joi, 31 decembrie 2009

FF INTERESANT!!

Așa suna subiectul unui e-mail pe care l-am primit acum câteva zile. Pentru că-i cunoșteam expeditorul, am luat decizia să-l deschid și să-i acord atenția cuvenită unui mesaj de maximă importanță. După o lungă și plictisitoare derulare de adrese, am găsit un fișier atașat. Fără mesaj, fără să mă facă să mă simt adrisantul de drept, doar un fișier: „Test de personalitate tibetan”. Recunosc, am încercat să arunc doar o privire, dar nu s-a putut. Respectivul fișier solicita vizionare completă și fără drept de tăgadă. Mi-am luat inima în dinți, am lăsat treburile și am purces la vizionare.

Pasul 1: Pune-ți o dorință!
Să-mi fie cu iertare, dar dorințele mele sunt puse bine și se împărtășesc greu necunoscuților, fie ei doar mesaje fără capăt. Consimt cu greu deci, dar aleg ceva ușor, rapid și de efect. O dorință care să se împlinească pe loc, să-mi facă seara mai bună și somnul mai lin.

Pasul 2, 3, 4, 5: Ordonează după preferință câteva animale, apoi culori, apoi oameni, alege o zi preferată a săptămânii și un număr.
Răzbat prin toate cerințele, aștepând cu nerăbdare să mi se îndeplinească dorința.
După multe click-uri, pagini derulate cu încetinitorul, mi se spune ce semnifică fiecare alegere pe care am făcut-o. Diverse explicații pentru fiecare animal, fiecare culoare. Apoi mult așteptatul răspuns: „Dorința ta se va îndeplini într-o zi de vineri (că deh, m-a pus Sfântul să aleg ziua de vineri, deși azi e abia luni), DACĂ trimiți acest mesaj la 5 persoane (că iarăși deh, am ales numărul 5. Dar dacă alegeam 1276?!)”. Am de ales între a-mi sâcâi prietenii trimițând acest mesaj sau a-mi pune pofta și dorința în cui.

Închid mesajul mofluz. „Unde sunt iluziile mele, care le-am pierdut?” zicea un cântec de demult.

Vine Revelionul 2010, apoi Boboteaza, Sânzienele și alte ocazii de a rosti dorințe de toate felurile. Ocazii de a încărca universul cu gânduri pentru a căror îndeplinire nu vrem să mișcăm un deget. Suflăm în păpădie și aruncăm o dorință. Alungăm o buburuză și zbrrrr altă dorință. Rostim în același timp cu altcineva un cuvânt, ne trosnim un deget, crăpăm un drac și ne punem o dorință. Așa e natura umană, doritoare. Nu putea Internetul să nu speculeze tocmai această latură, nu?

Vă doresc „La mulți ani” cu dorințe împlinite, fără efort și multe păpădii și buburuze pentru exprimare.

duminică, 27 decembrie 2009

La mulți ani 1000!

În curând voi primi al 1000-lea vizitator în paginile mele de blog. În cele câteva luni de când vă împărtășesc gândurile și poveștile mele am devenit un om mai calm, mai puțin îndârjit și mai vesel. Optimist am fost mereu. Ca optimistul din banc, cel care vede luminița de la capătul tunelului și nu trenul care se apropie.

Vă mulțumesc pentru secundele și mesajele pe care mi le-ați acordat în acest timp. M-aș bucura să știu că nu considerați timpul pierdut și că v-a făcut plăcere să-mi citiți scrierile. Iar în anul care vine îmi doresc să am inspirație, iar dumneavoastră vă doresc să aveți timp și curiozitate să mai treceți pe aici. În rest, să ni se-mplinească tot ce cu gând bun dorim.

Cât despre numărul 1000, aș vrea să-l cunosc. Așa că, dacă nu ți-e cu bănat, lasă o vorbă!

Sursa fotografie: http://nexus404.com

miercuri, 23 decembrie 2009

A 1002-a noapte

„Se-apropie Crăciunul. Bucureştiul îşi schimbă luminiţele, hainele, mirosurile. Oamenii se înghesuie în magazine, pe străzi, în sufletele celorlalţi. Nu mai ştiu al câtelea Crăciun fără tine e ăsta şi nici nu mai vreau să le număr. E acelaşi lucru în fiecare an: singurătate şi sărăcie.”

La ora 18:30 un personaj se plimbă pe bulevardul Magheru. Un personaj dintre miile de trecători neînsemnaţi. Filmaţi imagini cu beculeţele de Crăciun, cu oameni, filmaţi înghesuiala. Lăsaţi personajul să fie prost îmbrăcat, înfrigurat, fără mânuşi, fără căciulă. E întuneric şi becurile sclipesc trist pentru ochi trişti.

„Cheltuie atâţia bani cu beculeţele astea, fie ele şi economice, iar eu îngheţ acasă. Ajutorul pentru încălzire au spus că nu-l merit, că depăşesc cu 10 lei. Uite! Un perete întreg de lumină, vilă pe Magheru, spaţiu verde în faţă. Eu zac într-o garsonieră în Militari, la etajul 10, în frig. Unde eşti?De ce să trec singur prin toate? Ei bine, în seara asta intru. Fie ce-o fi, intru. Până mă dau ei afară mă încălzesc un pic.”

Filmează librăria. Personajul intră, făcându-şi cu greu loc printre cumpărători grăbiţi. Filmează librăria şi pe amărât uitându-se cu ciudă la cărţi. Cultura nu e şi pentru el. E scumpă. Filmează oameni, casiere temătoare şi vesele la comandă. E ora 19:00. Împinge-l până ajunge sus, în mansardă. Ajută-te de cei din jur, nu-l lăsa să-ţi iasă din cadru. E o artă, ştiu, dar eşti operator şef şi trebuie să filmezi profesionist. Haide, ajungeţi în mansardă.



Acolo sus se spune o poveste. În fiecare seară, povestitorul îşi alege câţiva ascultători, îi aşează pe perne moi şi le aduce înaintea privirilor curioase fapte şi aventuri, eroi şi oameni obişnuiţi. Strecoară personajul printre spectatori. Ascunde-l, să nu i se observe prezenţa. Lasă-l singur cu gândurile lui urâte şi întunecate, lasă-l cu ciuda lui şi cu vorbele de ocară.

Şi-acum împleteşte povestea. Doamna aceea pe care o şti de la teatru te ajută. Dânsa îmbină povestea Scufiţei roşii cu Pinochio, o aduce pe Albă ca Zăpada lângă Colombina, spune povestea şoricelului cu cheiţă pe care nu-l vroia nici un copil. Filmează, nu rata nimic. Doamna mimează, gesticulează, mângâie. Spectatorii devin copii cuminţi şi contribuie la poveste, schimbă destine, îndulcesc personaje, modifică fizionomii. Un spectator retras mănâncă un măr, refuză să asculte povestea. O va reconstrui mai târziu, din amintiri şi cărţi.
Filmează-ţi personajul de aproape, surprinde-i emoţiile, zbuciumul. Urmăreşte-i privirea. E atent? Se joacă nervos cu propriile degete? Urmăreşte-l. Numai tu îi poţi aminti mai târziu că a fost acolo, că a ascultat, că trebuia să ştie. Filmează personajul de departe. Încadrează bine, între spectatori, în cameră, în poveste.

Nisipul clepsidrei se scurge corect. Povestea trebuie să se termine deşi spectatorii sunt dornici de mai mult. Cedează unul câte unul şi pleacă bucurându-se de ce au primit. Personajul tău trebuie să rămână singur din nou. Lasă-l să-şi revină în simţiri, ai răbdare. Îşi face curaj şi va înfrunta iar frigul şi întunericul de afară. Nu l-a gonit nimeni de aici, din casa îmbodobită şi mirosind a brad şi a turtă dulce, a carte şi a copilărie.

Filmează-l ieşind din clădire. Nu-i aşa că se mişcă mai încet, că e mai puţin înverşunat? Parcă nu se mai loveşte de el toată lumea, casierele sunt iar zâmbitoare, casa e scăldată în lumină. Stai aproape de el şi filmează. E rolul lui principal, singurul pe care-l va avea.

„Şi chiar vine Crăciunul. Trebuie să văd ce iau bun de mâncare. Poate cumpăr şi o sticlă de vin. Ce dacă n-am musafiri? E totuşi sărbătoare. Şi tu ştiu că nu te-ai supăra. O să-ţi citesc şi ţie povestea pe care am ascultat-o azi, găsesc eu cartea pe undeva. O să-ţi placă, o să vezi. Vom petrece împreună ca în fiecare an.”

sâmbătă, 19 decembrie 2009

Simone de Beauvoir

Ești aici. La fel de singur ca mine însămi. Ești aici. Și eu sunt aici, o plenitudine arzatoare de care se sparge timpul. Această clipă este pe veci adevărată, la fel de adevarată ca moartea și ca eternitatea.(Simone de Beauvoir - "Sângele celorlalți")

Simone de Beauvoir (9 ianuarie 1908 - 14 aprilie 1986) este un scriitor complet, un filosof sensibil, o femeie remarcabilă. Scrieriile sale (“Al doilea sex”, “Imagini frumoase”, “Mandarinii”, “Sângele celorlalți”, “Toți oamenii sunt muritori”, etc.) sunt un portret fidel al epocii interbelice și postbelice. Trateză subiecte diverse într-un mod unic, cu inteligență și profunzime. Prin personajele sale se transpun doctrine politice, sentimente, atmosferă pariziană, filosofie de viață. Cărtile semnate Simone de Beauvoir sunt adevărate manuale de filosofie aplicată.

miercuri, 16 decembrie 2009

În salon

Spălătoreasa încercă să se îndrepte de spate. Aş! Stătea în poziţia asta de atâta timp încât articulaţiile îi înţepeniseră. Mai mult ca sigur suferea de hernie, artrită, reumatism şi câte şi mai câte, dar nimănui nu-i păsa de asta. Cât era ziua de lungă trudea la spălatul rufelor ăstora blestemate şi parcă nu se terminau niciodată. Icni încet şi-şi mută greutatea pe celalalt picior. Era tot ce putea face. Apa i se răcise de mult în lighean, acum o să-i îngheţe şi mâinile, ba şi picioarele pentru că fusta lungă i se udase la poale. Prin şale îi treceau junghiuri ascuţite. Ar fi mers la dans. Aşa bătrână şi bolnavă cum era, ce-ar mai fi dănţuit. Când era tânără era spaima tuturor fetelor din sat. Toate erau invidioase pentru că era frumoasă şi iute la dans. Toţi băieţii o plăceau. Deh, fiecare cu norocul lui. Ei îi plăcuse cel mai blând şi cuminte, care se dovedise a fi cel mai bolnăvicios şi care murise la câţiva ani după aceea, lăsând-o cu doi copii mici. Ajunsese spălatoreasă la cucoana Annette şi nu se mai ridicase din faţa ligheanului de atunci. Copiii erau mari deja, intraţi în serviciu la alte boieroaice, dar ea nu se mai putea dezlipi acum de muncă şi oricum nu pusese nimic deoparte. Hainele de culoarea bronzului i se păreau grele. Fuseseră negre la început, dar anii le spălaseră vopseaua.

Se mai foi o vreme de pe un picior pe altul, apoi se uită spre fereastră cu speranţa că e vreme frumoasă. În loc de fereastră o văzu pe cucoana Marge.
- Fir-ar să fie, bodogăni spălătoreasa, deja a venit asta.

Nu era zi să-şi ridice ochii din lighean şi să n-o vadă pe cucoana Marge. Îmbrăcată în rochia ei verde închis, de catifea, cu pantofii de golf şi cu crosa pregătită, cucoana Marge părea a fi mereu în vizită. Ba mai mult, mereu exersa în salonul lor, de parcă ar fi fost pe pajişte. Nici măcar nu-şi scotea pălăria. Fusta lungă prindea mişcarea crosei şi aveai impresia că femeia e mereu pe vârfuri, urmărind atentă traiectoria unei mingi imaginare.

- E cucoana acasă, femeie? Întrebă Marge fără a-şi dezlipi ochii de mingea ei.
- Da’ eu de unde să ştiu?! Ce, văd vreodată altceva decât ligheanul ăsta? Se zborşi spălătoreasa. Ar mai fi vrut să adauge că dacă tot vine zilnic ar fi putut să înveţe programul cucoanei Annette şi să n-o mai sâcâie mereu. Treaba nu se face singură.

Marge era o femeie de vreo 40 de ani, foarte înaltă şi osoasă. Avea părul castaniu, scurt şi creţ şi privirea verde, aprigă. Părea mereu bronzată. Golful era unica ei pasiune şi nu pleca de acasă fără crosă. Ştia că Annette nu joacă, dar stăteau de bârfă uneori şi ea-şi vedea de antrenament. Nu mai era mult până la campionat şi spera să fie admisă. Între noi fie vorba, o cam durea spatele de la golf. Lansările repetate îşi lăsaseră amprenta şi Marge simţea că începe să nu mai fie la fel de mobilă ca înainte.

- Când vine cucoana să-i spui că am căutat-o, zise Marge fără a se mişca din loc sau a-şi întoarce privirea.
- Să-i spun şi că aţi aşteptat-o? întrebă spălatoreasa cu speranţa că duduia se simte să plece.
- Nu, nu.. că nu am timp să aştept. Trebuie sa exersez.

Cu toate acestea Marge nu se mişcă din loc, iar spălătoreasa nu reuşi să vadă cum era vremea afară. În cele din urmă îşi călcă pe inimă şi o întrebă:
- Cum e vremea afară cucoană? De când stau aplecată cu rufele astea nu mai văd nici soarele, nici ploaia.

Marge se încruntă. Mingea ei zburase de data asta în direcţia unei perdele mov şi nu se putea să-şi ia ochii de la ea până când nu-i localiza destinaţia. Nu-şi amintea să fi văzut soarele pe drum şi nu-şi amintea nici când plecase de acasă. De fapt, exceptând perdeaua mov şi bodogănelile spălătoresei nu-şi amintea altceva. Acum vreo 20 de ani era considerată o excentrică, dornică mereu de sport. Jucase tenis, golf, călărise, înotase. Toţi o priveau cu teamă din cauza înălţimii nepotrivite unei femei şi aptitudinilor sportive complet nepotrivite unei femei. Orice bărbat cu care intra în vorbă se arăta nespus de încântat de cunoştiinţele ei, dar după câteva luni se căsătorea cu o duduiţă delicată şi aproape mută. Cu anii, Marge rămăsese singură. Doar la Annette venea să stea de vorbă, întâi numai joia, apoi şi sâmbăta şi apoi.. parcă nici nu mai pleca. Spălătoreasa avea exact aceeaşi impresie.

- Hei, cucoană! Cum e vremea azi?
- Nu ştiu.. bângui Marge pierdută. Lasă-mă ca pierd mingea. Ce-mi pasă mie de vreme, campionatul e peste câteva săptămâni.
- De parcă ar primi o lungană înţepenită ca tine, pufni spălătoreasa şi se mută pe alt picior.
Din spatele lor se auzi o voce.
- Afară e soare, vânt slab din direcţia sud-vest, 25 de grade.

Dacă ar fi putut, cele două femei ar fi tresărit. Aşa însă, se mulţumiră să privească una în lighean, cealaltă după minge şi să întrebe în acelaşi timp:
- Cine-i?! Ce vrei?
- Ete na, cine sunt. Să nu-mi ziceţi că nu m-aţi văzut până acum. Sunt vestita zeiţă Atena! Spuse zeiţa furioasă, înclinând pentru o clipă balanţa în favoarea binelui.
- Vai, Doamne Isuse, începu spălătoreasa. Ce-ţi caută îngerii la noi?
- Nu-s îngeri toanto, zise Marge, e o zeiţă, de-aia din antichitate, de pe muntele Olimp. Nu că asta i-ar justifica prezenţa.. Din câte ştiu eu, dar n-am călătorit mai mult de 100 de kilometrii toată viaţa, Grecia e cam departe.
- Pentru o zeiţă nu există departe sau greu, zise Atena gândind cu totul altceva.

Balanţa era făcută din bronz şi avea cam 2 kilograme. Dacă se mişca oricât de puţin punea în pericol corectitudinea proceselor juridice din toată lumea. Sau cel puţin aşa-i zisese Zeus când îi dăduse postul şi ea n-avea de gând să-l piardă. Mâna dreaptă o durea de mult, aproape înţepenise. Spatele şi gâtul ţinute atâta vreme fixe s-ar fi rupt sigur dacă încerca să-şi schimbe poziţia. Uitase de când privea numai pe fereastra salonului cucoanei Annette. Uitase şi cum ajunsese aici şi câţi ani avea. Dar anii nu sunt o problemă pentru o zeiţă. Era un pic prăfuită, dar tot frumoasă rămăsese. Şi obraznicele astea îndrăzneau să nu ştie de existenţa ei.

- Sunt zeiţa Atena, v-am mai spus doar. Sunt aici de multă vreme, dar nu se cade să mă amestec cu muritorii. Am intervenit doar pentru că mi s-a părut corect să ştiţi că este soare astăzi. Şi din cauza voastră am nedreptăţit un proces important.
- Doamne, nu mă judeca prea aspru, se plânse spălătoreasa
- N-ai priceput încă, femeie, că n-are legătura cu Dumnezeu? Deşi eu cred ca n-are legătură nici cu sălile de judecată. Cine ştie ce nebună o fi? Nici n-o vedem, zise Marge supărată că nu-şi poate lăsa mingea nesupravegheată tocmai acum. Auzi la ea, Atena..
- Vai vouă muritoarelor. Cât de lipsite de imaginaţie sunteţi, cu ocupaţiile voastre mărunte. Cum aţi putea înţelege rosturile lumii?
- Ia mai lasă-ne, că înţelegem foarte bine, îşi reveni neaşteptat spălătoreasa. Nu vezi cât am de spălat? Astea-s rosturile lumii, să-şi murdarească hainele.
- Chiar aşa, mingea mea n-a ajuns unde trebuie, campionatul e aproape mâine şi ţie îţi arde de glume. Mai bine pleacă.
- Dacă aş putea..

Annette intră în salon cu ceaşca de cafea în mână. Fotoliul preferat o aştepta ca în fiecare după-masă. Pe o măsuţă alături, o carte, o veioză şi trei statui de bronz cam prăfuite. Annette mormăi ceva la adresa menajerei. Lăsă cafeaua şi luă o cârpă de praf. Apoi le curăţi pe fiecare, şterse măsuţa şi le rearanjă. Spălătoreasa primi un loc cu faţa spre fereastră şi soarele blând al dupamiezii îi lumină chipul obosit. Pe jucătoarea de golf o aşeză cu faţa spre uşa de la intrare. Când uşa era deschisă vedea pajiştea înverzită şi aleea care ducea spre un presupus teren de golf. Zeiţa părea că-şi duce cu greu povara dreptăţii, iar Annette se îndură de ea şi îi sprijini balanţa cu o carte mai groasă.
Cu ocazia acestui nou aranjament, fiecare dintre statui zări chipul celorlalte şi zâmbi nevăzut, încântată de cunoştiinţă. Apoi îşi văzură de treburi ca întotdeauna.

joi, 10 decembrie 2009

Lecţie, fragment, anotimp

Şi vine toamna, se numără bobocii, nunţile şi kilometrii parcurşi. Ies pe minus, visez la zile nebune de ski în Carpaţi şi-mi promit să le arat ce pot. Am învăţat să schiez cu ajutorul articolelor de pe Internet. Recomand. Când vă apucă disperarea că sunt 50 de centimetrii de zăpadă la Predeal şi nici un doritor să vă însoţească, daţi căutare după „lecţii de ski online” sau „cum să înveţi să schiezi în 5 lecţii” şi vă garantez că nimeni nu va mai face cristiane pe pârtie ca dumneavoastră. Pentru că este o diferenţă măricică între lectură şi practică, nu vă descurajaţi când participanţi binevoitori la sporturile de iarnă vă recomandă să vă lăsaţi de ski şi vă doresc să vă găsească în viaţă la următoarea coborâre. Senzaţiile sunt de neuitat (cel puţin în săptămânile în care persistă vânătăile). Statistica zilelor în care totuşi am schiat pe zăpadă şi nu pe world wide web este imposibil de alcătuit; lipsesc datele experimentale.


Şi dacă vine toamna, plouă. Când plouă, urbea se transformă într-un câmp de bătălie feroce. Scaunele din tramvai, încinse şi nedorite vara, sunt redute greu de cucerit. Merită să încasezi o umbrelă udă în coaste în timp ce pui piedică unei bătrânele zâmbitoare; orice război are şi victime. În plus, toată lumea ştie că zâmbetul nu este la modă în acest sezon.

Îmi sună telefonul. Un prieten plecat în ţări străine, europene şi relaxate mă invită la o întrevedere. Deci totuşi nu duc gunoiul astăzi. Mă învoiesc de la servici şi plec. Locul magic de întâlnire: gara. Prietenul vesel, eu sclipitor. O zi ruptă din rutină este o zi câştigată. Ţările relaxate au prostul obicei de a obişnui oamenii cu binele. Întoarcerea la originile europene de est este bulversantă şi înspăimântătoare. Prietenul se vaită obosit de aglomeraţia bucureşteană şi de arşiţa lunii iunie. Zâmbesc îngăduitor şi mândru că am anticorpi şi mă mai plec o dată în faţa relativităţii lui Einstein. E încântător Bucureştiul într-o zi de lucru, la o oră anterioară sfârşitului de program. O crâşmuliţă drăguţă, numită solemn pub, îmi serveşte un rom rece cu apă şi cola şi prietenul se miră de alcoolismul meu timpuriu. Ah, viaţă bună cu miros de gară.. Seara se încheie cu bine, în discuţii despre tărâmuri fericite, folosind comparaţii dese.


Adorm gândindu-mă la ce-am avut, ce-am pierdut, ce-aş fi vrut şi ce n-am putut. Aceleaşi socoteli mereu, aceeaşi relativitate a unghiului de deschidere. Prietenii plecaţi departe îmi dau satisfacţia că am rămas acasă. Realizările lor net superioare îmi dovedesc că sunt rezistent. Dacă ţara asta e doar un exemplu de „aşa nu”, înseamnă că eu merit o statuie pentru tărie şi eroism. Din păcate toţi mă întreabă ce am mai făcut nou şi asta îmi strică bucuria. Revin cu amănunte.

luni, 7 decembrie 2009

Noaptea Sfântului Andrei



Încet, fără grabă, mă-nghite zăpada.
Întunericu-mi intră în ochii speriaţi
Lumea-i străină, iele şi draci.



Nu mai am sâni, nici trup, nici grosime
Sunt suflet acum, o parte din tine.
Cu braţele-mi strâng genunchii la piept
Să nu-mi fie frig, să nu pot să plec.

Îmi curge-ntuneric în minte, pe mâini.
Dispar în nefiinţă, în somn şi în ieri
Amintire, te rog să nu pieri!

duminică, 6 decembrie 2009

Citat, reclamă, politică

În ultima vreme, societatea online este marcată de citate. Fie că aparțin scriitorilor și filosofilor celebrii sau folclorului, fiecare posesor de spațiu virtual afișează un citat pentru a transmite ceva interesant despre sine. Cei care dețin mai mult spațiu decât au nevoie, afișează anunțuri si reclame de pe urma cărora speră să câștige câțiva gologani.

Astăzi, 6 decembrie 2009, în ziua Sfântului Nicolae și în ziua alegerilor prezidențiale în România, Google afișează pe pagina de mail(Gmail) citatul zilei:

Quote of the Day - Kurt Cobain - "Wanting to be someone else is a waste of the person you are." (Așteptând să devii altcineva, irosești persoana care ești)
E profund, trebuie să recunoașteți, chiar dacă Kurt Cobain n-a fost vreun scriitor sau filosof antic, ci un rocker cu atitudine.

Aceeași pagina afișează și

Ai Facturi in 2 minute - www.Program-Facturi.ro - Pe Viata! Descarca acum, Programul de Facturare al Anului
gândindu-se că poate m-a găsit duminica fără programul de facturare. Dar clientul plătește indiferent de ziua săptămânii în care i se afișează reclama.

E vremea să trecem la lucruri serioase. Schimbate atent la fiecare reîncărcare a paginii apar următoarele anunțuri:

Mandreste-te cu Romania - www.MirceaGeoana.ro - Voteaza pentru ca tara sa devina lider regional in domeniul energiei
O tara minunata - www.mirceageoana.ro - a tuturor romanilor. Iti lipseste? Inca o poti avea. Afla acum.
Mircea Geoana angajeaza - bestjobs.ro/locuri-de-munca - Geoana te plateste pentru calitatile tale. Depune CV-ul acum!
Locuri de munca - www.MirceaGeoana.ro - Vom avea un Guvern competent care va salva locurile de munca!
Îmi zic, cu bună credință, că este o scăpare și reîncarc pagina de mai multe ori astfel încât adun toate aceste pilde de înțelepciune și sfaturi utile oricărui român în ziua alegerilor.

Nu era o lege care interzicea reclama electorală în ziua alegerilor? Sau mă înșel eu? Mai este vreo lege pe care să o cunoașteți în România anului 2009? Și care anume mai este respectată?


marți, 1 decembrie 2009

1 Decembrie

În dulapul mic din dormitor este un steag tricolor făcut de ea din trei bucăţi de materiale diferite. Nu ştiu de unde a luat băţul, dar este subţire şi lung, exact aşa cum ar trebui. În ciuda tuturor protestelor pe care le primeşte, bunica arborează tricolorul de 1 decembrie al fiecărui an.

La început m-am temut că vor râde vecinii de noi, fiind singurul apartament din bloc cu tricolorul arborat pe balcon. Ba chiar singurul din cartier. Vor zice că facem paradă, că suntem caraghioşi sau mai ştiu eu ce. Poate vor găsi un scop politic în asta, deşi nu pomenim vreun partid sau om politic. Una peste alta, am privit cu reticenţă cum bunica leagă cu grijă drapelul de antena veche de televizor de pe balcon.

Îl privi cu mândrie. Apoi îşi roti privirile peste întreg cartierul scufundat în anonimat şi lipsit de orice chef de sărbătoare. Copacii sunt dezfrunziţi, negri, uzi de la ploaia de azi-noapte. Blocuri gri, de 4, 8 sau 10 etaje, stau triste cu tencuiala alunecând inevitabil. Băncile sunt ude şi nu se încumetă nimeni să se aşeze. Bunica ofteză şi mă cheamă lângă dânsa.
- Uite, nu sărbătoreşte nimeni.
- Păi ce să sărbătorească?
- Cum, e ziua naţională! E adevărat că am avut mai multe zile de-a lungul timpului. A fost întâi ziua regelui - 10 mai - apoi 23 august şi acum 1 decembrie. Dar nu contează atât de mult motivul pentru care s-a ales o zi sau alta, contează că e ziua ţării tale şi ar trebui să te bucuri de ea.

Bunicul ne strigă să venim că a început parada de la Bucureşti la televizor. Intrăm amândouă şi urmărim parada comentând uniforme şi tancuri. Preferaţii mei sunt vânătorii de munte, pentru că bunicul a fost la un moment dat la o unitate de vânători de munte în război.

Parada se încheie repede. Ieşim toţi trei la plimbare, sperând ca măcar în centru să găsim un semn de sărbătoare. Câteva steaguri puse de primărie pe ici pe colo, vorba lui Pristanda: două la primărie, două la şcoala de fete... În rest linişte. Oamenii îşi văd de treburi ca în orice altă zi.
La întoarcere, steguleţul nostru ne zâmbeşte voios şi flutură puternic. O mică pată de culoare într-un ocean de griuri. La noi e sărbătoare de 1 decembrie, îmi spun cu mândrie, strângând complice mâna bunicii.

duminică, 29 noiembrie 2009

Să redefinim termenii din dicționar (III)

ÎNCRÉDERE s. 1. (pop.) crezare, crezământ, (fig.) credit. (Se bucură de ~ lui.) 2. (livr.) confienţă, (înv.) credinţă. (Nu am ~ în el.) 3. nădejde, siguranţă. (Pot să am ~ în voi?) 4. optimism. (Priveşte cu ~ viitorul.) încrédere s. f., g.-d. art. Încréderii (dex-online)

Încrederea este un principiu fără de care omul nu ar putea supraviețui. Dacă nu ar fi convins că mâncarea îi face bine, că obositorul proces de inspirație-expirație nu-l omoară, că somnul nu îi este dăunător, viața noastră așa cum o știm n-ar fi existat.

Fiind un lucru atât de important, de-a lungul timpului i s-au adăugat multiple valențe. Avem încredere întâi în părinți, apoi în profesori. Credem în autorii cărților de școală și a celor de povești. Ne câștigă încrederea cel mai bun prieten, prima dragoste. Cred că deja am ajuns prea departe și am trecut cu vederea primele dezamăgiri, primele distrugeri brutale ale încrederii. Primul prieten te poate înșela cu prima dragoste. Constați că profesorii din liceu ți-au spus numai varianta pe care o știu, iar la examene te-ai ales cu subiecte necunoscute. Părinții te-au protejat ascunzându-ți ceea ce ai fi vrut să afli deja.

Puțini dintre oamenii pe care îi cunosc au reușit să-și păstreze încrederea în valorile care le-au dat aripi odată și în oamenii care le-au fost aproape.

Vrând nevrând, trebuie să ai încredere în oameni necunoscuți. Trăim în societate și asta presupune să nu dăm bir cu fugiții din fața celorlalți. Așadar, înșelați de apropiați, trebuie să ne încredem în necunoscuți. În politicieni, în polițiști, în medici, în șefi, în vecini, în colegi, în vânzători. Și-atunci cum să nu credem în cel drag? Cum să ne îndoim de bunele sale intenții? Cum să nu răsuflăm ușurați când intram pe ușa casei. Acolo nimeni și nimic nu ne va răni.

Dar cel drag nu se vinde bine. Prietenii nu se jură că sunt mană cerească în viața ta. Pe mașinile de poliție scrie „Siguranță și încredere”. Politicienii jură câte-n lună și în stele. Medicii vă spun grav: „aveți încredere, e o operație de rutină”. Reclamele abundă de sloganuri „cel mai bun”, „cea mai eficientă”. Și în fața acestei avalanșe de oferte bune, prietenul nu știe să spuna decât „dacă ai nevoie, sunt aici”.

Mi s-a părut chiar amuzantă și ironică traducerea încrederii în optimism. Ei da, să vedem jumătatea plină a paharului, că tot n-avem altă variantă.

joi, 26 noiembrie 2009

Profil radiografie electrocardiogramă

Timpul trece. Iată o cugetare adâncă. Relativ sau nu, mai repede sau mai lent, fără o cale de întoarcere descoperită şi uzuală.

Mă întreb tot mai adesea ce am făcut într-o zi anume. Memoria mi se pare a fi un şvaiţer uriaş în găuri şi sărac în brânză. Ştiu sigur că ziua are 24 de ore a câte 60 de minute fiecare, dar nu reuşesc a regăsi nici jumătate din ele. E 7 dimineaţa (sună ceasul, mă trezesc o dată, mă trezesc de două ori), apoi direct 11 (uf, cât mai e până la pauză), 12 30 (începutul pauzei de masă), 14 (a trecut pauza, îmi fac o cafea şi aştept..), 17 (încă puţin, încă puţin), 18 (gata, plec!), 20 (mănânc de prânz şi de seară), 23 (mi-e deja somn). Sunt doar vreo 50 de cuvinte care adună întreaga zi.

Ştiu că alţii trăiesc altfel şi, teoretic, ştiu că stă în puterea mea să trăiesc şi eu altfel. Aparent însă, nu am curaj pentru asta. În plus, nu am nici un talent care să-mi permită să fiu pe cont propriu, întreţinându-mă din propria pasiune. Aici n-am încotro, trebuie să muncesc.

Mare parte din zi trece deci la birou. L-am înfrumuseţat (conform sfaturilor din revistele colorate) cu flori şi jucărele, pixuri şi o trompetă de la ultima petrecere de firmă. Îmi fac zilnic un ceai sănătos (verde sau negru) şi, din timp în timp, câte o cafea.

Am Internet. Îl folosesc pentru documentare de prin reviste, participări la concursuri on-line, muzică, evenimente de prin urbe (concerte, târguri, spectacole).. a, şi uneori (rar în ultima vreme) caut informaţii şi noutăţi legate de formarea mea profesională. Ca un cetăţean onest, modern şi familiarizat cu tehnica, uneori scriu pe bloguri. Ca persoană lipsită de atingerea muzelor, uneori scriu poezii pe site-uri de profil.

Ha, nu vă spun câţi ani am. Cumva am ştiut că la asta vă e gândul, dar nu, nu vă spun. Am să mă laud însă că nu vizionez telenovele, nu ascult manele şi nu merg la pădure la grătar. Aşa se laudă lumea în ultima vreme. Ca şi cum ar spune: „Eu nu omor, nu fur şi nu umblu cu înşelăciune”.

În jurul meu lumea e vie. Colegii muncesc (la fel ca mine, cu ochii numai în monitor, şi ei au Internet), prietenii se ceartă, se plimbă, se iubesc, strada respiră arşiţa verii cu praf şi transpiraţie. Uneori privesc pe fereastră şi zăresc jumătate de copac şi un acoperiş de fabrică. Zilnic, de la 9 la 18. Lumea e veselă când sunt destule scaune libere în tramvai.

luni, 23 noiembrie 2009

Să redefinim termenii din dicționar (II)

SINGURĂTÁTE, (2) singurătăţi, s.f. 1. Faptul de a fi singur (1); starea celui care trăieşte singuratic (1); spec. izolare morală. 2. Loc retras pe unde oamenii nu umblă deloc sau trec foarte rar; loc pustiu, lipsit de oameni (şi de animale); pustietate; p. ext. izolare. – Singur + suf. -ătate.

Studiu de caz: cauzele singurătății

Se spune că băieții își fac mai ușor prieteni pentru că sunt mai puțin predispuși la melodramă, mai puțin statornici în decizii și joacă de plăcere în echipă. Fetele, pe de altă parte, tind să se supere din nimic și să nu uite pățania multă vreme. Le ajută și memoria și capacitatea de a desface firele în optișpe. Sunt adepte practicante ale psihologiei aplicate și comparate. De asemenea, studiile spun că prieteniile se leagă cu precădere în etapa de școlarizare. Cum am terminat aproape toate tipurile de școli posibile, iar la restul am renunțat deocamdată, îmi permit să analizez, punctual, faptele care au adus fenomenul singurătății atât de frecvent în zilele mele.

Nu mi-am dorit niciodatӑ singurӑtate. N-am fost un copil timid şi neînţeles. Pӑrinţii m-au iubit și mi-au acordat toată atenția lor. Totuși, de-a lungul și diagonala timpului, am rămas singur în situații neașteptat de dese și nepotrivite. Magneți umani răspândiți în jurul meu au captat toată energia și au respins încercările mele, poate stângace, de a mă alătura lor.

Primul lucru care trebuie spus este că nu știu să semnez tratate de alianță. Dacă nu las de la mine, sunt catalogat ca înfumurat și îndârjit. Dacă ofer compromisuri la masa tratativelor, nu sunt demn de luat în seamă, om fara principii și demnitate ce sunt. La mine funcționează alianța la prima vedere, orice peticiri ulterioare fiind complet lipsite de rezultat.

Nu sunt fotogenic. Cu alte cuvinte, ies prost la prima impresie, iar în puținele cazuri în care aceasta îmi reușește, impresiile developate în timp aduc retragerea posibilor aliați și încetarea tratativelor. Aici întervine și acea lege a lui Murphy: "cu cât te strădui mai mult, cu atât iese mai prost" (Să-mi fie cu iertare dacă Murphy nu a zis așa ceva. În acest caz, ar fi trebuit să zică.)

Se pare că nu am găsit soluția potrivită pentru relații interumane normale și adaptare socială. Poate ar trebui sa-mi asum egoismul de a mă apuca de fumat. Așa aș evita momentele penibile în care stau lângă un grup de fumători carismatici încercând să mă integrez și reușind doar să tușesc bolnăvicios spre lehamitea adunării. Și aici intervine paradoxul: dacă mă îndepărtez cu vreun pretext oarecare se vorbește că mă cred mai bun și sunt distant; dacă rămân, fumătorii amabili îmi întorc spatele pentru a mă proteja de fumul nociv.

Eu unul n-am soluție încă. Nu disper și încerc acea miraculoasă cale de mijloc și toate glumițele din dotare. Ar prinde grozav de bine niște sfaturi pe care să nu le urmez, dar care să-mi justifice niște acțiuni. Voi reveni cu detalii și puncte nevralgice de îndată ce nivelul de autocompătimire va atinge pragul maxim acceptabil.

duminică, 22 noiembrie 2009

Sunt lângă tine - Cicero

Sunt lângă tine. Să n-ai teamă.
Oricât ţi-ar fi de-amar şi greu
Ades, nici n-ai să bagi de seamă
În gândurile tale-s eu.

Că vei simţi pe umeri scump trofeu
Ori lanţ de fier, ori scut de aramă
Sunt lângă tine. Să n-ai teamă.
Oricât ţi-ar fi de-amar şi greu

Aşa cum auzi mereu
Ce-n veci de veci nu se destramă
Ca focul de la Prometeu
E şoapta mea care te cheamă

Sunt lângă tine. Să n-ai teamă.

Impresii(III)

miercuri, 18 noiembrie 2009

Impresii (III)

Au trecut de atunci vreo douăzeci de ani. Anca e căsătorită cu chitaristul ei, Maria cu un inginer drăguţ şi vesel. Amândouă au copii. Se întâlnesc uneori prin Cişmigiu şi discută despre problemele adolescenţilor din ziua de azi. Anca radiază de fericire. Arată cu zece ani mai tânără, merge la concerte cu copiii (trebuie să înceapă şi ei să asculte ceva muzică bună, nu?), pleacă în concedii cu cortul prin lume, el îi cântă la chitară lângă foc, exact ca-n primele drumeţii. Maria şi-aduce aminte de mâinile lui alunecând pe corzi, de privirea lui îngheţată şi de Anca agăţată de braţul lui. De visul ei şi de teama de a-l revedea. Oare de ce s-o fi temut de fapt?

Băiatul ei cel mare e acum student la Conservator. Studiază chitara. Pe când avea vreo patru-cinci ani s-a agăţat de o chitară într-un magazin de jucării şi a refuzat să mai plece de acolo fără ea. Mama Mariei i-o cumpărase încântată de dorinţele artistice ale copilului şi se întorseseră acasă fericiţi şi bunica şi copilul. Când l-a văzut cu chitară în mână, Maria a încremenit. Degetele lui micuţe, forma palmei, încrâncenarea cu care trăgea de corzi.. totul îi amintea de el. L-a strigat şi când i-a întâlnit privirea a găsit acolo şi întunericul şi răceala din ochii lui. Copilul îi zâmbea, dar lumea lui se transformase într-un mod pe care Maria nu-l putea înţelege. I-a fost frică să nu-l piardă, i s-a rupt sufletul de dorul copilului ei mic şi dulce, dar l-a iubit de zeci de ori mai mult văzându-l hotărât în alegerea lui.

Amintirile despre întâlnirile cu el i se par copilării acum. Totuşi, de-a lungul timpului, n-a povestit nimănui despre senzaţiile ei. Undeva, în adâncul sufletului, mai păstrează şi teama şi fascinaţia inexplicabilă. Se fereşte să-l întâlnească şi inventează involuntar tot felul de motive. Dar când se uită la Andrei al ei îndoielile îşi regăsesc drumul. Şi dacă e posibil?


Impresii(II)

marți, 17 noiembrie 2009

Impresii (II)

N-a auzit nimic din cursurile din ziua aceea. Era cu gândul departe, inexplicabil, la mâinile lui ispititoare şi privirea de gheaţă. Cât de îndrăgostită părea Anca.. Se topea în ochii lui. De când o ştia era veselă şi plină de viaţă, mereu dornică de aventură şi sport, mereu pusă pe şotii. O fată deşteaptă care-i plăcuse întotdeauna. Drumurile li se despărţiseră după liceu, dar îi făcea mereu placere s-o revadă. A adormit cu gândul că Anca era norocoasă să poată iubi aşa, cu toată fiinţa şi fără urmă de îndoială. Era ceva ciudat la tipul acela, dar dacă Ancăi îi plăcea atât. Şi-apoi fără chitară, Mozart şi atitudinea de scenă nici nu era atât de înspăimântător.

Era întuneric, se auzea un şuierat şi i se părea că e frig. Fereastra era deschisă. A vrut să se ducă s-o închidă, dar cineva sau ceva o ţinea în pat. A vrut să strige, dar n-a putut. Un fior rece cunoscut îi trecu pe şira spinării. Respira greu. S-a întors şi a văzut-o pe Anca ţinând-o de mână. Cu ochii roşii de plâns, fără cuvinte, Anca îi făcea semn să nu plece, să n-o lase singură. Cu cealaltă mână îi arăta ceva în întuneric. Nu vedea nimic. Afară se dezlănţuia furtuna şi tare ar fi vrut să închidă geamul înainte. Pentru cât de firavă era, Anca avea o forţă incredibilă. Când a privit-o din nou, în locul ei era el, râzând, cu ochelarii de soare pe nas, ţinând-o de mână strâns. Cu mâna liberă, Maria îi smulse ochelarii şi o lumină puternică o lovi în faţă. Se trezise, soarele intrase în cameră prin fereastra larg deschisă. În cameră era frig. Se scutură de urmele visului şi se uită la ceas adormită.

Încă nu-şi băuse cafeaua când a sunat telefonul. Anca o invita la o plimbare prin parc, să-şi mai depene din amintiri. Căută o scuză, dar până să alcătuiască una coerentă, Anca apucă să-i spună că el e plecat din oraş şi e una din puţinele ocazii în care poate ieşi cu fetele la palavre. Răsuflând uşurată, Maria acceptă zâmbind. După ce închise telefonul se întrebă pentru o clipă dacă o să-i povestească Ancăi visul şi temerile ei. Probabil că nu.

Anca vorbi puţin despre facultate, despre colegi şi prieteni noi, despre părinţii ei şi foarte mult despre el. Erau împreună de un an şi ea visa la nuntă şi la copii cu ochii lui. Îi lăuda muzica, inteligenţa, umorul. Nu-şi dorea nimic altceva decât fericirea lor împreună. Maria, reticentă, nu vorbi prea mult. Îi spuse doar că sunt tineri şi au tot timpul, să nu se grăbească. S-au căsătorit după două luni, iar Maria nu s-a dus la nuntă, scuzându-se lamentabil.


Impresii(I)

luni, 16 noiembrie 2009

Impresii (I)

Mâna dreaptă avea unghii lungi şi un pic ascuţite. Deşi era slabă şi destul de mică, mâna lui îşi păstra masculinitatea. Atingea cu forţă sau abia simţit corzile chitarei, lăsând sunetele să iasă controlat şi armonios. Era încordat şi traspirase. Maria îl privea fascinată, stând complet incomod, în picioare, lângă uşă. Parchetul scârţâia groaznic şi orice mişcare era aspru sancţionată de privirile pline de nemulţumire ale celor care ajunseseră suficient de devreme pentru a găsi scaune libere. Nici prin gând nu-i trecea să se mişte, aproape nu clipea. Mâinile lui îi captaseră privirile. Muzica lui Mozart răsuna din chitări în încăperea mult prea mică şi supraîncălzită. Cei doi artişti aveau câte un pahar cu apă lângă scaun. Al lui era răsturnat pe podea.

Când au terminat de cântat, au salutat publicul şi au plecat. Fără bis sau alte serii de aplauze. Maria încă îi privea mâinile când a trecut pe lângă ea, îi privea mâinile şi când a rugat-o să-i facă loc să iasă. Abia atunci şi-a ridicat privirile şi l-a privit în ochi. Avea o privire întunecată şi rece, care a generat un fior prin toată fiinţa ei. În acea clipă i-a uitat mâinile. S-a chinuit mult după aceea să şi le amintească, dar n-a mai reuşit. Şi-a amintit totuşi senzaţia pe care a avut-o privindu-i mâinile grăbite pe corzi. Era ceva viu acolo, o forţă necunoscută ei.

E ciudat cum, după multă vreme de atunci, Maria retrăieşte senzaţia de fiecare dată când aude acea bucată din muzica lui Mozart. Ca şi cum i s-ar fi impregnat în piele mirosul unei nopţi de dragoste.

Într-o zi, mergând spre facultate, se auzi strigată de o voce cunoscută. Era Anca, o fostă colegă de liceu, pe care n-o mai văzuse de câţiva ani. Îi făcu semn cu mâna şi se întoarse din drum să o salute cum se cuvine. Anca nu era singură. Se ţinea strâns de braţul unui tânăr, îmbrăcat într-o geacă de piele maro. Avea blugi jerpeliţi şi tenişi. Purta ochelari de soare şi Maria nu l-a recunoscut din prima clipă. Abia când Anca îi făcu prezentările şi a dat mâna cu el şi-a dat seama că este el. Fiorul era acelaşi, mâinile erau aceleaşi, iar când şi-a scos ochelarii de soare a constatat că şi ochii erau aceiaşi. Anca stătea în continuare agăţată de braţul lui şi nu-l slăbea din ochi. Era clar foarte îndrăgostită. I-a povestit numai despre el şi muzica lui. El nu zicea nimic, îşi pusese înapoi ochelarii şi Maria era convinsă că o fixează cu privirea din spatele lor. Fiorul rece n-o părăsea deloc. Au schimbat numere de telefon şi au promis să se revadă curând la o bere. Era ferm hotărâtă să nu accepte vreodată o întâlnire cu ei.
(va continua)



Acolo - Nichita Stanescu

vineri, 13 noiembrie 2009

Acolo - Nichita Stănescu


Acolo, la locul acela înalt
la subţioara aripii păsării migratoare,
eu mi-am făcut biserică şi altar,
unde fructele cerului, stelele
se spovedesc de sămânţa lor,
unde
ochiul meu se spovedeşte de lumina văzută,
neschimbată în verb –
acolo unde
la subţioara aripilor păsărilor migratoare
m-am cununat cu tot ce moare.


Cap Sunion - Atena, Grecia




Yasunari Kawabata – Ţara zăpezilor(Yukinugi)

miercuri, 11 noiembrie 2009

Yasunari Kawabata – Ţara zăpezilor(Yukinugi)


Romanul “Ţara zăpezilor” a apărut în 1948. Douăzeci de ani mai târziu, Kawabata va primi premiul Nobel pentru literatură, fiind primul scriitor japonez laureat al acestui premiu. Printre cărţile sale, traduse şi răspândite în întreaga lume, se numără nuvela de început “Dansatoarea din Izu” şi romanele “Maestrul de go”, “O mie de cocori”, “Vechiul oraş imperial”, “Frumuseţe şi întristare”.




Adept al tradiţionalismului japonez, Kawabata dezvăluie în “Ţara zăpezilor” o lume fascinantă şi îndepartatăa mie, ca timp şi spaţiu. Pentru cititorul european al secolului XXI, personajele cu ten de porţelan, albit de pudră, chimonoul, obi-ul colorat, sandalele de lemn purtate iarna pe zăpadă, ţesătoarele de chijimi, băile fierbinţi din staţiunile cu izvoare calde, chiar zăpezile de câţiva metri sunt lucruri poate ciudate. Pot fi privite de la distanţă, fără pic de implicare şi fără dorinţa de a le cuprinde. Dar, textul lui Kawabata nu te lasă nesimţitor la toate cele dragi lui. Stanca Cionca, în prefaţa romanului apărut în 1974 la editura Univers, spunea: “Strălucirile textului stau în vibraţia intensă a imaginilor”. Totul este imagine în Ţara zăpezilor. Este un album de peisaje, de portrete, de anotimpuri. Dar, mai întâi de toate, este o poveste de iubire.


Povestea de dragoste dintre personajele din hanul Ţării zăpezilor este poate o poveste veche. Ea este o tânără gheişă, el este un călător venit să-şi găsească liniştea pe cărările muntelui. Apoi el revine în fiecare an, pentru a admira culorile frunzelor de toamnă, pentru a redescoperi zăpezile, pentru a respira aerul proaspăt în veri cu arşiţă. Aşa iubesc japonezii poate: cerebral, tumultos, patimaş, distant, protocolar, pe ascuns, liber, fără prejudecăţi, supus tradiţiei.


Te farmecă descrierile şi faptul că toată acţiunea cărţii este provocată de dorinţa de contemplare. Filosofia de viaţă a personajelor, simpă şi crudă uneori, denotă doar o poftă de viaţă teribilă, o libertate de exprimare şi de gândire pe care nu o văd în jurul meu.
”Deasupra gulerului răsfrânt al chimonoului, ceafa ei albă dezgolită părea un evantai deschis. O ceafă rotundă, adânc decoltată în spate. Pielea pudrată răspândea o undă de însingurare. Îi era ceafa ca de lână moale..”
În “Ţara zăpezilor” este o alta lume, care ştie să admire şi să respecte tot ce este înăuntrul şi înafara ei. Te îmbie la meditaţie şi introspecţie, aduce linişte şi miresme plăcute de toamnă ruginie.




“Marea zbuciumată
Şi, până la insula Sado,
Calea laptelui.”
(Haiko de Matsuo Basho, sursa de inspiraţie a lui Kawabata în ultimul capitol din “Ţara zăpezilor”)




luni, 9 noiembrie 2009

Arta liberă

Vorbeam deunăzi despre responsabilitate ( http://ofz-dictionarexplicativ.blogspot.com/2009/11/sa-redefinim-termenii-din-dictionar.html ) şi despre implicaţiile ei în tot ce ne înconjoară şi ne tulbură gândurile şi somnul. Revin asupra aceluiaşi subiect numai din cauza faptului că uneori perspectiva se schimbă şi panorama se transformă într-un coltlon întunecos şi necunoscut.

Responsabilitatea vine la pachet cu dorinţa. Artistul, un caz aparte de libertate exprimată şi asumată, îşi primeşte mult dorita recunoaştere dacă reuşeşte să convingă criticii, specialiştii şi publicul de valoarea produsului său. Astfel, libertatea sa este îngrădită chiar de cele mai stricte reguli, cele ale gustului propriu altui om. Istoria artei este doar o mică parte din baza acestui gust, pentru că altfel toate statuile ar fi fost Afrodita şi toate picturile ar fi reprezentat îngeraşi sau oameni bogaţi. Cine a decis că Dali este un geniu şi nu un nebun? Şi cât de siguri putem fi de această decizie? Puterea criticului este dată de poziţia şi credibilitatea sa, de sprijinul altor critici, de abilitatea celor de la marketing de a vinde produsele apreciate de el.

Artistul primeşte responsabilitatea de a respecta decizia criticului atunci când doreşte ca produsele sale să se vândă. Poate, desigur, să ignore această părere şi să persevereze, dar atunci banii şi recunoaşterea mai pot veni numai după moartea artistului şi a criticilor contemporani lui. Există cazuri. Revoluţiile în artă se fac greu, pentru că mentalitatea se schimbă şi mai greu.
Dar ce se întâmplă de când Internetul a dat tuturor posibilitatea de a fi critic şi artist în acelaşi timp? Vă spun eu: capra vecinului e acră, strugurii verzi trebuie să moară, o luptă pe publicare şi pe anonimat. Cei care au plantat sămânţa, fie ea şi cu intenţia de grâu bun, se bucură de o nesperată buruiană comercială aducătoare de trafic şi cote bune în lumea online. Contestatarii pot doar convinge alţi contestatari să le aducă un pic de trafic pe blogul personal, locul de autorecunoaştere supremă, sărac şi liber.

marți, 3 noiembrie 2009

Să redefinim termenii din dicţionar (I)

Responsabilitate - RESPONSABILITÁTE, responsabilităţi, s.f. Obligaţia de a efectua un lucru, de a răspunde, de a da socoteală de ceva, de a accepta şi suporta consecinţele; răspundere. ♦ Funcţie, sarcină de responsabil. –Din fr. responsabilité. (http://www.dex-online-ro.ro)

Sunteţi de acord? Ce înseamnă a fi responsabil? Social, în artă, pe stradă, în presă, în dragoste, în natură, oriunde. Este într-adevăr o obligaţie? Vă aştept, fie şi doar cu un cuvânt.


duminică, 1 noiembrie 2009

Ais

În staţia de metrou era lume. Coborî strecurându-se prin mulţime şi se îndreptă spre cea mai apropiată ieşire. Nu-i păsa unde ajunge. Mirosul greu de la metrou, transpiraţia oamenilor de lângă el, zumzetul nesfârşit, toate îl făceau să meargă cu pas grăbit deşi oboseala se lupta să-l doboare. Când a ieşit în stradă avea broboane de sudoare pe frunte şi cămaşa lipită de spate. Doar câteva raze roşiatice de soare mai luminau strada, dar arşiţa zilei de vară încă nu amorţise. O adiere molatecă de vânt i se împletici prietenoasă în păr. Drumul îi era mereu acelaşi, cel puţin în zilele lucrătoare, dar astăzi însoţise un coleg de serviciu şi fără să-şi dea seama se trezise că s-a îndepărtat de traseul zilnic. Era aproape derutat. Nu pentru că s-ar fi rătăcit, ci pentru că extras din cotidian era din nou Rareş. Un Rareş de care uitase de mult şi care tocmai se trezise ca Frumoasa din pădurea adormită, nu în mijlocul pădurii, ci în mijlocul străzii. În jurul lui tăcere. Oameni grăbiţi, apatici , încruntaţi, cu privirea lăsată în pământ, ruşinaţi de viaţa lor şi revoltaţi faţă de tot ce se întamplă.

- Bine domnişoară, vă vom contacta noi cât de curând pentru a vă comunica rezultatul interviului. Eu zic că a decurs bine, dar mai avem şi alte interviuri programate.
- Mulţumesc. Bună ziua.
Abia când a ieşit pe uşa firmei, în stradă, Miruna a îndrăznit să repire. Adânc, socotit, cu teamă, fără să se poata sătura. Interviul durase doar jumătate de oră, dar de două zile de când ştia de el nu mai avusese linişte. Lucra de câţiva ani la aceeaşi firmş şi era pentru prima datş când încerca să găseasca altă slujbă. După câteva CV-uri trimise pentru posturi similare cu al ei, urmaseră câteva interviuri. Se plictisise de la interviu, ofertele de bani nu erau grozave şi munca exact aceeaşi ca şi până acum. În cele din urmă a găsit anunţul unui post de radio care căuta editori de ştiri şi oferea o bursă de specializare. A aplicat fără urmă de speranţă, atrasă de experienţa compunerii unei scrisori de intenţie pentru un astfel de post. După câteva zile telefonul sunase şi iat-o la interviu. Timp de două zile nu se gândise decât la o singură întrebare: „De ce aţi aplicat la acest post?” Răspunsul era invariabil acelaşi: „Ca să scap de tot, să fug, să evadez din viaţa mea comodă, calduţă şi insipidă..” Nu putea totuşi să le spună aşa ceva. După două zile de frământări nu găsise nimic care să sune profesionist cât de cât. Ajunsese la interviu aproape disperată, transpirată şi cu părul răvăşit. Un domn amabil, de vreo 40 de ani a invitat-o politicos să ia loc, i-a oferit apă şi câteva minute de linişte. Apoi a întrebat. Răspunsul primit l-a făcut să-şi ridice ochii din CV-ul ei şi să-şi scoată ochelarii. Interviul continuase mult mai puţin protocolar, amical aproape. În jumătate de oră trecuseră prin politică, literatură, evenimente şi personaje mondene, excursii pe munte. Abia acum, în strada, Miruna a realizat ce-i spusese: „Pentru că vreau să zbor”. Zâmbi trist, convinsă ca n-o să mai fie căutată. O îngheţată mare e încheierea perfectă pentru o zi cu atâtea emoţii.

Rareş nu avea nimic de făcut. O garsonieră comfort 2 îl aştepta goală. Cei câţiva prieteni aşteptau să fie sunaţi. Hoinăreala pe străzi îi făcea bine, îi relaxa mintea obosită alungându-i toate gândurile. Parcă nu mai văzuse oameni înainte. Îl surprindeau feţele arse de soare, hainele colorate de vară, îl amuzau cei care alergau un autobuz prea plin, cu câte o servietă atârnată de gât. Pe trotuarul celălalt o fată frumuşica se lupta cu o îngheţată prea mare. Îi cursese pe mâini şi pe bărbie, dar nu se dădea bătută şi nici nu se sclifosea ştergându-se în continuu. Părea că are mare nevoie de îngheţata respectivă. O maşina de pompieri trecu în goană, cu toate sirenele pornite şi toate privirile se îndreptară spre ea. Maşinile îi făcura cu greu loc. Între timp fata dispăruse. În rest nu părea nimic schimbat, lumea era în aceeaşi mişcare de haos controlat. I se făcu poftă de îngheţată, de viaţă, de mare. Schimbă brusc direcţia şi o luă spre casă. Deschise calculatorul şi îi trimise un e-mail şefului spunându-i că îşi ia liber vreo doua zile din motive personale urgente, apoi închise calculatorul. Neîncrezator, îi lăsă şefului şi un mesaj pe telefon. În jumătate de oră era în maşină, alergând prin traficul infernal al oraşului spre mare. Oprind la o trecere de pietoni, o văzu pe fata cu îngheţată traversând. Părea abătută. Îi dori în gând numai bine.

Miruna se întoarse tresărind. Într-o maşină oprită la semafor un tânăr zâmbea cu faţa scăldată în lumină. Nu-i vedea ochii din cauza ochelarilor de soare, dar figura lui senină îi dădu cumva curaj. În clipa aceea telefonul sună. Asurzită de claxoanele nemulţumite ale maşinilor, oprită pe trecerea de pietoni, Miruna primi oferta celor de la radio: 3 luni de practică şi specializare pentru un post de radio-redactor, cu un salariu de începător, dar perspective bune. „Avem nevoie de entuziasmul dumneavoastră domnişoară. Ne trebuie oameni care ştiu să zboare, altfel nimeni nu ne va asculta”. Închise telefonul şi-şi termină traversarea cu greu, înjurată din toate părţile. Doar tânărul zâmbitor era calm şi răbdător. Îi dori drum bun şi fără să-şi dea seama îl salută cu un zâmbet.

Căţărat pe creanga unui copac, Ais îşi freca mâinile satisfăcut. Îi plăcea când ziua se încheia cu astfel de succese. De fapt, nici nu-i era prea greu, oamenii îşi rezolvau singuri necazurile dacă reuşeau să se privească unii pe alţii şi să înveţe. Întodeauna îşi găseau drumul, el doar le dădea câte un impuls în direcţia buna. Cu aripile obosite, Ais putea să iasă în sfârşit din tură şi să ia masa la malul mării cum îi plăcea. Mâine era tot zi de muncă.

vineri, 23 octombrie 2009

Julio Cortázar - Despre ‚Poveşti pe care mi le spun eu singur’

Nu sunt dintre cei care adorm în clipa în care au pus capul pe pernă. Mai ales atunci când sunt singur şi dimensiunile patului gol mă copleşesc. Când eram mic, bunica îmi alina clipele urâte dinaintea somnului sănătos cu o poveste inventată de dânsa. De cele mai multe ori, o ceream pe cea cu pisoiul şi adormeam înainte ca bunica să aibă şansa de a construi finalul. Aşa că povestea cu pisoiul nu are sfârşit. Am crescut şi am rămas să dorm singur, fără bunica şi poveştile ei eficiente. De atunci, oricând mă cuprinde urâtul sau tristeţea, oricând întâmplările de peste zi mă ajung din urmă şi nu-mi dau pace, îmi spun singur poveşti. În mai toate, eu sunt eroul.
În poveştile pe care Julio Cortázar le spune înainte de somn, pentru a umple jumătatea goală a patului, nu se numără oi. Se ţes gânduri şi vise, care, deşi se pot întrerupe prin simpla deschidere a ochilor, capătă viaţă proprie, iar personajele lor independenţă. Cortázar este eroul poveştilor sale. Un camionagiu liber, pe drumuri pusti, în nopţi friguroase şi întunecate, unde numai lumina orbitoare a farurilor lasă dâre adânci şi crâmpeie de imagine. Întotdeauna îl cheamă Oscar. Uneori visele sunt erotice, alteori liniştite şi simple (doar un drum în noapte, singur, cu toată viaţa în camion – saltea, lampă, ţigări, radio), alteori zbuciumate. Când poveştile se termină cu prăbuşirea în prăpastie, Cortázar deschide ochii rupând vraja şi caută mijlocul cald al soţiei.
Când personajele devin reale şi povestea devine reală. Julio Cortázar trece graniţa imaginaţiei cu atâta uşurinţă, traversează lumi inexistente, amestecă şi umple de culoare drumurile de munte. Graţios împletite în poveşti, cuvintele sale lasă urme ca farurile camionului pe stânci, fascinează şi învăluie pline de adevăr.
Cine vă spune poveşti?



joi, 22 octombrie 2009

Julio Cortázar - Despre ‚Orientarea pisicilor’

Un cuplu tânăr, îndrăgostit şi proprietar al unei pisici. Nimic neobişnuit, nimic care să le strice liniştea. Până când el observă că între ea şi pisică există ceva ce nu exista sau de care el nu ştiuse, ceva nedefinit care-l tulbură într-un mod neînţeles. Îi urmăreşte toate gesturile, încearcă să-i pătrundă toate gândurile, să-i înţeleagă toate privirile. Degeaba. Ştie că nimic nu va mai fi la fel, că ea nu este numai a lui şi că el nu va putea afla niciodată ce este dincolo, în celelalte lumi ale soţiei sale. Lovindu-se de neînţeles, iubind şi fiind iubit, dar fără accepţiunea totalităţii, el ştie că ar putea s-o piardă în orice moment. Îi este teamă, priveşte pisica suspicios şi propria sa soţie îi pare străină.


Apoi vine expoziţia de artă, merg împreună ţinându-se de mână, privesc atent fiecare tablou şi... în cel care reprezenta o pisică uitându-se în apus, graţioasă şi nemuritoare, ea dispare. Nu se poate împotrivi dispariţiei, dar o acceptă şi se îndepărtează împreună în noapte, mână-n mână.
Julio Cortázar mă pune inevitabil pe gânduri, fie că îl citesc în tramvai dimineaţa sau seara în liniştea patului meu. După fiecare poveste ţesută de imaginaţia sa rămân cu un gust familiar. Îi regăsesc personajele lângă mine ţinându-mă de mână într-o galerie de artă şi dispărând fără urmă într-un tablou.
În ‚Orientarea pisicilor’ am găsit confirmarea că dragostea nu este un panaceu universal, nu vindecă şi nu aduce o comuniune totală. Acum ştiu că nu voi stăpâni fiinţa de lângă mine, ca pe un sclav, mă voi teme de neputinţa mea de a înţelege şi mă voi ruga să ma aleagă în fiecare zi pe mine. Atât.



marți, 13 octombrie 2009

Julio Cortázar

„Acest sentiment al fantasticului.. este aici, la fiecare pas, vreau să zis, în orice moment, şi constă mai presus de toate în faptul că tiparele logicii, cauzalitatea timpului şi a spaţiului, toate cele pe care inteligenţa noastră le acceptă de la Aristotel încoace drept imuabile, sigure şi liniştitoare sunt brusc răsturnate, afectate de un soi de.. vânt interior, care dislocă, cere imperios o schimbare.” Julio Cortázar


Nu cred că scrierile lui Julio Cortázar pot fi povestite. Mai degrabă descoperite sau, şi mai bine, trăite. În textele sale intri neavertizat de fiecare dată, oricâte ai fi citit înainte. Lasă urme adânci, active, care te umplu de gânduri, de întrebări ca „ce-ar fi dacă”, „oare cum e posibil”, „cum de nu mi-am dat seama până acum”. Când reuşesc să înţeleg şi să cuprind universul său, un zâmbet complice mă detaşează de ‚ceilalţi’, neiniţiaţii, care nici nu bănuiesc câte sunt posibile într-o lume, care este totuşi această lume, dar de departe alta. Este ca acel moment trăit în singurătate când o buburuză curajoasă ţi se caţără pe mână ca apoi să se lanseze în zbor şi să se facă nevăzută într-o clipă.
Vă trimit buburuzele mele de prin volumele lui Cortázar (Bestiar, Cât de mult o iubim pe Glenda - ed. Polirom) şi le aştept pe ale voastre.

Despre ‘Porţile paradisului’
O poveste de iubire tristă ar zice lumea. Pornită din cabareturile pline de fum şi tango din Buenos Aires, unde nuanţele de piele se amestecă provocator, îndrăzneala Celinei şi a lui Mauro devine o căsnicie liniştită, blândă şi perfect normală în aceiaşi ochi aspri ai lumii. Dragostea lor loială, dincolo de orice pasiuni exagerate, este povestită prin prisma avocatului decent care nu reuşeşte (şi nici nu doreşte) să se despindă de farmecul vieţii celor doi. Moartea de boală urâtă a Celinei, pe care o ignorau şi o tratau drept ’slăbiciune’ îi lasă pe Mauro şi pe al său prieten pradă amintirilor şi lucrurilor banale. Încercând să-şi alunge gândurile şi sentimentele, cei doi o regăsesc pe Celina, dincolo de moarte, în locul în care sufletul său se lasă pradă visului: în cabaretul plin de fum şi acorduri de tango.Descrierile amănunţite ale pregătirilor de înmormântare amestecate cu amintiri şi sfârşite în atmosfera cabaretului, descrierile aproape vizuale ale tangoului cântat şi dansat aici, descrierile trăirilor în doi care palpită dincolo de cuvinte, fac din această povestire o răsuflare caldă, o escapadă din canoanele societăţii. În final, nu am găsit nimic trist. Toţi murim, mai mult sau mai puţin frumos, dar câţi avem curajul şi norocul să iubim?!



joi, 8 octombrie 2009

Umberto Eco - Misterioasa flacără a reginei Loana

Opera lui Umberto Eco este mereu surprinzătoare: istorie, lingvistică, umor, fantezie, adevăruri surprinse cu subtilitate, minciuni încărcate de adevăr. “Misterioasa flacără a reginei Loana” este diferit. Între lumea noastră şi lumea „cealaltă” se naşte o prăpastie. Ne trezim brusc pe marginea ei şi abia atunci îi observăm existenţa, atunci ne întrebăm cât este vis şi cât realitate. Căutându-se pe sine, Umberto Eco traversează prin prisma încărcăturii lor emoţionale perioade intime ale vieţii sale, copilăria şi adolescenţa. Caietele de şcoală şi cărţile de aventuri care i-au costruit imaginaţia şi i-au definit sentimentele sunt primul sertar în care autorul caută indicii. Memoria pierdută în urma unui atac cerebral este de fapt adevăratul „eu” interior. Construit din amintiri, senzaţii şi imagini, omul este un spirit liber. Averea e trecătoare, ideile se schimbă, istoria e maleabilă şi interpretabilă, societatea te înghite sau dimpotrivă te exclude, dragostea nu piere, alegerile ne aparţin chiar dacă ulterior nu le mai putem explica, nu uităm curajul, nu pierdem inocenţa, doar o ascundem sub masca maturităţii. Romanul este unul de suflet, plin de întrebări al căror ecou nu cred să-mi părăsească vreodată urechile. M-am regăsit în eroii poveştilor, în copilul neînfricat bântuit de frică, în micul revoluţionar care recită la şcoală poezii patriotice absurde fără greşeală, în îndrăgostitul nemărturisit care umple caiete cu versuri proaste şi desperecheate. M-am descoperit paznicul unei iubiri unice, pe care o regăsesc sămânţă a tuturor iubirilor mele. Colecţia de cărţi şi reviste alcătuită cronologic în roman se constituie într-o listă de lectură obligatorie pentru vara vieţii. Un roman de căutări, de introspecţie, de revelaţie a gusturilor şi miresmelor, prin care se încearcă ridicarea unei punţi peste prăpastia lumilor care ne înconjoară. „Dar de ce se face aşa întuneric?” este cel mai bun răspuns.

marți, 6 octombrie 2009

Marilynne Robinson – Galaad


Am început să citesc Galaad în autobuz mergând spre servici. O primisem întâmplător de la un prieten şi nu mă aşteptam la absolut nimic atunci când am deschis cartea. Este important de stabilit contextul în care citim o carte pentru aprecierea corectă a părerilor exprimate ulterior. În autobuz fiind preferam o lectură uşoară, de la care să-mi pot abate liniştit atenţia atunci când în jurul meu lumea se înghesuie, se ceartă sau se agită inutil. Reuşisem să parcurg doar primele fraze, în care făcusem cunoştiinţă cu personajele şi locaţia, şi am fost întrerupt. Am reluat lectura, iar după alte câteva fraze nu am mai putut fi readus din Iowa decât la staţia de destinaţie.
Cartea se constituie sub forma unei scrisori a reverendului John Ames către fiul său în vârstă de doar şapte ani. Bolnav de inimă şi înaintat în vârstă, preotul doreşte să-i transmită fiului său amintiri de familie care altfel ar fi rămas pierdute. Obişnuit să-şi scrie predicile înaintea slujbei, John Ames găseşte în scris deopotrivă linişte şi răspunsuri ale conştiinţei sale la întâmplările vieţii. Adresarea este atât de directă şi de sinceră încât m-am simţit părtaş la o discuţie cu domnul Ames, pe prispa înfierbântată a unei case din America, unde fiul său fugăreşte pisica, iar tânăra sa soţie ne serveşte limonadă rece. L-am simţit ascultându-mi părerile atent şi asimilându-le în discuţia noastră. Apoi mi-a descris oraşul din care nu a lipsit decât în anii de seminar, oamenii şi schimbările prin care au trecut într-o perioadă dificilă de război, foamete şi aboliţionism, mi-a prezentat prietenii săi şi istoriile lor. Ames povesteşte despre bunicul şi tatăl său, despre relaţia dintre ei, despre femeile din viaţa sa – mama, soţia, copila moartă prematur. Povesteşte despre prietenul său din copilăria care i-a dăruit pe unul din fii săi – cel mai drag – pentru ca Ames să nu rămână singur.
Sfaturile şi explicaţiile sunt atât pentru fiul său cât pentru el însuşi şi pentru mine, cel ce ascult fascinat. Povestindu-i copilului relaţiile speciale dintre oamenii din jurul său, într-un ritm cald şi cu umor, preotul îi lasă acestuia îndreptare de viaţă care-i vor sluji vreme îndelungată. Scrisorile tatălui pot fi citite la 10 ani, dar şi la 70 de ani, iar printre rândurile lor se găsesc răspunsuri la încercările vieţii.
Totul este legat de oameni. În Kansas-ul arid, mormântul aproape pierdut al bunicului său creează un moment şi o legătură între John şi tatăl său. Soţia, fără multe cuvinte, construieşte o legătură între John şi fiul său dăruit. Într-un păienjeniş de relaţii, viaţa se arată crudă şi scurtă.
O carte într-un dialog sensibil pentru care în 2005, Marilynne Robinson a primit premiul Pulitzer.


joi, 24 septembrie 2009

Steve Vai la Cerbul de Aur 2009

Steve Vai a cântat la Braşov în seara zilei de 6 septembrie 2009, în cadrul festivalului Cerbul de Aur.

Au trecut aproape trei săptămâni de la terminarea festivalului. În tot acest timp am aşteptat să apară cronici, fotografii, discuţii, ceva care să amintească de trecerea maestrului prin Braşov. Tăcere.
Pentru mine a fost prima dată când am avut ocazia să-l ascult şi, de asemenea, prima dată când am gustat atmosfera festivalului la faţa locului. Astfel, mi-am luat aparatul de fotografiat, haine de ploaie şi frig şi m-am pornit la un drum de câteva ore pe DN1 (mereu nespecificat şi surprinzător numărul de ore). Dat fiind că Steve Vai a cântat duminica, am parcurs drumul Bucureşti-Braşov de două ori în aceeaşi zi, ceea ce poate fi obositor, dar a meritat fiecare kilometru.
Vremea nu a ţinut cu nimeni. Şi-a făcut de cap cu o ploaie măruntă şi rece, cu nori şi ceaţă. Braşovul era însă festiv, vesel şi primitor, lume multă peste tot, dar curat şi locuri de parcare disponibile. Mi-au mers la suflet panorama oraşului, zidurile cetătăţii vechi, scena şi luminile, biserica Neagră. Şi Steve Vai.
Singurele referinţe la prestaţia dânsului din acea seară au numărat cele trei piese cântate fără trupă, au elogiat prezentarea aproape imbecilă, s-au văitat de ploaie şi au fâlfâit premiul pentru întreaga activitate decernat de TVR. Merită spus că au fost trei piese superbe (printre care Tender Surrender) în piaţa Sfatului din Braşov, un solo incredibil de chitară? Merită spus că am fost mândră de steagul ţării luminat care străjuia adunarea, de sunetul impecabil, de aplauzele entuziaste ale publicului? Ar merita spus că muzica lui Steve Vai nu se difuzează pe niciunul din posturile televiziunii române şi că promovarea unor astfel de evenimente este aproape inexistentă? Nu mă interesează nici câţi bani s-au cheltuit, nici suma plătită lui Vai. Nu vreau să ştiu de certuri şi scandaluri şi alţii care puteau face mai bine, dar din motive evidente şi totuşi necunoscute n-au făcut. În atmosfera serii ploioase de la Braşov, pe 6 septembrie 2009, Steve Vai şi-a lăsat muzica în urechile mele, iar eu mi-am plecat recunoscător capul. Pe curând.

















joi, 17 septembrie 2009

Toleranţă

Răspuns la articolul doamnei Anemari Necşulescu - http://anemari.revistatango.ro/2009/09/calatorie%E2%80%A6-informativa/

Traversez traficul bucureştean cu minim două tramvaie, de minim două ori pe zi. În jurul meu lumea se ceartă, se înjură, se împinge, se agită inutil. Am descoperit că atât cei cauzatori de zgomot, cât şi cei deranjaţi de zgomot sunt la fel de vinovaţi. Şi apelativele curg: “mamaie”, “duduie”, “nesimţitule”, “manelist”, “rocker”, “puşti idiot”, “ţărancă”, “ţigan”, etc.
Zilele trecute, de dragul celor din tramvai probabil, un vatman zelos a închis uşile în nasul unei femei gravide care alergase vizibil după mijlocul de transport pentru că doamna era de altă etnie. Două fete acre şi simandicoase o comentară pe aceeaşi însărcinată că toarnă copii la normă. Probabil se cunoşteau de multă vreme pentru că eu nu mi-aş fi permis să fac afirmaţii despre istoricul medical al doamnei altfel.
Şoferul unei ambulanţe cu toate sirenele şi semnalele luminoase pornite a fost apostrofat de colegii mei de trafic pentru că a ales un traseu aglomerat şi împiedică tramvaiul. Mi-am cerut scuze în numele celui care a îndrăznit să nu consulte harta RATB îinainte de solicita salvarea într-o zonă aglomerată.
Iritat de fundalul sonor care răzbătea prin căştile unui tânăr, un individ puţin mai în etate decât sursa de zgomot a urlat, înjurat şi bodogănit până la coborârea măreţei sale persoane, acoperind cu mulţi decibeli firicelul de muzică neplăcută lui.
Oameni duhnind a parfum de orice calitate, strâmbă din nas când văd oameni săraci mirosind curat doar a săpun.
O doamnă elegantă, care-şi plimba copiii obraznici şi în continuă mişcare cu un autobuz foarte aglomerat, a pleznit peste faţă o tânără care a îndrăznit să-i roage pe micuţii de 10-12 ani să nu mai tropăie pe picioarele ei. “Tineretul din ziua de azi nu mai are ruşine, ar trebui bătuţi toţi cu parul” susţinu doamna, uitând că şi progeniturile dânsei vor ajunge în acea categorie cât de curând.
Totul ne deranjează, ne enervează, ne irită. Frustarea şi nervii participanţilor la viaţa comună a drumurilor ating cote înalte. Surprinzător, facem acelaşi traseu în fiecare zi, ne ciocnim aproape de aceiaşi oameni, dar nervii nu contenesc. Mă întreb dacă doar am devenit teribil de egoişti şi ni se pare firesc să se întâmple totul conform normelor proprii sau chiar suntem atât de intoleranţi. Oricare ar fi motivul, este trist.


vineri, 11 septembrie 2009

Îndoiala

„Doriţi plic alb sau dosar plic alb?” Întrebarea mă năuceşte pe moment şi răspund grăbit:
„Plic.Dosar.Nu, plic, vă rog”
Ies din librărie convinsă că am făcut alegerea bună. Aveam listă cu ce-mi mai trebuia pentru înscriere şi pe lista mea scria „plic alb”. Mulţumită de calitatea şi dimensiunile plicului, bifez în listă şi-mi continui alergarea după copii şi adeverinţe.
După vreo două zile de când bifasem plicul, îmi pică sub ochi un dosar. Simplu, curat, cu numele scris mare pe el: „dosar”. Fără să vreau îmi amintesc de alegerea mea şi de plicul meu acum plin cu tot felul de hârţoage utile sau nu, dar cerute de secretariat. Din vârful degetelor porneşte încet un detaşament de furnici în pas de defilare. Alung emoţia în stare incipientă şi-mi continui existenţa agitată şi zâmbitoare. Dar senzaţia nu m-a părăsit deloc, doar s-a ascuns undeva în spatele obiectivelor curente şi presante. Revine supărător într-un miez de noapte, într-o dimineaţă mult prea matinal, într-o seară pe când mă aflam în tramvai. Prinde curaj şi detaşamentul de furnici se transformă pe nesimţite luând proporţiile vestitei expresii „câtă frunză, câtă iarbă”. Mă hotărăsc să verific informaţia şi cumva rămân din nou cu impresia că plicul alb este cel dorit.
Cu emoţiile unui prunc nou-născut pe masa doctorului, mă aşez cuminte la uşa secretariatului. Lume multă, gălăgie, informaţii transmise pe diagonală. Mă surprind plăcut secretarele drăguţe şi dornice să meargă treburile repede şi bine, care vin în întâmpinarea eventualelor probleme cu capse, foi, pixuri, lipici, sfaturi repetate la infinit. Am numărul de ordine 211 şi vreo câteva ore de aşteptare înainte. Socializez, urmăresc oamenii din jurul meu atât în gesturi şi exprimare, cât şi ca prezenţă fizică. În mare parte feminină, societatea din jurul meu este marcată de accente de originalitate. Frizuri la modă, haine colorate, personalităţi şi machiaje puternice. Îmi sunt noi toate şi le observ ca un hârciog care priveşte de pe marginea gropiţei sale autostrada. Mă întreb dacă o să am curaj să traversez această lume pestriţă şi dacă îmi voi găsi camarazi de drum printre ei. Băieţii sunt toţi un neam de şmecheri înfumuraţi şi mult prea des gâdilaţi în orgoliu. Nu-mi plac. Fetele sunt frumoase, cochete şi foarte deschise. Îmi lasă o impresie de siguranţă de sine, pe care eu, sincer, n-am avut-o niciodată. De asemenea, par a-mi ghici gândurile şi mă privesc cu o amabilitate miloasă care-mi convine pentru moment.
Aşteptând, furnicile revin. Mă uit în jurul meu şi observ cu nelinişte că mai toată lumea are dosar. Zăresc totuşi câteva plicuri şi mă liniştesc, poate sunt bune amândouă. Pe măsură ce mă apropii de uşă, plicurile se înpuţinează, dosarele se înmulţesc, intru în panică şi bat în retragere. Dar, e prea târziu.
„211!”
Intru. O doamnă amabilă îmi ia plicul, îl pune pe masă şi se uită la mine cu mirare:
„Unde e dosarul tău?”
Înroşesc, îngălbenesc, mă înverzesc. Nu mai pot articula cuvinte, întind degetul spre plic.
„Nu, nu, trebuia dosar, ăsta se deschide greu”
Am stat două ore ca sa ajung aici. Furnicile mele sunt elefanţi speriaţi, aleargă în toate părţile şi eu nu pot să gândesc. Mă pregătesc să zic că mă întorc şi cu dosarul, numai să primească actele aşa, când o voce fără chip (să mă ierte, n-am reţinut faţa) mă salvează de chin:
„Am eu unul în plus”
Murmur mulţumiri fără număr, urări de sănătate întregii familii, drum bun la orice deplasare, casă de piatră si copii sănătoşi. Şi acum mai găsesc câte o urare de făcut. Un om de bine, la momentul potrivit şi ştiu că i se va întoarce înmiit binele făcut. Nu sub forma a o mie de dosare, ci ca o mie de îngeri atenţi în momentele de cumpănă.
Plec sfârşită de puteri.
Urmează însă noi bătălii şi noi îndoieli. Nici o verificare nu e timp pierdut, o ştiu, dar fiecare experienţă îşi are drumul ei pe care nu-l poţi schimba împotriva voinţei universale. Poate că din greşeli cunoaştem oameni buni sau primim ocazia de a fi de ajutor cuiva şi de a aduna credit pentru timpul viitor. Poate ne scapă lucrurile mărunte ca să ne sporim şansele pentru cele importante. Echilibrul lumii nu e fragil, dar eu sunt alergică la furnici şi-mi pierd auzul raţiunii.
Îndoiala este bună. Mă ţine concentrată şi în gardă, dar dacă totul ar fi perfect mi-ar lipsi surprizele plăcute ale vieţii.
Îmi beau cafeaua de dupămasă şi-mi aştept urmările faptelor sedimentând imaginile adunate astăzi, înregistrând expresiile celor proaspăt întâlniţi. Apoi îmi voi face lista pentru mâine.


vineri, 4 septembrie 2009

Întâlnire

La mine pe birou sunt dvd-uri, o carte, o cafea, biscuiţi, ochelarii de soare, telefonul. Am căştile pe urechi şi ascult Dream Theater. În ciuda tuturor aparenţelor eu totuşi muncesc (mă rog, acum scriu despre faptul că muncesc). Surprinzător! Am avut zile în care aparenţele mă salvau atât de onorabil încât am primit măriri de salariu chiar în momentele de maxim trafic pe Internet.
Ieri dupămasă m-am întâlnit cu profesoara mea de istorie din clasa a 12-a, pe care n-am văzut-o din iunie 2000. Nu mi-a fost profesoară decât un an, dar cumva am ajuns să fac meditaţii cu dânsa pentru olimpiada de istorie, deşi mă pregăteam pentru admiterea la Politehnică. Mi-amintesc cu plăcere de orele de pregătire în care subiectul nu era trecutul istoric, ci prezentul adolescentin. Discutam orice problemă sau bucurie, orice eveniment monden din liceu, conjuncturi istorice şi planuri de viitor. Nu aveam timp limitat, dar îmi părea rău când se terminau şedinţele. Eram foarte entuziasmată de această relaţie specială, iar bunicul se referea la dânsa cu apelativul „prietena ta”, ceea ce era flatant pentru mine. Acum, după mulţi ani, realizez că bunicul avea dreptate (ca întotdeauna de altfel) şi că dânsa chiar mi-a fost prieten la acel moment de început şi sfârşit în acelaşi timp. Ne-am promis să ne revedem şi să vorbim cât de mult. Nu am mai reuşit pentru că dânsa a plecat din ţară în acea vară. Am fost tristă când a plecat şi tot bunicul a fost cel care a avut dreptate zicându-mi „Ei lasă, o să vă mai vedeţi”. Au trecut nouă ani şi ne-am revăzut.
E o femeie grozavă, de 40 de ani acum, mai frumoasă decât o ştiam, cu acelaşi talent de a mă fascina cu orice subiect. După nouă ani de ţară străină, nu vorbeşte cu accent, nu spune "cum se zice la voi", dimpotrivă corectează englezismele de aici. Are un zâmbet cât toată faţa şi abia ne-am despărţit (după aproape două ore - deşi anunţasem la servici că lipsesc 30 min). În toţi anii aceştia ne-am scris maxim 10 mesaje şi acestea în ultimii doi, trei ani. Şi totuşi, omul acesta îmi e drag. Până şi dânsa e uimită de faptul că mi-e aşa de dragă, dar cred că e singura dragoste la prima vedere pe care am cunoscut-o.
Mi-am depănat ieri amintirile ultimilor ani, fără ordine, trecând de la una la alta, povestind mai mult pentru mine. Au fost lucruri pe care n-am ştiut că le simt aşa, lucruri noi cu totul şi lucruri triste care „m-au zgâriat pe inimă” cum spune dânsa. Din nouă ani au rămas cei dragi. Realizările profesionale nu mi-au trezit nici un entuziasm, n-am avut motive de laudă. N-am spus „sunt doctorand, am fost la conferinţe, am un serviciu bun, câştig bine, am terminat facultatea cu medie mare”. Am vorbit despre cei pe care-i am lângă inimă, pentru care am plâns de dor şi neputinţă, pe care i-am păstrat în suflet, amintiri fără de moarte. Am povestit despre cei care mi-au mângâiat suferinţele de copil şi pierderile de adult. Am povestit despre clipele în care marea mi-a fost grădină şi cortul de pe plajă casa visurilor mele. Am povestit despre ţări şi obiceiuri, despre oameni şi concepţii, am râs şi ne-am întristat.
Nu ştiu când a trecut timpul. Au zburat cele două ore la fel ca cei nouă ani. Când ne-am despărţit m-a întrebat cum pot să fiu aşa de tare şi cu ochii luminoşi. Aş fi întrebat-o exact acelaşi lucru. Pe lângă experienţa unui nou început într-o ţară străină şi ostilă, viaţa mea pe lângă casa mamei, cu evenimente obişnuite şi fără nici o realizare importantă este o coajă de ou fragilă sub talpa unui elefant. Mi se demonstrează din nou că fiecare primeşte cât poate duce şi nu mai mult.
Aş fi tristă că ne-am despărţit, dacă n-aş avea amintirea zâmbetului său să-mi alunge norii şi certitudinea bunicul că o să ne mai vedem noi.


Regăsire

Rufele ude sunt grele. Atârnă şifonate şi lipsite de demnitate pe sfoara dedicată lor aşteptând speriate să le usuce şi decolororeze soarele. Miruna era îngrijorată din pricina lor. Abia aştepta să se facă dimineaţă ca să le strângă şi să le ducă la umbră. Erau rufe colorate şi ţinea la ele. Rochia ei de vară preferată era printre ele. Era o rochie timidă, roşu corai, cu bretele late şi fustă largă. Oricât de deplasat ar părea, Mirunei îi erau dragi hainele ei. Fusese o vreme când îi erau singurele prietene, iar după ce se mutase cu Rareş devenise mai greu să aibă grijă de ele cum era obişnuită. Balconul era mic, trebuia să folosească uscătorul care le şifona mai rău. În plus erau şi hainele lui care ocupau spaţiu mai mult. Rareş îi împrăştie gândurile cu un pahar de bere rece.
- La ce te gândeai aşa încruntată?
- Eh, nişte probleme de la muncă, minţi ea ruşinată de propriile gânduri. Poate el n-ar fi înţeles legătura pe care o avea cu lucrurile ei. Bărbaţii nu sunt foarte ataşaţi de nimicuri de genul ăsta şi Rareş cu atât mai puţin. Ar fi împărţit orice cu oricine. Era una din calităţile care-i plăceau mult la el.
Îşi băură berea stând pe covor şi uitându-se la un film. Nu aveau încă bani pentru canapeaua pe care şi-o doreau şi atunci cumpăraseră un covor gros şi călduros şi multe perne. Le era bine aşa.
A doua zi dimineaţă, după ce Rareş plecă la servici, Miruna ieşi pe balcon să-şi adune rufele. Le împăturea în timp ce le strângea aşa că nu observă de la început că rochia ei roşie dispăruse. Când coşul fu plin şi rochia tot lipsă Miruna se panică. O căută pe balcon, în coşul cu rufe murdare, prin dulap, chiar şi pe sub pat. Nimic. În cele din urmă, convinsă că fusese totuşi pe uscător se uită afară, sub balcon. Nu era. Când îşi ridică ochii necăjită, îşi văzu rochia preferată în teiul din dreptul balconului. Atârna necăjită şi furioasă, mai roşie ca niciodată. Miruna încremeni. Se înroşi mai tare decât rochia. Cum va putea să o ia de acolo? Intră în casă şi se întoarse înarmată cu tot ce găsise pe post de undiţă: braţul de la mop, băţul de la aspirator, coada lopeţii de zăpadă. Degeaba. Nimic nu era suficient de lung pentru a-i salva rochia. Teiul îi râdea în nas. Ştia prea bine că e rezistent şi are trunchiul gros aşa că Miruna nici nu se gândea să-l scuture. Vântul îi era singura speranţă, dar tocmai azi se anunţa a fi cea mai călduroasă şi liniştită zi de vară. Rochia roşie era sortită pieirii prin decolorare, departe de cei dragi. Miruna plecă spre servici cu ochii plini de lacrimi. Hainele erau triste şi nu-şi găseau poziţia astăzi. În staţia de tramvai unul din ciorapii ei cedă emoţional, căzu şi i se încolăci pe gleznă. Nici Miruna nu mai rezistă şi izbucni în plâns alături de ciorap. Oamenii treceau pe lângă ea obişnuit, fără să observe că o fiinţă aflată în suferinţă s-a prăbuşit lângă ei. Printre şiroaiele de apă cu sare care-i înnecau privirea, Miruna zări o mână cunoscută care încerca să-i alunge şuviţele ude de păr de pe faţă. Rareş stătea pe jos lângă ea şi încerca zâmbind blând s-o convingă să nu mai plângă. Nedumerită de prezenţa lui, fata uită de ce plângea şi îl chestionă curioasă cum o găsise. Se pare că Rareş văzuse rochia atârnând în tei când plecase spre servici şi nu se putuse convinge să nu se întoarcă să încerce o recuperare. Miruna arată grozav în rochia aceea. Aşa că se întorsese, o văzuse plângând în staţie şi de aici e deja poveste. Din nou roşie, Miruna îşi şterse faţa şi îl pupă cu foc pe frunte. Apoi plecară împreună să salveze lucrul drag care le perturbase dimineaţa. După ce au legat coada lopeţii de băţul aspiratorului recuperarea a fost o nimica toată. Nici măcar nu i-a făcut să întârzie la treburi.
În acea seară, Miruna pregăti o masă mai deosebită. O aranjă frumos pe covorul lor gros, cumpără un film nou şi îmbrăcă rochia roşie fericită. Era ultima dată când o rochie îi mai era atât de dragă. De acum, avea subiecte mai bune pentru dragostea ei şi mai puţin probabil să rămână suspendate în tei. De asemenea, era ultima dată când lacrimile îi mai ieşeau în drum neinvitate. Rareş se întoarse acasă cu o sticlă de vin, deja răcit. Evenimentul dimineţii a fost motiv de amuzament, deşi teiul era încă îmbufnat pentru pierderea suferită. Mângâierea lunii i-a alinat şi lui necazul. În fiecare seară multe conflicte se sting, multe suferinţe dispar şi liniştea pare că nu ne-a lipsit niciodată. În fiecare dimineaţă se nasc speranţe, se adună bucurii, se împlinesc vise. Refaceţi numărătoarea.

Etichete

atitudine (312) viata (297) fotografii (296) recomandare (213) timp (133) proza scurta (131) dragoste (127) jurnal (106) căutare (103) video (101) literatura (98) recenzie (96) dorinta (89) peisaje (80) amintiri (78) Despre locuri si orase (77) călătorii (75) roman (69) film (64) feminin (62) eseu (60) contrasens (56) Bucuresti (54) România (53) poezie (51) muzică (46) portret (44) poveste (44) instantaneu (43) primavara (39) sarbatoare (39) Tams (37) copilărie (36) animale (31) vacanță (31) educatie (30) incredere (29) toamnă (29) campanie (24) turism (24) targ (23) aniversare (22) arta (19) concert (19) propunere (18) relatii (18) Adena (17) muzeu (16) responsabilitate (16) animatie (15) expozitie (15) joc (14) colectie (13) voluntar (11) model (10) Cortázar (8) Simone de Beauvoir (8) Milan Kundera (7) ReUseMe (7) Mihail Bulgakov (6) Kawabata (5)

Creative Commons License

Arhivă blog

Despre mine