luni, 30 iulie 2012

Simone de Beauvoir – O moarte ușoară

foto: wikipedia
Dintr-o întâmplare (o notă de Facebook, un anticariat online, ceva noroc) am găsit două volume semnate Simone de Beauvoir: O moarte ușoară și Toți oamenii sunt muritori. Am apucat să-l citesc doar pe primul (pachetul a ajuns la mine vineri).

O moarte ușoară este o felie de viață, ornată cu filosofie. Atât de reală, de posibilă, de adevărată, încât am citit ultimele rânduri cu lacrimi în ochi. Emoția a fost mai puternică decât rațiunea. Nu m-am putut detașa. Subiectul este legat de ultimele zile ale mamei autoarei, de suferința pe patul de spital, de gândurile ei văzându-și mama redusă la un corp legat de fire și aparate, de regretele tardive și de meschinele planuri care mai rămâneau de făcut. O moarte ușoară este mai mult decât o carte, este un documentar care trezește uriașe semne de întrebare, amintiri de mult înghesuite în colțuri obscure de memorie. Pasajele filosofice, psihologice sunt de o sinceritate crudă.

"Toți suntem muritori: dar pentru fiecare moartea este un accident și – chiar dacă o cunoaște și o primește – o violență nemeritată." (O moarte ușoară - Simone de Beauvoir)

joi, 26 iulie 2012

Procente de lume

Conform unui site de turism (TripAdvisor), am văzut 5% din lume. O fi mult, o fi puțin? Sigur, dacă mă compar cu alții, numărul meu poate fi ușor judecat, fie într-o direcție, fie în alta. Dar mă întreb, așa, pentru mine, cât reprezintă 5%?

Primul loc de care îmi aduc aminte este orașul copilăriei mele, cel mai drag, mai frumos și mai neasemuit oraș, betonat temeinic și poluat de asemenea, orașul pe care îl voi iubi cu patimă dincolo de orice urâțenie sau neajuns. Au urmat apoi alte orașe, alți munți, alte mări. Unele mai albastre, altele mai adânci, locuri străbătute cu pas drag sau locuri pe unde m-a târât întâmplarea. Îmi place să cred că am luat câte un fir de praf din fiecare și construiesc cu ele o pânză de amintiri. Nu am o listă, un plan temeinic de călătorie pe care să-l bifez cu fruntea încruntată, numărând câte destinații îmi mai stau în calea fericirii. Eu merg cu vântul, cu timpul, cu întâmplarea. Călătoresc clandestin și aproape fără planuri, organizând de la o zi la alta sau neorganizând deloc. Doar biletele de avion mă mai trezesc din reverie, pentru ele făcându-mi totuși răgaz să le iau cu vreo lună înainte. Am plănuit și eu, ca oricine, și m-am trezit aruncată de întâmplare în cu totul altă direcție. Așa că îi dau mână liberă și o las să-și facă de cap prin vacanțele mele.

Iată-mă deci posesoarea a 5% din imaginile lumii. Îmi place perspectiva celor 95 de procente neexplorate încă. Mă zgâiesc pe geamul unui tren imaginar, gândindu-mă unde se va opri, ca un copil care-l așteaptă pe Moș Crăciun. Oare întâmplarea se va purta frumos cu mine sau mă va arunca în locuri urâte, triste și murdare? Cumva am încredere, cam multă zic unii, dar socotesc că nici dacă mă gândesc la rele nu-mi va crește procentul de bune. Așadar, cu încredere, către următoarea destinație. Ghiciți care va fi a voastră?

duminică, 22 iulie 2012

Pablo Tusset – În numele porcului

foto: librarie.net
Am cules romanul de la Kilipirim, în primăvară, și abia acum i-a venit rândul la lectură. Mi se întâmplă uneori să rătăcesc cărțile prin bibliotecă și să le regăsesc fascinată după ceva vreme. Primul capitol este șocant. De-a dreptul. M-am întrebat cu spaimă dacă n-o să am coșmaruri, dar n-am avut. Am avut însă o curiozitate greu de stăpânit de a afla cine era vinovatul. Și uite-așa, am prins curaj pentru capitolul doi.

Aici l-am cunoscut pe comisarul care ancheta cazul descris prea amănunțit în primul capitol. Am fost fascinată de omul de 60 de ani, în prag de pensionare, taciturn și serios, care descoperă încet și neîncrezător lumea modernă a mașinilor Audi galbene, a muzicii disco, a homosexualilor și a costumelor de baie colorate. Este un personaj fermecător, face povestea mult mai frumoasă, mai umană, și aduce un umor rafinat tare drăguț. De aici a fost simplu, restul capitolelor au curs ca un gând.

Am descoperit drame și dragoste, secrete întunecate și o lume sinistră și ascunsă, oameni răi și buni, Raiul și Infernul și, între toate, ca o punte nevăzută, pământul, realitatea, obișnuința, banalul. M-am izbit de toate, mai mult sau mai puțin surprinsă, dar cu aceeași întrebare: cine este criminalul?! Suspansul a ținut până la ultima pagină, cum îi șade bine unui roman polițist. Și chiar dacă faceți parte dintre aceia care citesc întâi finalul, credeți-mă că veți fi curioși să aflați și mijlocul. În plus, ar fi păcat să n-o faceți.

vineri, 20 iulie 2012

Modele pentru români (IX)

În ultima vreme, de fiecare dată când deschid televizorul îmi aduc aminte de nenea Iancu. Știu, în topul marilor români Ion Luca Caragiale este umbrit de Eminescu, Eliade, Creangă și alții, dar pentru mine el este de departe cel mai mare, lat și protuberant scriitor pe care l-a dat neamul românesc. Spun asta pentru că singurul model, singurele simboluri pe care le-a folosit au fost observația și inspirația, ironia și critica, psihologia și arta teatrală.

Nenea Iancu se zvârcolește probabil în mormânt de multă vreme, chinuit de o reținere la sol și obligat să nu comenteze în colorate și pișcătoare cuvinte ce se mai întâmplă prin ograda românească. Dar în ultima vreme, cred că s-a făcut elice de atâta frământare. Cațavencu, Tipătescu, Mițele nemuritoare, conu' Leonida și Goe sunt deja mici copii față de personajele pe care le-a născut istoria ultimilor ani. Păi lanțul slăbiciunilor și Miticii literaturii sale au umbrit în fața grelelor zale care leagă industria românească de băieții veseli, isteți și prea puțin investigați, în fața baronilor locali, a celor care-i votează („păi cum să nu-l votăm pe nea primar?”), a purtătoarelor de silicon și a fotbaliștilor de trei cuvinte („gol”, „mama” și „a băga”), a oamenilor politici care-l copiază cu înțelepciune pe Aristotel dovedind științific că acum câțiva ani copiatul era lege, a afișelor electorale agramate și stupide („votați candidatul 17 de pe liste”).

Nu, eu nu vreau un alt Țepeș. Eu vreau să-l trezească cineva pe Caragiale, măcar să râdem de necaz, că de plâns ne-am săturat. Să-l lăsăm să creioneze, cum știe el mai bine, metehnele nepierătoare ale neamului ăsta necăjit. Și-n zgomotul clopoțeilor, claxoanelor, strigătelor și discursurilor politice, să râdem fraților până ne-o plezni norocul și ne-om deștepta. Iar peste altă sută de ani, trecută ca un gând, să nu ne mai găsim urmașii la fel de contrânși a vota, fără să știe cu cine, la fel de istoviți de viața de adolescent ca să mai fie în stare să ia bacalaureatul sau la fel de lipiți de cuvântul „relații” ca musca de miere. Dar mă-ndoiesc că s-a înșelat nenea Iancu.

marți, 17 iulie 2012

The Descendants (2011)

foto: imdb.com
Un film cu pretenţii de Oscar. Apreciat, judecat, vizionat, plătit bine, cu un nume sonor în distribuţie, ispititor. O dramă, actuală, posibilă, întâmplătoare. Povestea unui bărbat de vârstă mijlocie, aflat pe punctul de a deveni văduv. O poveste tristă, cu un final previzibil şi deloc încurajator.

Şi totuşi mi-am făcut nişte curaj şi m-am înduplecat să mă uit. Am înţeles partea cu tristeţea, dar nu am înţeles tărăgănarea, lipsa dialogurilor, încetineala cu care se schimbau cadrele, tăcerile mult prea lungi dintre personaje. Întreg filmul a avut doar câteva scene în care totuşi s-a întâmplat ceva. Altfel, a părut o lungă (aproape două ore) înşiruire de imagini, nu tocmai relevante. Muzica din Hawai creează atmosferă, însă pentru altceva. Filmul te face să pleci din sală de câteva ori, după floricele, suc şi orice altceva ar mai putea face timpul să treacă. Oricum, ai foarte puţine şanse să pierzi ceva din subiect.

Am observat fără să vreau acelaşi tipar lacrimogen folosit în mai toate creaţiile secolului XXI: boală, divorţ, droguri, copii cu probleme, alcool, singurătate, grupuri etnice. The Descendants le are pe toate. Lipsesc sexul şi homosexualitatea, fiind totuşi un film dedicat familiei. Nu ştiu de ce succesul are mereu aceeaşi reţetă, dar mi-e dor de Hitchcock şi de creaţiile lui, mereu inedite.

duminică, 15 iulie 2012

Pe urmele întâmplării..

"Noi, oamenii, putem să rătăcim după bunul plac pe tărâmurile întâmplării, ca niște semințe purtate pe aripile vântului de primăvară. În același timp însă, putem susține că nimic nu este întâmplător. Ce s-a întâmplat deja e cert că s-a întâmplat, ce nu s-a întâmplat încă e cert că nu s-a întâmplat. Altfel spus, noi avem o existență efemeră între "totul" din urma noastră și "nimicul" dinaintea ochilor. Nu e loc nici de întâmplare, nici de posibilitate." - Haruki Murakami, "În căutarea oii fantastice"

vineri, 13 iulie 2012

Portret de festival

O jumătate de lună roșie se ridica timidă într-un colț de scenă. Muzica bubuia din prea multe boxe, amestecându-se într-un vuiet care răsuna până departe. Din câteva picioare mai neinspirat lăsate la îndemână, mușcau cu poftă țânțarii. Prin iarba tăiată scurt, țepoasă și răzvrătită, dormeau oameni întinși neglijent. Alții bântuiau de la o scenă la alta, de la un chioșc la altul, de la o stare la alta. Mișcau ritmic din cap, mâini și picioare, iar uneori izbucneau cu tot corpul, într-o eliberare completă. Exorcizare prin muzică. Libertate prin dans. Dragoste prin gest.

 

luni, 9 iulie 2012

Eu și Julliet

N-am învățat niciodată să merg pe bicicletă. De la prima construcție albastră, cu trei roți albe cu buline roșii, șa de plastic și înălțime de la sol de 50 de centimetri, nu am mai avut în proprietate nici o bicicletă. Prin școala generală, a trecut temporar o bicicletă abandonată de un văr, un Pegas legendar, și recunosc cinstit că a plimbat-o mai mult mama, pentru că după ce am luat la rând toate tufișurile, bordurile, gropile, gardurile și zidurile din jurul blocului am ajuns la înțeleapta concluzie că două perechi de pantaloni, doi genunchi și 50% din pielea mea sunt o pierdere suficient de mare pentru a înceta operațiunile. Și m-am oprit.

După aproape douăzeci de ani, democrația a ajuns la concluzia că ar fi bine să facem mai multă mișcare în aer liber și, într-un elan patriotic, au înființat prin parcurile bucureștene centre de închiriere gratuită a bicicletelor. Văzându-mi handicapul ridicat la rang de sport orășenesc, acțiune civică și distracție generală, m-am încumetat să-mi încerc norocul. Nu degeaba se spune că anumite lucruri nu se uită, ca mersul pe bicicletă. Nici eu nu uitasem lista lungă de umilințe și nici talentul de a mă înfige ca o săgetă în ce mi se părea mai grunjuros, contondent și cu țepi. Am abordat însă cu tact și cu pantaloni scurți problema, m-am înarmat cu curaj și am reușit să merg ca o doamnă, ocolind toți copiii imprudenți, încasând doar vreo două căzături discrete și julindu-mă delicat pe glezne. Odată catharsisul realizat, am abandonat din nou misiunea, convinsă că sunt capabilă mai departe de lungul nasului.

Întâmplarea a făcut ca zilele trecute s-o întâlnesc pe Julliet. Înaltă, solidă, cu vopseaua albă și piele alb cu negru pe șa, posesoare de foi și pinioane, Julliet mi-a zâmbit superior de pe portbagajul unei mașini. Era o doamnă, un fel de Musette gingașă și hotărâtă, dar nu și-a putut reține o privire suspicioasă la adresa mea. Probabil membrele mele subțiri nu au impresionat-o deloc, iar căutătura ușor speriată nu i-a dat de înțeles că aș fi vreun talent. Totuși, Julliet m-a lăsat să mă urc și m-a sprijinit în eforturile mele de a ține calea dreaptă. Am petrecut cu ea două zile extraordinare, pe asfalt, pietriș, pământ și iarbă. Mi-a iertat greșelile, m-a învățat să am încredere în ea și m-a pedepsit azvârlindu-mă în pădure atunci când orgoliul meu a luat-o înaintea aptitudinilor. M-a julit pe picioare când i-am lovit lanțul și m-a pleznit furioasă în umăr când am culcat-o pe partea nepotrivită. Dar m-a ajutat cu foile și pinioanele ei fermecate atunci când panta era mai abruptă și m-a ferit cu frânele ei puternice atunci când eram gata să zbor printre pietrele drumului. Am râs fericită cu Julliet atunci când am reușit să merg în picioare și sunt sigură că a ocolit ea singură pietrele pentru că eu eram mult prea încântată ca să mai fiu atentă. Am sărbătorit cu niște apă și, la final, i-am redat prospețimea cu o baie în râu. Ne-am despărțit de parcă ne-am fi cunoscut dintotdeauna. Julliet a reușit în două zile să-mi construiască încrederea în biciclete, încredere pe care în câteva zeci de ani nici nu sperasem că o voi avea.

Uneori întâmplarea face mai mult decât orice profesor. Dorința de a fi cu cei dragi, câte un sfat bine plasat, multă voie bună și un strop de curaj sunt ingredientele succesului chiar și la vârste nepotrivit de avansate. Am auzit prea des că "dacă n-ai învățat până la vârsta asta, nici n-o s-o mai faci". Oameni dragi, Julliet, niște drumuri de munte nebătute m-au învățat însă că poți face orice, oricând atâta vreme cât ești cu inima deschisă, cu mândria lăsată acasă și cu un zâmbet răvășit pe față.

vineri, 6 iulie 2012

Carole Matthews – Dieta iubitoarelor de ciocolată

foto: all.ro
Lectură de vară. Ușoară, cu gust de ciocolată amăruie, dar să recunoaștem, e totuși ciocolată. Scris după tiparul grupului de prieteni care își împărtășesc de toate și susțin ritualuri originale, romanul lui Carole Matthews vorbește despre toate dramele moderne: singurătate, relații eșuate, kilograme, divorț, droguri, copii, nunți cu final neașteptat, schimbări de parteneri și modalități de recuperare. E rețetă englezească, dar cu iz de Hollywood. Important e că se termină cu bine.

Cele patru prietene din Dieta iubitoarelor de ciocolată mi-au adus aminte de o părere care mă încearcă uneori: femeilor le place drama relațională. Mult prea des se plâng de soți, de prieteni, de vecini, de colegi, de tanti aia de la piață, de vânzători, chelneri, sportivi, etc. Pentru femei, relațiile trebuie să fie ceva complicat, cu scenă, decor, costume și, neapărat, un strat gros de machiaj sub care să-și ascundă atât de bine adevăratele gânduri încât nici ele însele nu le mai găsesc. Discuții lungi, cu un mic adjuvant caloric, lacrimi, zâmbete, declarații cu „niciodată” și „întotdeauna”, văicăreli exagerate cu „numai mie” și mult prea multe clipe consumate trist în fața unei ferestre sau privind ecranul mic și stins al unui telefon. Femeilor le place să li se dea atenție și prin urmare suferă și joacă orice rol, cât de mic. Femeile suportă mai greu singurătatea, poate de aceea auzim mai rar de femei explorator sau alpinist și mai des de femei implicate în acte de caritate în lumea a treia, printre orfani sau bătrâni abandonați. Au nevoie de oameni, de copii, de lume în jurul lor, lume pe care o înjură si-o iubesc cu fiecare picătură de sânge pe care o au. Nu judec această necesitate, o cunosc prea bine și, deși nu o înțeleg, o accept. Așa suntem noi făcute, din agitație și lut, din lacrimi și apă, din frământări și suflet.

miercuri, 4 iulie 2012

Depre locuri şi oraşe - Delta Dunării

Apus în golful Musura
Delta Dunării
Nuferi

Pelicani - Golful Musura - Sulina

Canal din Delta Dunării


luni, 2 iulie 2012

Kiki's delivery service (1989)

foto
Urmărindu-l pe Hayao Miyazaki, am reușit să descopăr încă un film de animație deosebit. Kiki's delivery service este printre primele filme care poartă semnătura regizorului japonez. Și este una dintre poveștile acelea clasice și drăguțe cu tineri care pleacă în căutarea desăvârșirii și învață că prin bunătate, bun simț și dragoste pot cuceri lumea.

Întotdeauna din poveștile pentru copii avem multe de învățat. Poate pentru că odată cu inocența ne pierdem și simțul realității și încrederea în propriile forțe. Nu e greu de demonstrat această teorie, uitați-vă doar cât de greu învață un adult să înoate sau să schieze, o limbă străină sau să deseneze, să înalțe un zmeu sau să construiască o poveste. Copiii știu să zboare, iar Kiki – o vrăjitoare de 13 ani pornită în căutarea norocului și a talentului său – chiar zboară cu ajutorul unei mături. Este, firesc, însoțită de o pisică neagră, mutroasă și fidelă, iar din întâlnirile sale neobișnuite învață și se bucură, într-un schimb echitabil de experiență.

Kiki's delivery service este o poveste pentru copii, dar cum am trecut cu toții prin copilărie, nu văd de ce ne-am dezobișnui de bunele obiceiuri de a aprecia un film de animație. Cu o înghețată mare, presărată cu bomboane.

duminică, 1 iulie 2012

Impresii de concert

Concertele în aer liber, unde rock-ul cel mai bun își face apariția printre boxe, lumini și pahare de plastic, sunt unele dintre cele mai așteptate evenimente ale verii. De mine, cel puțin. Dincolo de muzică, unde gusturile și manifestările nu se discută, rămân mereu cu imaginea oamenilor pe care i-am întâlnit. Uneori îi recunosc de la concertele trecute și mi se pare că întâlnesc prieteni vechi, deși n-am vorbit niciodată cu ei. Mă surprinde mereu ușurința cu care vorbim cu oricine, degajarea și zâmbetul care se așează frumos pe chipurile tuturor până la sfarșitul serii. Uităm de birouri, de metrouri, de șefi, de problemele de acasă, de gropile de pe carosabil și de autobuzul care nu mai vine. Se discută despre concerte trecute și viitoare, despre sonorizare, despre vreun artist. Se râde incredibil de mult.

Îmi place să mă așez pe jos în perioadele de pauză și să privesc mulțimea. Număr câte femei însărcinate sunt prin preajmă, câți copii micuți, câți oameni în scaun cu rotile. Fac o statistică pe vârste, îmbibație alcoolică și situație socială, constat cât de plină este tribuna de VIP, analizez mărunt ce se mai poartă la concerte sezonul acesta. Cel mai mult îmi plac grupurile, construite uniform din oameni ce par membrii unei societăți secrete sau heterogene, amestecând familie, colegi, prieteni, cunoștiințe întâmplătoare. Cumva, până la mijlocul concertelor, devin cu toții un grup unit și uită că au venit separat și că până mai adineauri nici nu se cunoșteau. Dar și cuplurile au farmecul lor. Exuberanți, tineri, romantici, cu părul alb, cu cercei în buze sau rochii de vară adaptate pentru rock, cuplurile sunt un exemplu perfect de conviețuire frumoasă. Le sclipesc ochii, se mângâie abia bănuit sau dezlănțuit, se sărută între melodii sau în plină turbare artistică, se țin de mână sau se izbesc violent umăr în umăr. Sunt îmbrăcați aproape la fel, într-o simbioză vestimentară și artistică, poartă tricouri de la evenimentele pe unde au mai fost, ca o amintire dulce a unor zile de vacanță. Am văzut cupluri separate de distanță, dar unite de un telefon mobil prin care muzica ajungea la cel care nu putea fi de față. Am văzut cupluri cu părul alb, lung, strălucitor, împletindu-și degetele și bătând ușor ritmul din picioarele care au văzut și au auzit atâtea. Am văzut cupluri umbrite de liniște, cupluri înflăcărate de pasiune, cupluri care scot scântei.

Aseară, pe scena Tuborg Green Fest, solistul unei formații spunea că iubim cu toții muzica pentru că ne face să simțim în vremuri în care ne e din ce în ce mai dificil să ne auzim sentimentele. Muzica ne face să sărim, să plângem, să râdem, să iubim, să fim triști. Ne face să ne amintim, să ne dorim, să ne revoltăm. Ne face să fim vii și să luptăm să trăim. Fiecare notă, fie ea în Minor sau Major.

Etichete

atitudine (312) viata (297) fotografii (296) recomandare (213) timp (133) proza scurta (131) dragoste (127) jurnal (106) căutare (103) video (101) literatura (98) recenzie (96) dorinta (89) peisaje (80) amintiri (78) Despre locuri si orase (77) călătorii (75) roman (69) film (64) feminin (62) eseu (60) contrasens (56) Bucuresti (54) România (53) poezie (51) muzică (46) portret (44) poveste (44) instantaneu (43) primavara (39) sarbatoare (39) Tams (37) copilărie (36) animale (31) vacanță (31) educatie (30) incredere (29) toamnă (29) campanie (24) turism (24) targ (23) aniversare (22) arta (19) concert (19) propunere (18) relatii (18) Adena (17) muzeu (16) responsabilitate (16) animatie (15) expozitie (15) joc (14) colectie (13) voluntar (11) model (10) Cortázar (8) Simone de Beauvoir (8) Milan Kundera (7) ReUseMe (7) Mihail Bulgakov (6) Kawabata (5)

Creative Commons License

Arhivă blog

Despre mine