vineri, 30 septembrie 2011

Livrare specială

Încep să cred că nu mai exist în hârțoagele poștei. Probabil adresa mea, scrisă pe vreo fițuică, s-a strecurat neobservată într-un moment de curent extrem și s-a făcut pierdută. Încep să cred că nu mai exist și cum se apropie recensământul, bag seamă că voi reuși să dispar și din înscrisurile statului.

De câte zile poate avea nevoie un colet ca să parcurgă distanța dintre două oficii poștale aflate în aceeași localitate? Știu, este o problemă de matematică, de clasa a patra, dar eu aștept cam de șase săptămâni, ceea ce face ecuația să aibă mai multe necunoscute. Undeva în labirintul poștal mă așteaptă patru colete, venite din colțuri diferite ale Bucureștiului. Zău că dacă știam, propuneam o întâlnire la stația de metrou Unirea și mai scădeam din deficit. Dar așa e când nu știi la ce să te aștepți și ți se pare că e mai ușor prin poștă. Aș!

Recunosc, nu sunt un om înzestrat cu răbdare. M-am deplasat la oficiu și am întrebat dacă de la punctele x, y, z, t s-a emis vreo scrisorică spre mine. Am constatat că oficiul nu poate da un răspuns dacă nu i se furnizează un număr de expediere (adică x, y, z, t și eu nu existăm în nici un catastif. Doar coletele se plimbă nestingherite pe acolo însemnate cu numere magice.) Și cum coletele mele sunt plătite gata, nimeni nu s-a obosit să se intereseze de respectivul număr. Poșta nu răspunde fără număr, expeditorii se jură virtual că le-au trimis, iar eu lustruiesc cutia de scrisori fără nici un rezultat. Mi-e greu să cred că aș putea reclama ceva, cuiva. Pentru că dacă nu exist, cum aș putea să reclam? Dar eu mă întreb cum își petrec timpul coletele mele? Oare stau singure, pierdute pe vreo stradă fără nume, plâng și întreabă de mine?

Și pentru că pe lângă lipsa de răbdare sunt înzestrată și cu o doză mare de curiozitate, vă întreb: cât de familiar vă este numărul de expediere și cât durează o livrare loco în orașe mai norocoase decât al meu?

miercuri, 28 septembrie 2011

Autoportret




Notă: Pentru cei care cred că mă cunosc dacă îmi cunosc imaginea, am avut grijă să imortalizez câteva variante.

luni, 26 septembrie 2011

Tăcere

Tăcere. Îmi strâng cu putere ursulețul de pluș și îi șoptesc să nu-mi dea drumul la mână orice ar fi. Sper să mă asculte, nu știu cum m-aș descurca fără el. Mi-e teamă. Nu, sunt îngrozit de liniștea asta care-mi pătrunde în cap și-n piept. Doar tusea mă face să uit de spaimă, doar boabele de sudoare se mișcă în tăcerea nefirească instalată în jur. Sunt singur, deși sunt toți cu mine. Nu vreau decât ursul, prieten de nădejde, care le știe pe toate și nu judecă nimic. Nu plânge, nu se ascunde după perdele ca să nu-l văd, nu mă ceartă și nu mă părăsește. Nu mă trimite la culcare singur. Îl strâng, e încă lângă mine, dar parcă i-a slăbit strânsoarea. Nu cumva i-o fi rău? Aș vrea să mă uit la el, dar nu, nu mă pot mișca. Mi-au dat ceva ce mi-a înțepenit brațele și gâtul, mereu îmi dau câte ceva amar și mint că e ultima dată. Pot doar să-l strâng lângă mine și să fixez la nesfârșit tavanul alb al unei camere care miroase urât. Aș putea să strig, dar în tăcerea asta sigur s-ar sparge ferestrele. Să nu mă lași, nu acum, încă puțin și promit că ne va fi mai bine și chiar vom reuși să spargem tăcerea, de-a fi să spargem și ferestrele.


duminică, 25 septembrie 2011

Narghilea cu aromă de măr

Mâinile îmi miros a struguri, iar părul a fum de frunze arse. Pisica mi se urcă din ce în ce mai des în poală, nu mai dorm cu geamul deschis și, ca din greșeală, plec de acasă luând un șal cu mine.

Pe scară miroase a oțet. Terasele sunt din ce în ce mai goale, magazinele nu mai au reduceri, au apărut primele oferte pentru ski în Austria. Copiii se vânzolesc spre școală, studenții fac curat în cămine, în piață au apărut gogonele, cămara adună zacuscă.

La 7 e deja întuneric, teiul a făcut o bubă galbenă pe frunze, mi-e poftă de un vin bun și de pâine de casă, de-o ciocolată caldă și de cozonac. Se îndesesc târgurile, se culeg viile, se numără bobocii, e liber la nunți, cerul e acel albastru, frunzele zboară în neștire.

E toamnă. Până unde va ține toată situația asta?

vineri, 23 septembrie 2011

Portret

Un băiat înalt, îmbrăcat în blugi şi un tricou cu mânecă lungă, cu pas rar şi moale, fără căşti pe urechi, dar rupt complet de realitatea asurzitoare a metroului. Fără să se ţină de bară, cu o mână aruncată în buzunar, fredona mut o melodie neştiută. Mâna dreaptă ţinea ritmul profesionist, bătând uşor în picior. O geantă mare, de cârpă, îi îmbrăţişa umerii, iar din ea răsărea o partitură mototolită şi greu încercată de însemnări în creion. Aparent, un nimeni, dar în fapt un îndrăgostit de muzică.

luni, 19 septembrie 2011

Trandafirul

Am trecut pe lângă omul cu trandafiri şi am ales unul alb. Părea obosit şi începea să se ofilească pe la margini, dar tot l-am vrut. Omul a încercat să-mi ofere unul roşu şi proaspăt, dar am refuzat aproape brutal şi l-am scos din grămadă pe cel alb. Două petale aproape că i s-au desprins încă de la început. L-am strâns în pumn cu grijă, ajutându-l să rămână întreg.

I-am potrivit apa şi l-am instalat într-un pahar de plastic. Drept recunoştiinţă, şi-a întins petalele spre mine, răsucindu-le mult în exterior şi arătându-şi miezul crud. S-a îngălbenit un pic şi cred că l-a durut extensia, dar nu vrea să recunoască şi nici să lase din semeţie. Pe drum, i-am şoptit că am încredere în el şi că este foarte important pentru mine şi cred că va fi la înălţime. Miroase dulce, a grădină, a libertate, a viaţă. A dragoste. Dintr-aceea nedefinită dintre un om şi o floare. Dintre noi.

duminică, 18 septembrie 2011

O lecție

Am văzut-o de departe, la fel de șleampătă cum o știusem și cu 10 (poate 15? ) ani în urmă. Era prea târziu s-o ocolesc și nici n-aveam de gând să mă agit prea mult. Ducea în brațe un copil de vreun an și era absorbită complet de el. Am zis "Bună ziua", încetinind doar pasul, cum fac trenurile în haltele în care nu vor să oprească. Aproape trecuse de mine, când s-a oprit brusc, și-a dezlipit privirea de pe copil și a rămas cu ea fixată pe mine.

Nu-și mai amintea cum mă cheamă, dar nici eu nu-i mai știam numele. Fusese una dintre profele din generală și asta îmi era suficient. Ba chiar unul dintre profesorii care nimeriseră meseria accidental și de la care consideram că nu am nimic de învățat. Mi-am spus numele și s-a luminat a aducere aminte. Mi s-a părut falsă, dar a început să turuie tot felul de detalii despre mine cea de atunci și n-am mai putut să tăgăduiesc că își amintea de mine. M-a întrebat de toate, cum fac oamenii când nu te-au mai întâlnit de multă vreme. Ce școli am mai făcut, ce meserie am, unde lucrez, cum mi se pare viața după școala generală. Copilul îi adormise în brațe, dar ea tot întreba și descosea, legănându-l uneori și pupându-i câte o mână.

Fără să întreb mi-a spus că e încă profesoară la aceeași școală, dar că deocamdată era în concediu pentru copil. Mi-a spus că soțul ei are o slujbă foarte bună care îl ține ocupat până seara târziu. Că el e mulțumit așa și a muncit mult pentru slujbă. Nu mă interesa nimic din ce-mi spunea și expresia mea plictisită a oprit-o poate din povești. A făcut o pauză lungă și legănând copilul a zâmbit. Mi-a spus: "Nu știm niciodată ce ni se pregătește, dar mai devreme sau mai târziu toți ne alegem un drum. Eu sunt fericită cu al meu." Apoi a sărutat copilul pe frunte și în sfârșit ne-am despărțit. Ea fericită cu drumul ei, eu veghind cu atenție la al meu.

vineri, 16 septembrie 2011

Blogul lunii septembrie


De astăzi şi până pe 30 septembrie puteţi vota blogul lunii aici (sau accesând bannerul din dreapta). Printre cele câteva zeci de bloguri înscrise veţi regăsi şi dicţionarul banalităţilor mele, aşa că dacă aveţi plăcere îl puteţi vota. De asemenea, îi găsiţi aici pe SoriN şi pe Luna Pătrată. Succes!

joi, 15 septembrie 2011

Almost Famous (2000)

Almost Famous este un film despre rockul anilor '70, despre trupe și muzică, despre fani, despre vise și dragoste, despre împliniri și dezamăgiri. Este un film de citit printre rânduri. Almost Famous nu trebuie privit, trebuie disecat și analizat într-o continuă încercare de extragere a esenței. La fel ca viața.

Povestea se învârte în jurul unei trupe de rock, semi-cunoscute, care se confruntă (ca toate grupurile de oameni) cu orgolii personale, dezamăgiri, persoane adiacente și un stil de viață deloc ușor de digerat. Turneul trupei aduce în poveste și drumul, contextul care mie mi se pare că scoate cel mai ascuns adevăr din fiecare dintre noi. Prezența adolescentului jurnalist oferă o perspectivă aparte, îmbogățită de inocența personajului și de nemulțumirile mamei sale. Pe scurt, este o poveste interesantă și bine spusă, cu posibilități variate de dezvoltare a personajelor.

Dintre actorii acestui film, nu o recunosc decât pe Kate Hudson, ceea ce uneori prinde tare bine. Un film cu fețe proaspete, necunoscute, te face să fi mai atent la conținut, la replici, la poveste.

miercuri, 14 septembrie 2011

Doi pași







Notă: Pentru a realiza fotografiile de mai sus, fotograful nu a făcut decât să întoarcă aparatul 45 de grade. Clădirile stau față în față, despărțite doar de bulevardul Elisabeta (6 martie, Kogălniceanu sau cum i-o zice azi).

luni, 12 septembrie 2011

Ikea – spațiile mici pot deveni mari

Ikea este un magazin de mobilă și accesorii, deschis de câțiva ani în București. Nu trebuie să vă zic eu asta. Ce nu știe însă toată lumea este ce se întâmplă în preajma acestui magazin în anumite momente critice ale calendarului și istoriei. De exemplu, înainte de începerea anului școlar.

Forfoteala fără rost și plimbarea în cele două viteze binecunoscute – lent și tiptil – au marcat acest weekend la Ikea. Ba dincolo de anunțurile disperate ale celor de la spațiul pentru copii – care somau părinții care și-au lăsat plozii acolo prea multe ore să se prezinte la ieșire – nu puteau lipsi anunțurile care semnalau copii pierduți și rugau clienții să fie atenți și să cheme reprezentanții Ikea dacă găseau copilul rătăcit. Bineînțeles, cea mai mare coadă era la suc și hot-dog. Dar nici casele nu erau lipsite de clienți, coșurile cu produse de scotoceală, bucureștenii de certuri. Mama-mare cu un borcan de murături, tata-mare cu un covor nou pentru Bibi de acasă, mama cu două prosoape și o lenjerie de pat, tata cu un desfăcător nou de sticle de vin și o lampă de birou, ăla mic trăgând supărat de un scaun de birou, iar bebelușa chițăind o jucarie. Iată un tablou fericit al unei vizite de duminică la Ikea. Să nu uităm totuși proaspăt însurații cumpărători, de studenții scurți de buzunare și de gură-cască de toate soiurile.

N-aș vrea să nesocotesc responsabilitățile de părinte, dar să știți că vacanța durează aproape trei luni, timp dedicat tuturor pregătirilor necesare. Nu doar ultimele două zile. Lăsând asta la o parte, Ikea este situat într-o zonă comercială foarte mare, cu o parcare impresionantă chiar și pentru exodul de populație care are loc în fiecare weekend. Dar nu, clientul trebuie să-și lipească portiera de ușa magazinului, altfel zău că nu se poate. Această manevră delicată umplut de mașini parcarea, trotuarele înguste din ea, bordurile și benzile de circulație care păreau mai goale. N-ar fi fost chiar o problemă, dar cei care au amplasat indicatoarele 'Ieșire' au fost mari amatori de circuite. În plus, în acest weekend una dintre cele două ieșiri din parcare era blocată de niște lucrări și nu se mai obosise nimeni să pună vreun anunț. Au rezultat 30 de minute de drum șerpuitor printre mașini și oameni pentru minunata experiență a ieșirii din parcare.

sâmbătă, 10 septembrie 2011

Francis Scott Fitzgerald - Strania poveste a lui Benjamin Button și alte întâmplări din epoca jazzului


Cartea lui Francis Scott Fitzgerald aduce în atenție un alt fel de proză scurtă. Este vorba despre proza cu acțiune, cu poveste, cu început, mijloc și final, cu personaje complexe, urmărite cu migală pe parcursul unei porțiuni importante a vieții. Fiecare povestire a lui Fitzgerald este un film bine structurat, construit cu suspans și culoare. Cu siguranță vă veți întreba ce a mai rezervat pentru următoarea povestire și veți fi uimiți de varietatea subiectelor, situațiilor și personajelor.

Am fost surprinsă, cum sunt adesea, de proza scurtă. Bogată, suculentă, accesibilă, scrisă cu umor și inteligență. Descopăr mereu noi și noi autori care dau ce au mai bun acestui gen, de parcă ar fi rezervat revelațiilor, celor mai intime gânduri și celor mai profunde adevăruri. Este un fel de entuziasm pe care nu l-am regăsit decât în acest gen. Un soi de excursie cu școala în care știi că ți se pot întâmpla multe, ceea ce urcă nivelul adrenalinei, ca la fnal să te readucă la viața banală. De scurtă durată, intensă și de neuitat. Așa e proza scurtă pentru mine și musai adaug pe listă și numele lui Fitzgerald (știți bine, deja că îi am acolo pe Cortazar, Borges, Onetti).

joi, 8 septembrie 2011

Oaspete

Alina Grozea m-a invitat într-o pagină de oaspeți a blogului pe care scrie. Și n-am refuzat. În principal pentru că un prieten mi-a spus cândva că dacă mă îndoiesc că merit ceea ce am primit înseamnă că sfidez și nu voi mai primi nici altceva. Și-apoi bunica mereu îmi zicea că daca refuz mereu n-o să mă mai cheme nimeni. Așa că, sfătuită de bine din toate părțile, am acceptat. Și de astăzi 'Visul' poate fi citit și aici. Și ca să mă laud până la capăt, vă reamintesc că visele mereu au continuare, iar al meu se continuă aici și aici.

marți, 6 septembrie 2011

După luni vine marți

Cred în echilibrul universului. Atunci când m-am încurcat în primele ițe ale zilei de luni, mi-am zis în sinea mea că va urma o zi de marți grozavă. Deci, vorba melodiei, bine-ați venit în junglă!

duminică, 4 septembrie 2011

Jocul


Nu mai știau cine îl adusese. Un om poate, bărbat sau femeie, al cărui chip nu se mai putea desluși în amintirile lor. Era mare și avuseseră nevoie de toată masa din bucătărie ca să-l desfacă. Nu fusese ușor. Înfășurat strâns în hârtie roșie, pachetul se luptase și se zbătuse, reușind să-l rănească pe unul dintre ei cu foarfeca. Cei mai mici au scăpat un strigăt de mirare când au văzut cutia desenată cu personaje fantastice în culori tari. Au mângâiat-o cu teamă, au studiat figură cu figură și în cele din urmă și-au făcut curaj să o deschidă. Cutia s-a opus. A fost nevoie s-o apuce toți de margine și s-o scuture bine, până când capacul a alunecat greoi, mugind, cu un zgomot de cavernă. Înăuntru erau aliniate cărți de joc, figurine de plastic, jetoane colorate, un carton mare cu o hartă complicată, niște zaruri și multe alte mărunțișuri care mai de care mai atrăgătoare. Dar nu au reușit să găsească manualul de instrucțiuni. Degeaba au scotocit ei toată cutia, au desfăcut și numărat fiecare piesă, au scuturat capacul, nu era nicăieri și pace.

Au stat multă vreme pe gânduri, studiind harta fără noimă, chinuindu-se să înțeleagă rostul fiecărui personaj. Aveau multe teorii și până la urmă au început să se certe și să se organizeze în tabere, apoi iar s-au certat și grupurile s-au mărunțit. Au ținut-o așa până când fiecare a ajuns propriul lui grup cu propria lui interpretare. Atunci, ca la un semn, s-au repezit toți și au smuls câte o bucată de hartă, au îndesat în buzunare câte jetoane au putut lua și au rupt personajele în bucăți. Fericiți cu prada lor, au plecat în lume căutând să-și împlinească rostul și să dezlege misterul jocului. Din timp în timp, se întâlnesc cu altul care are o bucată de hartă potrivită ca formă sau culoare și speră că vor rămâne alături ca să reîntregească harta. Dar cum fiecare are bucata lui de personaj și jetoanele ascunse, e greu ca acest lucru să se mai întâmple.

De când au primit jocul, oamenii nu mai au liniște. Nu știu dacă e un joc de hazard sau de logică și au împrăștiat piesele prea mult ca să se mai poată lămuri acum. Nu mai au harta întreagă și reguli oricum n-au avut niciodată, așa că le este aproape imposibil să se pună de acord asupra scopului și mijloacelor acestuia. Știu doar că pe cutie, printre personaje și frânturi de scene, scria cu litere mici: dragoste.

vineri, 2 septembrie 2011

Angela Merkel vs. Lady Gaga

Forbes a alcătuit de curând topul celor mai puternice 100 de femei ale lumii. Nu m-a surprins deloc faptul că Angela Merkel și Hillary Clinton ocupă primele poziții, la fel cum nu m-a surprins prezența pe primele poziții a unor femei care conduc țări(Brazilia, India, Argentina) sau companii importante (Pepsi, Google, Facebook, etc.), prezența Christinei Lagarde (director al Fondului Monetar Internațional). Ei bine, nu pot trece cu vederea prezența pe locul 11 a cântăreței Lady Gaga și cea de pe locul 18 a lui Beyonce. Vorbim totuși despre cele mai puternice femei ale lumii, nu despre cele mai cunoscute, apreciate sau realizate, nu despre cele mai bogate sau fotogenice. Sunt curioasă în ce constă puterea unei astfel de femei. Recunosc, vând bine, adună mulți fani la concerte și au o anumită atitudine care ar putea influența mase largi de oameni. Dar de aici și până la a vorbi despre o anume putere mi se pare cale lungă.

Mă întreb câte dintre femeile aflate în acest top sunt cu adevărat modele. Oare Angela Merkel inspiră vreo tânără să se apuce de politică, să urmeze niște studii deosebite și să-și dorească o astfel de poziție? Mă tem că nu. Însă Lady Gaga, Beyonce, Oprah au toate șansele să nască astfel de sentimente și de urmașe. Cel puțin în România procentul de artiști și oameni de televiziune aspiranți este foarte mare. Astfel de topuri sunt menite să dezvăluite valoarea reală percepută de public. Metodologia celor de la Forbes se bazează pe trei aspecte: bani, apariții în presă și social media și puterea manifestată în diverse medii sau direcții. Este din start o metodologie care avantajează apariții ca Lady Gaga pentru că bani au destui, iar despre apariții în mass-media nici nu îndrăznesc să vorbesc.

Concluzia acestui top mă duce cu gândul la o societate condusă de modele din rândul vedetelor, a oamenilor fabricați de case de producție și presă. Suntem siguri că asta ne dorim sau ne lăsam pradă curentului?

Etichete

atitudine (312) viata (297) fotografii (296) recomandare (213) timp (133) proza scurta (131) dragoste (127) jurnal (106) căutare (103) video (101) literatura (98) recenzie (96) dorinta (89) peisaje (80) amintiri (78) Despre locuri si orase (77) călătorii (75) roman (69) film (64) feminin (62) eseu (60) contrasens (56) Bucuresti (54) România (53) poezie (51) muzică (46) portret (44) poveste (44) instantaneu (43) primavara (39) sarbatoare (39) Tams (37) copilărie (36) animale (31) vacanță (31) educatie (30) incredere (29) toamnă (29) campanie (24) turism (24) targ (23) aniversare (22) arta (19) concert (19) propunere (18) relatii (18) Adena (17) muzeu (16) responsabilitate (16) animatie (15) expozitie (15) joc (14) colectie (13) voluntar (11) model (10) Cortázar (8) Simone de Beauvoir (8) Milan Kundera (7) ReUseMe (7) Mihail Bulgakov (6) Kawabata (5)

Creative Commons License

Arhivă blog

Despre mine