarele. Eh, mai nou am mai căpătat două geamuri, sub forma unei perechi de ochelari. Asta ar trebui să-mi ajungă din plin.

În aceste condiţii nu am reuşit să mă îndrăgostesc. Sunt o fericită din nou, aş fi putut ceda şi mă alegeam cu niscaiva vorbe să-mi ajungă. Am un secret însă, neîmpărtăşit nimănui : evadez. Evadez din pătratul de aer dedicat mie, fug pe orice rază de soare bănuită numai, cu viteza gândului (şi uneori a Internetului). Uneori scriu, uneori citesc. Literatură, chestii noi şi faine legate de munca pe care mi-ar fi plăcut s-o fac (dar n-o fac), uneori fug pe versuri de poezie, alteori la telefon să iubesc vorba dulce a celui de la capăt de fir.

Am visat în scaunul meu albastru vacanţe, drumuri şi îmbrăţişări, am visat plimbări lungi pe munte şi focuri de tabără şi multe. M-am dus atât de departe, încât atunci când m-au smuls din lumea mea cu întrebări profane m-am simţit ca somnambulul trezit din fericirea lui pe o margine de bloc : « de ce nu mă lăsaţi să visez ?! »

Locul de muncă e mediul perfect pentru iubire. Aici se nasc marile războaie, se iau hotărâri de divorţ, copii, căsătorii. Aici gândurile nesătule ţes poveşti de dragoste şi nopţi fierbinţi. Sub birou, aici, freamătă picioruşe entuziasmate de un mail care te invită la film. Creierul merge, inima zboară. În privirile bârfitoare ale celorlalţi te afişezi în fiecare dimineaţă cu toate evenimentele nopţii : musafiri, oboseală, sex, tristeţe, abandonuri.. Toate se văd a doua zi, sub un strat gros de fond de ten, ascunse în ochelarii de ‘protecţie’, în zâmbetul discret, în hainele şifonate. « Ţi-ai făcut ceva la păr ? Vai, ce geantă mare ai azi, unde te duci ? Te-ai machiat, nu-ţi stă în obicei, ai ceva nou pentru noi ? » în câteva minute s-au dezbătut sport, politică, Alina Plugaru. Se întorc toţi la clămpăneala cronică şi constructivă şi eu pot visa din nou. În căşti îmi aduc miros de vară Metallica sau Nightwish sau Celelalte Cuvinte.

Uneori mă întreb cum ar fi ca cel drag să-mi fie la capăt de hol. Să-l zăresc în drum spre un pahar cu apă, să-i zâmbesc din ochi şi să sper să nu mă ştie nimeni. Prind astfel de priviri în jurul meu şi îi invidiez pentru complicitatea cu care « nu se văd » înainte de terminarea programului. Pe de altă parte, câte cuvinte urâte le întristeaza ascunzişul cald. Cum ar fi, contează să fie. Dar singura cale să-l ştiu că mi-e drag, să ştiu că nu m-a uitat, să ştiu că mi-e prieten înainte şi după chestiile interzise şi proscrise, să ştiu că pot trimite o sărutare e la capăt de fibră optică. Sărutarea adevarăta are două puncte şi-o steluţă.

Închei azi programul de lucru la oră fixă şi plec în pas vioi şi săltat spre altă lume şi altă viaţă.

Etichete

atitudine (312) viata (297) fotografii (296) recomandare (213) timp (133) proza scurta (131) dragoste (127) jurnal (106) căutare (103) video (101) literatura (98) recenzie (96) dorinta (89) peisaje (80) amintiri (78) Despre locuri si orase (77) călătorii (75) roman (69) film (64) feminin (62) eseu (60) contrasens (56) Bucuresti (54) România (53) poezie (51) muzică (46) portret (44) poveste (44) instantaneu (43) primavara (39) sarbatoare (39) Tams (37) copilărie (36) animale (31) vacanță (31) educatie (30) incredere (29) toamnă (29) campanie (24) turism (24) targ (23) aniversare (22) arta (19) concert (19) propunere (18) relatii (18) Adena (17) muzeu (16) responsabilitate (16) animatie (15) expozitie (15) joc (14) colectie (13) voluntar (11) model (10) Cortázar (8) Simone de Beauvoir (8) Milan Kundera (7) ReUseMe (7) Mihail Bulgakov (6) Kawabata (5)

Creative Commons License

Arhivă blog

Despre mine