luni, 31 mai 2010

Cât durează cariera în IT?

IT-ul este unul din lucrurile care merge bine în zilele noastre. Multe firme străine și-au deschis sucursale și centre de dezvoltare în România pentru că oamenii (mâna de lucru) sunt bine pregătiți și acceptă salarii mici. Românii au prins mișcarea din zbor și au ales să studieze calculatoarele și tot ce ține de ele. În fiecare an mii de potențiali programatori termină facultatea și alte câteva mii abia o încep, dar cum mai tot studentul lucrează îi putem număra și pe ei.

Deocamdată piața forțelor de muncă pare să aibă loc pentru toți doritorii. Problemele apar însă la câțiva ani după prima angajare pentru că o dată cu angajarea scad drastic șansele de a învăța ceva nou (și aici mă refer la domenii mari incluse în IT: limbaje de programare, tehnologii, tehnologii web, sisteme de operare, baze de date, etc.). Însăși școala este diferită peste generații succesive pentru că dezvoltarea IT-ului este încă foarte rapidă. Deci marea majoritate a programatorilor se trezesc după câțiva ani de muncă depășiți de generațiile mai tinere? Computing Community Consortium anunță că până în 2018 ocupațiile legate de IT și matematici vor înregistra o creștere de 22.2%. Dar cât de curând valurile de absolvenți și de studenți vor reuși să ocupe toată oferta?

Diferențele între cei foarte tineri și cei cu ceva experiență nu se rezumă doar la vârstă, diversificare și capacitatea de a învăța ceva nou. Se pune (mereu) și problema banilor. Orice angajator va prefera pentru un post cu responsabilitate mică și medie un student sau un proaspăt absolvent care va fi mult mai entuziast și mai puțin pretențios în privința remunerației. Posturile de conducere poate vor rămâne în apanajul experienței, dar și aici cei tineri vor avea prioritate. IT-ul cere ore suplimentare, termene presante și muncă de rutină, deci angajatorul nu va fi interesat de o experiență bogată și variată, dar costisitoare. Vor fi preferați cei fără obligații familiale, cei dispuși să-și sacrifice tot timpul și toată energia, iar salariile vor rămâne blocate la un anumit nivel. Unde se vede un programator peste 5 ani? Cândva era una din întrebăriile unei platformei de recrutare online. Dar peste 15?

IT-ul cere învățare continuă și activă. Nu este suficient să citești articole de specialitate și să fii la curent cu ce se mai întâmplă prin urbe. Trebuie practică. Ori un loc de muncă nu te va pregăti niciodată pentru tot ce este nou și te poți trezi peste ceva vreme că abilitățile tale (teoretice și practice) nu mai folosesc nimănui. Și cât de ușor este s-o iei de la început la 40 de ani? De fapt, nici doritorilor de începuturi noi nu li se oferă o șansă dacă au depășit stadiul de proaspăt absolvent. Am încercat-o pe pielea mea la ultimele târguri de slujbe de anul acesta. Refuzul a fost de nezdruncinat chiar dacă am fost de acord cu un salariu de începător. Alternative încă nu caută nimeni, deși din ce in ce mai mulți încep să se sesizeze că slujbele în IT sunt pe sfârșite și încă nu au produs nici un pensionar.

duminică, 30 mai 2010

Manole

Am cioburi de suflet. Am construit precum Manole și am zidit înăutru o Ana care se zbate să iasă, care-mi dărâmă zidurile inimii și-mi calcă-n picioare florile pe care i le aștern în cale. Am construit o casă pentru ea, cu ferestre, uși, grădină cu flori. Chiar ea mi-a dat semințele de ‘nu-mă-uita’. Uneori însă ea dărâmă tot, conștient, cu răzvrătire și încăpățânare. Uneori socotește că e prea frumos ce se întâmplă și n-ar trebui să fie așa, pentru că ar strica adevărul poveștilor reale, în care lucrurile frumoase nu-și au rostul. Mă trezesc în fața unei grămezi de cioburi. Uneori plâng – da, până și eu - , întotdeauna uit, iubesc din nou, regăsesc bucuria. Am sufletul lipit cu sfoară, cu aracet, cu coajă de copac, legat cu cârpe, legat cu vise. Iubirea mea e liberă, ușile mele n-au lacăte, ferestrele mele n-au gratii, casa mea - cu flori de nu-mă-uita în prag - zâmbește. Îmi ascund legăturile și cioburile, să nu-i tulbure privirile Anei, să nu-i întunece fruntea, să nu-i amărască inima. Îi cunosc zbuciumul, îi susțin zborul. Deschid ușa larg, să intre soarele!

vineri, 28 mai 2010

Romanță

Când arde-n mine raza ta,
Când tot ce pot e să te-ascult,
Când ochii tăi se pierd în mare
Şi adună glasul din amurg..
Atunci te-aştept, te simt, te vreau
Respir prin porii vieţii tale
Şi cânt romanţa de demult:
"Ce bine-i lângă tine."


Sunt o clepsidră
Şi mă scurg,
încet sau alergând
Cu tine-n gând
Cu viaţa-n faţă
Cu tot ce-i mai frumos pe masă
Un fir aleg. A mai rămas
Romanţa cu-al ei dulce glas
"De-ai ştii cât e de bine."

miercuri, 26 mai 2010

George Orwell – Aspidistra să trăiască!

Ne sculăm dimineața și ne înghesuim în tramvaie și pe străzi cu burta goală și fără a ne fi băut cafeaua. Ne uităm urât la cei din jur, convinși că ne sunt dușmani, că au cumva o slujbă mai bună și ne ocupă fără drept vreun loc. Alergăm cu ochii lipiți de somn și de ceas ca să ajungem înaintea șefului și să facem impresie bună. Slujbele "din cele bune" se întrețin greu, cu sudoare, plictiseală, dar fără pic de demnitate.

Am urmat cu toții o școală pentru că părinții noștrii s-au chinuit să ne dea o educație și o șansă la o viață decentă. Nu ne-a plăcut, am ales cursurile prin eliminare și ne-am trezit prin mila vreunei rude sau prin voia sorții într-o slujbă "din cele bune". Câștigăm suficient de puțin cât să ne dorim mai mult și suficient de mult cât să avem senzația că facem parte din clasa de mijloc. La 30 de ani suntem prăfuiți. Stăm în camere închiriate, gata mobilate. Cu greu facem o economie și ne permitem câteva zile libere înafara orașului. Cu cât câștigăm mai mulți bani cu atât ne scufundăm mai mult. Suntem sclavi.

Acțiunea romanului "Aspidistra să trăiască!" se desfășoară în 1935, în Londra. Nici cel mai cârcotaș dintre cititori n-ar putea găsi o diferență între situația descrisă de George Orwell și situația zilelor noastre moderne. Romanul este un peisaj trist, o fotografie și o radiografie a societății moderne, fie ea capitalistă sau socialistă. Societatea în sine a devenit o sclavie poleită, un labirint fără ieșire. Banii guvernează lumea. Oamenii se depersonalizează, intră într-un circuit stabilit de alții care la rândul lor sunt dirijați. Suntem otrăviți, prăfuiți, obosiți, suferinzi. Ne ascundem sub masca bunăstării de mijloc pentru care ne vindem sufletul trei sferturi din viață. "Men can only be happy when they do not assume that the object of life is happiness." - George Orwell


George Orwell este un scriitor remarcabil. Am avut ghinionul ca acest om să moară la vârsta de 47 de ani și în urma sa să nu ramână decât 9 romane și mai multe eseuri. În fiecare din cărțile sale se dezvăluie un adevăr invincibil, o poveste extraordinară în care te regăsești fie că-ți place sau nu. După cum spunea autorul "If liberty means anything at all, it means the right to tell people what they do not want to hear." Nu lăsați necitite romanele "1984", "Zile birmaneze", "Ferma animalelor", "Omagiu Cataloniei" și, bineînțeles, "Aspidistra să trăiască!".

marți, 25 mai 2010

Rotunjimi de număr

De când au descoperit cifrele oamenii se întrec în numărători. Au o preferință pentru numerele rotunde, adică acele numere unde arabii și romanii s-au declarat plictisiți și au început refolosirea cifrelor existente. Pe de altă parte sunt fascinante și numerele cu anumite caracteristici (numere prime, constante universale, numărul de telefon al soțului, numărul banilor din cont și dimensiunile de fotomodel). Istoria și geografia sunt pline de numere, care de care mai încântătoare și mai pline de semnificație.

Viața unui om începe cu 9 sau 7 luni pentru cei mai grăbiți. Continuă cu 1 apoi cu cei 7 ani de-acasă, cu mulți ani de școală, cu cei 18 de libertate și apoi cu mulți alții de aniversare. Numerele sunt prezente la fiecare pas pentru a ne aminti momente importante și au conotații diferite în funcție de eveniment. Nu știu de ce ne plac numerele cu multe zerouri în mod special. Nu m-ar deranja să am în cont 999 999 euro în loc de atât așteptatul milion. Și nici să aniversez 7 ani jumate de la terminarea liceului în loc de 10. Nu mă mândresc că port 40 la pantof, oricât de rotund ar fi, și aproape că-mi doresc să rămân la vârsta de 29 de ani în detrimentul rotofeiului 30.

Cu toate astea, magia numerelor mă cuprinde când vine vorba de kilometrii parcurși. Mă bucur atât de mult de drumuri (de vacanță, nu-s atât de ipocrit) încât la întoarcere socotesc cu atenție fiecare kilometru. Anul trecut de Rusalii am făcut 730 km în 3 zile. Anul acesta doar 225 km, dar mașina mi-a oferit un premiu lăsându-mi pentru 30 de secunde numărul 40 000 afișat pe bord. Când vine vorba de kilometrii nu-mi doresc rotunjimi, ci cât mai mulți și în locuri cât mai frumoase, iar apoi mă mândresc cu fiecare palmă parcursă.

Eu număr kilometri și într-o zi o să-mi număr cărțile din bibliotecă (am aici o curiozitate mai veche). N-am să mă supăr dacă voi găsi numere complicate, prime, care sună greoi. N-am să-mi doresc 100 de cărți sau 100 000 de kilometri, ci am să fiu mândru de cât am putut realiza sau dezamăgit că nu am făcut mai mult. Vouă ce vă face plăcere să numărați?

duminică, 23 mai 2010

Hauru no ugoku shiro (Howl's moving castle)

Hauru no ugoku shiro este un alt film de animație realizat de Hayao Miyazaki. Având la bază povestea scrisă de Diana Wynne Jones  filmul este mult mai non-japonez decât Sen to Chihiro no Kamikakushi sau Mononoke Hime, dar influența regizorului este ușor de sesizat.

O tânără este transformată într-o femeie bătrână de o vrăjitoare care dorește să transmită un mesaj unui tânăr vrăjitor cu care era în competiție. Se naște astfel o legătură între fată și vrăjitor, precum și între alte personaje din jurul acestora. Ițele se leagă și se dezleagă, personajele se regăsesc și se ajută, triumfă bineînțeles inimile bune și curajul eroilor. Povestea se aseamănă în anumite aspecte cu Vrăjitorul din Oz.

Ca în toate filmele lui Miyazaki se simte un puternic iz de realitate, deși vorbim despre filme de animație cu vrăjitori și personaje fantastice. Trăirile și emoțiile eroilor lui Miyazaki sunt mereu palpabile și credibile. Le este și frică și rușine, sunt lași sau egoiști, iubesc și trădează. Sunt umani și mi se pare o lecție bine alcătuită atât pentru copii cât și pentru adulți. Dincolo de poveste și mesaj, răzbate umorul și inteligența cu care este construit din situații, dialoguri și trăsături ale personajelor. Din nou, un element comun filmelor lui Miyazaki.

Timpul dedicat unui astfel de film nu este niciodată pierdut. Este un mod de relaxare mai ofertant decât filmele americane, simpatic și educativ în același timp. Hauru no ugoku shiro a apărut în 2004 și poate fi vizionat online (dublat în engleză) aici .

vineri, 21 mai 2010

Bunicul

- Tu nu te saturi să mă duci în fiecare dimineață la grădiniță?
- Sigur că mă satur, dar ai văzut și tu că mă trimite bunică-ta. N-am ce face.
Copilul tace și merge mai departe îngândurat. Se ține strâns de mâna lui și, deși nu recunoaște, i-ar fi teamă să se ducă singur. Intră în clasă uitându-se la ceasul de pe perete și încercând să socotească unde vor fi limbile când va veni să-l ia. Nu știe să citească ceasul, dar când se va deschide ușa el va fi acolo și va fi din nou în siguranță agățat de mâna lui.

Particip la Concursul de Proză Arhiscurtă organizat de Trilema .

joi, 20 mai 2010

Vânzătorul

Mi-a trebuit un harddisk extern (pentru cei nefamiliarizați cu tehnologia calculatoarelor, un astfel de obiect este un paralelipiped de plastic în care sunt așezate cu grijă niște circuite electronice și care trebuie conectat la un calculator pentru a funcționa). Ca orice lucru adăugat după desăvârșire și acest obiect trebuie să fie potrivit - calculatorului meu de acasă și gândurilor lui. Așa că am încercat în prealabil o documentare care să-mi dea câteva idei despre ce ar trebui să cumpăr. Însă socoteala de acasă nu se potrivește cu cea din târg, așa că modelul pe care îl alesesem eu nu era disponibil pe stoc și a trebuit să discut cu Vânzătorul.

I-am explicat ce doresc în termeni de tehnologie, compatibilitate, performanță și buget. Căuta prin oferta magazinului și îmi arăta diverse modele a căror singură legătură cu dorințele mele era încadrarea în buget. Pentru că insistam și întrebam de restul caracteristicilor, mi-a explicat frumos că detaliile tehnice pe care le doresc eu nu se spun niciodată. Atunci am întrebat dacă pot vedea modelele la lucru, iar răspunsul a fost că doar după ce le cumpăr. Pe scurt, dânsul îmi oferea doar paralelipipedul din descrierea de mai sus dându-mi atent toate detaliile despre greutatea și dimensiunile acestuia, dar nici cea mai vagă indicație despre prețioasele circuite dinăuntru.

M-am foit, m-am învârtit, l-am rugat să-mi arate specificațiile producătorului, doar doar voi afla mai multe. După vreo 5 minute de căutări îmi spune: "Dar tu ești așa ordonat. Tu chiar vrei să-l folosești." M-am speriat. Dacă restul cumpărătorilor nu doreau să folosească obiectele cumpărate înseamnă că greșisem magazinul. Pentru că mie nu-mi trebuia un ornament pentru calculator, nu vroiam un goblen, ci o componentă funcțională. M-am uitat pe furiș în jur, am recunoscut magazinul și m-am liniștit. Apoi zeii calculatoarelor au lucrat și pentru mine și am zărit într-o relatare a unui client informațiile prețioase pe care nu le puteam afla decât după achiziție și am reușit să-mi cumpăr pentru folosință cutia buclucașă. Noroc chior.

Am ieșit din magazin plin de gânduri. Dacă doamna aceea drăguță din magazinul de haine care m-a întrebat pe un ton ironic "Vreți să cumpărați ceva?" era la fel de convinsă că nu voi folosi cămașa la care mă uitam înseamnă că s-a considerat chiar jignită de dorința mea de a o cumpăra. Ce să mai spun de momentele în care declar cinstit că nu caut pentru mine, ci vreun cadou aniversar. Am înțeles și de ce mecanicii din service mi-au spus că durează reparația 4 ore, deși în final a durat o oră și jumătate. Erau convinși că eu nu folosesc mașina! Și atunci, de ce atâta grabă? Vânzătorul are o pregătire specială, o răbdare de fier, pentru că trebuie să asiste o mulțime de oameni care nu folosesc ce cumpără. Le este greu să dea obiectele acestor persoane, poate ar trebui să aibă un spor de tristețe la salariu. Eu promit că voi folosi cât de mult achizițiile mele, iar dacă ceva nu-mi va trebui îl voi da sau îl voi returna magazinului mamă pentru un tratament mai bun. Evident, unde este cazul, voi adăuga și toate detaliile tehnice care nu se spun niciodată și se află abia după ce l-ai plătit.

miercuri, 19 mai 2010

Despre locuri și orașe – Mălăești

Vă dați seama că peste două săptămâni e sâmbătă? E acea sâmbătă de peste două săptămâni în care aveți marea ocazie să faceți ceva frumos. Ar putea suna ca o reclamă, dar de ce nu? Dacă publicitarii ne pot face să cumpărăm lucruri inutile, de ce n-am putea și noi să ne convingem să ne cumpărăm puțină liniște? și nu costă mult. Așa. Deci, peste două săptămâni îmi ofer deosebita ocazie de a observa că e frumos la mine acasă. Nu trebuie decât să mă sui într-un tren spre Brașov (cel de la ora 6, 6 30, 7, etc.) și să visez. De data asta simt că vreau ceva înalt, majestuos, sprințar și vesel, că doar e sâmbătă, așa că mă dau jos la Predeal. Trenul e plin de tineri veseli care se trezesc din mrejele somnului de sâmbătă după un vis frumos și râd, Doamne, ce mai râd. Am avut și eu 16 ani ca ei , așa că de ce nu, râd și eu. Până la Predeal sunt deja binedispusă și parcă a meritat deja să ascult reclama aia. Gara din Predeal e plină de amintiri. Soarele îmi zâmbește deși în București era ceață și urât. E clar, azi e ziua mea și chiar aud undeva departe un cântecel de La mulți ani! Oare încă mai visez? Nu, nu sigur m-am trezit pentru că am cu mine o sticlă cu cafea, avantajul faptului că nu mai am 16 ani. Buun, Predeal, oameni primitori cu chei în mână pentru cei ce doresc zile liniștite la o viluță cu 3 margarete și duș. Nu e cazul, fiind ziua mea îmi fac de cap și mă iubesc azi cu cei de sus, v-am spus doar că vreau ceva înalt, puternic și ceva mai mult. În gară, o hartă. În ea bate doar soarele așa că mă apropii și îmi șoptește complice: „Mălăești, cruce galbenă”. O surprind că-mi face cu ochiul și mă uit speriată în jur. Oare m-a văzut cineva? Sper că nu, azi sunt egoistă! Cu secretul bine ascuns, cadoul meu de la hartă, pornesc cu pas aproape vioi în căutarea comorii. Stați, lipsește ceva.. derulam caseta înapoi și adaug în vis câțiva prieteni buni care au văzut aceeași reclamă și au avut același vis în tren și, ca să vezi, e și ziua lor azi. Așa, e mult mai bine, știam eu că lipsește ceva! Cireșarii reuniți după ceva ani pornesc să caute indicii. Avem o călăuza bună, soarele luminează când și când câte un indicator, copac sau frunză, piatră, nor. Ne spune încotro e mai bine, că el vede tot de acolo de sus. Suntem veseli, totul e așa cum ar trebui și la prima cotitură avem în fața noastră primul indiciu.


Ca orice căutător de comori, gândul bate realitatea și ne imaginăm tot felul de lucruri. De data asta, și vă rog să mă credeți pe cuvânt, realitatea bate gândul cel mai bun. Din Predeal spre Pârâul Rece, 4 km de drum asfaltat, și apoi spre cabana Diham, drumul nu dezvăluie nimic din ce te-ar aștepta acolo. Comoara nu-și arată minunile decât celor care le merită. Un mic sfat : fiți veseli, dacă vă aude râsul muntele se pleacă, soarele se înalță și vă povățuiește, ursul vă păzește drumul.

Celor inițiați, secretul hărții nu le este necunoscut. Crucea galbenă le iese în cale și le duce pașii mai departe. E adevărat, drumul nu e simplu, dar e la fel de adevărat că tot ce iți trebuie e un pic de respect în fața măreției. Dacă vrei să visezi trebuie să fii pregătit să zbori, nu? și tocmai mi se pare că ajungem în vârf.

Reclama aceea nu a mințit deloc, încetul cu încetul sărbătoarea crește, te cuprinde și dansează cu tine. Brazii te învăluie, rochiile rozalii ale copacilor trecuți prin toamnă se învârtesc în jurul lor. Și îmi pare o horă mândră și hotărâtă, așa că sunt din nou acasă. Tortul vine mai sus, căci aici se măsoară timpul în altitudine și cand ajungi la destinație se cântă, se aprind lumânările și vine tortul, împodobit cu frișca cea mai aleasă a zăpezii de munte. Soarele este maestru de ceremonii și seara cea dulce trebuie să te găseasca sus de tot, unde numai cei cu adevărat îndrăgostiți mai pot ajunge.

Azi împlinesc o vârstă, în altitudine, și 1720 m sunt doar pentru mine. Drumul nu e greu, dacă știi să urci, cu pași mici, lent, cu ochii pretutindeni și cu inima în palmă. Sunt nou pe aici și totuși muntele m-a primit cu brațele deschise și mi-a zambit din prima clipă. Nu-i așa că vă plac oamenii care vă privesc în ochi și vă zâmbesc când îi cunoașteți?
Uite că am tot povestit și am tot privit și am tot iubit și fără să-mi dau seama am găsit secretul hărții : cabana Mălăești, un fel de refugiu pentru cei mici între cei mari . Suntem primiți cu veselie de alții ca noi care au găsit calea cea bună. Vinul fiert ajută mereu și deja soarele se poate odihni liniștit, toți cei lăsați în grija lui sunt bine sănătoși. Te simți mic, dar fericit. Oare de ce și-or dori oamenii să fie mari, să fie sus, când cel mai fericit ești când ești mic?

Ca orice lucru bun sau rău, și ziua mea are un sfârșit. Coborârea e un pic mai tristă până când realizez că tocmai am fost acceptată într-o familie nouă care mă va chema oricând la câte o sărbătoare unde se cântă și se dansează. Dorința mea s-a împlinit, am fost înconjurată de cei mari, mândrii și stăpânitori, dar m-au privit cu drag, m-au mângâiat și m-au lăsat să mă răsfăț. Zâmbesc ca un copil gâdilat de soare, ceea ce de fapt sunt și îmi place s-o recunosc.
În gară, multumesc frumos hărții pentru cadou și inspirație și mă uit în jurul meu la fețele celorlalți. Sunt copleșiți de o oboseală plăcută, molatecă și încearcă să doarmă și să viseze din nou, sunt sigură. Trenul merge, îmi zboară gânduri și imagini prin minte și prin suflet și-mi promit la fiecare 5 minute că voi asculta toate reclamele care-mi ies în cale.
Nu știu dacă v-am convins, poate că totusi analizați prea mult, poate că diminețile bucureștene când alergați spre servici cu gândul la ce-ați lăsat ieri neterminat vă aduc suficiente mulțumiri, poate că ceața vă încălzește sau muzica traficului vă liniștește, nu știu. Dar pentru aceia dintre dumneavostră care mai puteți visa, încercați să vizualizați sâmbăta de peste două săptămâni și lăsați-vă surprinși de hartă.
2006

luni, 17 mai 2010

ACDC rocks!

Toată suflarea românească și nu numai știe că aseară la București ACDC a susținut un concert în cadrul turneului Black Ice World Tour. Înclin să cred că mai toată suflarea românească a participat la concert direct sau prin intermediul posturilor de televiziune și de radio care anunță știri legate de acest eveniment de mai bine de o săptămână. Cei care nu au făcut-o totuși pot recupera post-concert citind cronicile, blogurile și ziarele care nu vor abandona subiectul prea curând.

La ora 15 00, când era anunțată deschiderea porților pentru intrarea în incinta pieței Constituției, o mulțime pestriță de oameni sprijinea deja gardul împrejmuitor. Mulțimea era împărțită în mulțimi mai mici și apoi verificată conform regulilor impuse de organizatori. La ora 17 00 piața era aproape plină, dar valul de oameni se scurgea în continuare la același debit. Nu cred că a avut cineva interesul să calculeze teroretic câți oameni pot intra fizic în piața Constituției, dar aseară a avut loc experimentul practic. Organizatorii au vândut bilete nelimitat, suplimentând mereu, astfel încât să nu rămână nimeni pe dinafară. Chiar și aseară, se puteau cumpără bilete de lângă intrările la concert. Așadar, toți cei care au dorit să vină au avut acceptul organizatorilor. S-a ocupat piața Constituției milimetru cu milimetru, iar apoi s-a trecut la peluza Palatului Parlamentului. Plin ochi este puțin spus și cred că acest lucru a infuențat negativ vânzările de bere și hot dog pentru că era aproape imposibil să te strecori prin mulțime purtând prețioasa povară, iar despre toalete nu vreau să povestesc. Drept urmare, standurile au fost luate cu asalt abia la sfârșitul concertului. Dar cam atât despre organizare, să nu căutăm prea multe noduri și să ne bucurăm de eveniment.

În deschiderea concertului ACDC, Iris. În deschiderea concertului Iris, Down. Pentru mine Iris are un farmec aparte, o istorie proprie și am dezvoltat un drag de muzica lor tocmai pentru că îmi dă senzația că e numai pentru mine. Așa că este firesc să spun că mi s-a părut prea scurt concertul lor. „Fără tine, Cerul e prea sus.”

La ora 21 00, conform programului, ACDC și-a făcut intrarea, spectaculos și grandios cum era așteptat. Și a ținut-o tot așa, trecând de la hituri dintotdeauna la melodii de pe noul album, de la confeti la artificii, la Rosie și la focuri de tun, până la ora 23 00 fix. Bis-uri calculate și nici un pic lăsate la voia publicului. Un concert așa cum era așteptat, cu o energie debordantă, mult spectacol, multă istorie și un public îndrăgostit, entuziast și fără odihnă. Nu știu dacă este ultima dată când ACDC concertează în România, dar cu siguranță cei prezenți aseară în piața Constituției nu au vrut să lase loc de îndoieli și au strigat și au dansat de parcă mâine n-ar fi existat. Știu că 75% dintre cei prezenți nu vedeau mai nimic pe scenă, dar cred că a existat o conexiune mentală între toți cei din piață (pentru că rețelele de telefonie mobilă picaseră de mult) și concertul s-a transmis în direct tuturor, cu imagini și sunet și atitudine. Bravo!

vineri, 14 mai 2010

Despre literatură

LITERATÚRĂ, literaturi, s.f. 1. Artă sau creație artistică al cărei mijloc de exprimare este limba; beletristică. ♢ Literatura populară = literatură (1) anonimă, care, transmisă pe cale orală, devine, dintr-o operă individuală la origine, o creație colectivă. Literatură cultă = literatură (1) care aparține unor autori individuali cunoscuți ca atare și transmisă prin scris. ♢ Expr. (Peior.) A face literatură = a ocoli esențialul unei probleme prin artificii de exprimare. 2. Totalitatea operelor beletristice ale unei epoci, ale unei țări, ale unui grup social etc. 3. Totalitatea operelor scrise care se referă la un anumit domeniu (al cunoașterii) Literatură muzicală. 4. Totalitatea lucrărilor cu privire la o anumită problemă, la un anumit subiect; bibliografie. – Din fr. littérature, lat. litteratura. (sursă, DEX 1998)

Dicționarul dă o definiție pragmatică tuturor gândurilor exprimate prin cuvinte într-o formă artistică, literatură. Dar cum nimeni nu poate descrie arta decât prin coordonate proprii sau prin date istorice și literatura trebuie simțită, absorbită pentru a putea fi definită. Lumea cuvintelor mi se pare un joc al minții și al sufletului. Construiește un univers paralel în care oamenii vorbesc între ei și se cunosc, fără ca vreunul dintre ei să fie cine este cu adevărat. Este un univers în care totul este posibil, orice vis se poate împlini și orice fantezie își are rostul.

Îi admir pe cei ce scriu. Se așează în fața unei pagini albe și intră în pielea a 1000 de personaje, călătoresc în locuri numai de ei văzute, pipăie lucruri rare și își umplu plămânii cu mirosul sărat al mării oricând au chef. Pot urca munți, pot străbate deșert și mlaștină. Ba chiar pot avea pielea verde și coadă și mai multe capete. Imaginația lor prinde viață. Povestea se naște singură și se dezvoltă tot de la sine, stimulată de gândurile și de mâna scriitorului. Când paginile s-au umplut cu acele semne magice, scriitorul are noi prieteni, un nou ego și o nouă casă. Îi trimite apoi în lume să-și spună povestea.

Primesc cu recunoștiință scrierile lor. Mă înclin în fața măreției și în solemnitatea momentului mă scufund în lectură. Intru în acea lume făcută de om, îmi fac prieteni și dușmani. Trăiesc cu ei o vreme, fără să știu încotro mă duc. Vorbim, ne contrazicem, ne luptăm, uneori chiar ne iubim. Realitatea lor devine imaginația mea sau invers, nimeni nu mai știe în amalgamul ce tocmai s-a creat cine e real și cine e poveste. Uneori îi uit și mă întorc peste ani în lumea lor neschimbată, îi regăsesc cu drag, la fel de tineri și de plini de savoare. Fără ei lumea mea ar fi tristă și singuratică. Dar pentru că știu că îi am pe raft, în coperțile frumos colorate, tipăriți pe hârtie albă și mirosind a carte, sunt un om liniștit și bogat.

Nu știu ce definește literatura. Poate cuvântul, poate doar gândul. Poate toți cei ce trăiesc printre rânduri sau irealitatea transparentă a metaforelor. Dar dincolo de coperți sunt atât de multe lumi că nici o minte nu le-ar putea cuprinde. Și-atunci de ce ne întrebăm ce este infinitul?

 Citiți 'Jurnalul Mirunei - Concertul'

joi, 13 mai 2010

Jurnalul Mirunei – Concertul

Dacă m-aș ridica de pe scaun în timpul concertului și aș pleca de pe scenă n-ar observa nimeni. Sunt atât de fascinați de ce cântă femeia asta încât restul orchestrei nici nu există.

De 10 ani fac parte dintr-o orchestra de jazz. Cânt la violoncel, pasiunea mea dintotdeauna. De la un timp însă simt că am dispărut într-o mulțime diformă, într-o gelatină muzicală, din care nu răzbat decât sunetele instrumentelor și vocea ei. Orchestra nu există pentru public. O văd doar pe ea, strălucitoare în rochiile ei complicate, cu vocea ei groasă ieșind nenatural dintr-un trup de sirenă. Se pierd în ochii ei negrii, se scufundă în cascada de păr pe care-l scutură des, hipnotizată de muzică. Restul nu mai contează. Suntem niște greieri urâți, ascunși în haine negre și largi, în timp ce ea defilează în rochiile ei argintii, roz, verde crud, atât de strâmte și de provocatoare, uneori cu spatele complet gol, alteori cu tăieturi lungi ce-i arată toată coapsa bronzată și fără pic de grăsime. Are unghiile tăiate frumos și date mereu cu lac roșu. N-am atins-o niciodată, dar sunt sigură că are pielea fină, moale, mai plăcută decât rochiile de mătase pe care le poartă.

Vera e solista orchestrei noastre de vreo 7 ani. A găsit-o Mario cântând într-un club de noapte și s-a îndrăgostit de ea pe loc. Nu știu dacă ea l-a iubit vreodată, dar a fost biletul ei de evadare din acel club jegos și întunecat. Poate totuși l-a iubit, n-ai cum să nu-l iubești pe Mario. Deși are nume italienesc, Mario e finlandez. Înalt, brunet și cu pielea albă, Mario te cucerește cu primul zâmbet. Am fost colegi la Conservator și dacă n-ar fi fost el am fi cântat și acum prin subsoluri, compunând numai pentru noi, cei mai mari dușmani ai publicului și ai scenelor. Mario ne-a convins că muzica noastră va fi mai bogată atunci când va avea un public real, uman, când vom reuși să transmitem idealurile noastre și altora. Parcă-l văđ așezat pe pervazul acela murdar, într-un demisol plin de igrasie, arătându-ne rahatul de șoarece și explicându-ne că muzica adevărată e vie, e a tuturor și nu avem dreptul să ne ascundem. Își ținea vioara pe genunchi și când a terminat de vorbit a cântat un fragment dintr-o piesă de-a noastră, a cântat cu furie, cu dragoste și cu o forță pe care nu i-o știam. Cânta pentru un public și era fericit. Apoi a apărut Vera și Mario n-a mai cântat decât pentru ea, pentru a o face pe ea să strălucească, să vibreze. Nimeni n-a mai auzit vioara magică a lui Mario, ci doar vocea Verei.

Mi-e ciudă uneori că în toți ani ăștia niciunul dintre noi nu a spus nimic. Am avut succes și am câștigat bani frumoși, dar ne-am îndepărtat și ne-am închis in noi chinuți de vinovăția gândurilor noastre. Știu că și ceilalți din orchestră gândesc la fel. Nu mai compunem pentru eternitate, compunem pentru Vera. Muzica noastră absolută, unică, complexă s-a transformat în romanțe de pahar, plângăcioase și cu versuri de telenovelă. Publicul o adoră, Mario la fel așa că nu spunem nimic, striviți sub greutatea deznădejdei și a neîmplinirii. Uneori mă sui în mașină și conduc dincolo de capătul drumului, pe câte un câmp sau în vreo pădure. Acolo scot violoncelul și improvizez, amestec, trăiesc, nasc ceva al meu, ceva numai al meu și numai pentru mine. Alteori, seara, după concert, închisă în camera de hotel cânt în șoaptă, să nu mă audă nimeni. Cânt așa cum aș cânta dacă ea nu ar fi cu noi. Probabil și azi după ce se va termina concertul acesta rușinos voi face același lucru.

Mario e topit în faldurile rochiei Verei. Nu-și poate ridica privirile, nu se uită la noi deloc deși mereu a fost un fel de dirijor ascuns. Cântă concentrat și fiecare sunet al viorii lui subliniază vocea ei. Vera e fascinată de public, își unduiește șoldurile numai pentru el. Orbită de reflectoare, așteaptă cu nesaț pauzele de aplauze în care luminile se aprind în sală și îi poate vedea aclamând-o, aruncându-i flori. Așa face de fiecare dată, adună toată gloria și refuză s-o împartă chiar și cu Mario care nu trăiește decât pentru ea. De multă vreme mă gândesc serios să-i părăsesc. Chiar acum îmi vine să mă ridic de pe scaun și să fug din sală, să mă ascund într-un subsol ieftin și s-o iau de la început. Fără să vreau, m-am oprit din cântat. Mi-am sprijinit violoncelul de genunchi și stau cuminte cu mâinile în poală. Am transpirat și urmăresc încordată partitura, forțându-mi degetele să n-o urmeze. Lângă mine se oprește o trompetă, apoi încă una. Amuțește și chitara, în cele din urmă și tobele tac. Vera cântă la fel, netulburată. Sunt convinsă că nu a observat. Mario cântă și el, cu ochii în rochia Verei. Melodia se termină și publicul aplaudă în delir. Știu ce vor scrie ziarele mâine: "Succes extraordinar al magnificei Vera Kolner. Acompaniată doar de o vioară, Vera sfâșie inimile publicului cu o uluitoare romanță despre despărțire."

Și acum? Încotro? Nu m-am gândit atât de departe și aplauzele se vor termina curând. Mă uit în jur, căutând ochii colegilor mei. Îi văd triști, doborâți, pregătindu-se să înceapă o nouă melodie.
- Mario! Mario, uită-te la mine!
Nu-mi răspunde și mi se rupe sufletul. Mulțimea încă aplaudă, mai am câteva clipe.
- Mario, pentru noi toți trebuie să..
- Nu!
Glasul lui are ceva metalic, ceva care mă sperie. Vera nu se va întoarce de la public nici dacă murim în spatele ei, așa că n-am nici o șansă cu ea.
- Mario, te rog! Știi bine că toți vrem asta.
- Am zis nu!
Îmi tremură mâinile. Apuc arcușul cu frică, îmi șterg transpirația de pe frunte. Mi s-au încleștat dinții, dar trebuie s-o fac. N-am mai fost atât de hotărâtă de mult. Vera întoarce pagina caietului de versuri, pregătindu-se pentru melodia următoare. Închid ochii, parcă e mai bine așa, pe întuneric. Reflectoarele trec dincolo de pleoape și dor. Mă încurc în fustă și o ridic furioasă de-asupra genunchiului. Știu că e acolo, dar nu deschid ochii să văd dacă e în regulă. Nu am aer destul, atmosfera e sufocantă și pe scenă este îngrozitor de cald din cauza luminilor. O sete cumplită îmi arde gâtul. S-a făcut liniște. Îmi aud violoncelul cântând singur. Străbate sala ca un fior sau poate doar eu îl simt pentru că tremur și sunt încordată. Încep rar, lent, așa cum încep întotdeauna când mă duc prin păduri să cânt. Acustica e diferită și mă strădui să dau drumul muzicii ușor, blând. Nu știu ce cânt. Nu e nici nou, nici vechi, sunt doar eu care-mi spun povestea folosind note și acorduri. Mi se pare rigid, brutal. Trebuie să mă relaxez. Trebuie. Violoncelul e singurul lucru real, credibil pe care îl am acum. Mă ajută cum poate ascunzând greșelile și emoțiile excesive. Mă dor ochii de cât de tare îi țin strânși, dar nu am curaj să-i deschid. Am găsit un ritm sau el m-a găsit pe mine. Mă agăț de el cam disperat. În spatele meu tobele preiau ritmul. Mă desprind atunci și zbor departe în acorduri grave, în strigăte de jale, în singurătate și neputință. Mi-e dor de subsolurile noastre, de clipele de creație pură, de prietenie și distracție. Mi-e dor de aer curat, de improvizație, de idealuri. Tobele mă susțin, mă încurajează, mă aprobă. E ceva lugubru în ce cântăm noi, dar lumea din sală încă nu protestează. În urechea dreaptă îmi țipă o trompetă. S-a descătușat sublim, cu forță și a izbucnit în înflorituri vesele și complicate. Tobele surâd și cresc în intensitate.

Inspir adânc și deschid ochii. Inspir adânc și deschid ochii. Îmi repet asta de ceva vreme. Reflectoarele mă orbesc. Întorc capul spre trompetă. Cu ochii încă închiși, cu degetele alergând fără pauză, trompetistul trăiește fiecare notă. E normal, doar e a lui, e povestea lui și tot chinul ultimilor ani izbucniți într-o pornire eliberatoare. Timid, pornește cealaltă trompetă. Chitara vine de undeva din spate, din ce în ce mai aproape, mai vie, mai fericită. E o frenezie totală, fiecare cântă în legea lui, cu forță și energie, parcă dorind să-și distrugă mâinile, sufletul, pasiunea.

Mario. Mario ne privește rece. Știe că totul s-a terminat, e trist și vioara îi atârnă din mână. Doamne Mario, cum poți face așa ceva? Știi bine că te iubim, că nu ți-am face rău niciunul. Dar sunt atâția ani de când nu mai trăim, de când nu mai respirăm. Haide, te rog, Mario! Unde te duci?! Mario s-a ridicat în picioare. Are capul plecat, fața palidă, nu ne privește în ochi. Pleacă târșindu-și picioarele, fără zgomot, trecând chiar pe lângă noi. Se oprește lângă chitară și cu spatele spre public cântă. Numai pentru noi, primul lui public. E o poveste de dragoste, o poveste de viață întâlnită într-un bar acum 7 ani. Îi suntem alături, comunicăm iar din priviri, ne zâmbim cu sufletul și ne mulțumim în ritmuri rapide, în sunete miraculoase, în demonstrații personale. Suntem din nou cu toții. Cine-ar fi crezut azi dimineață că ne vom regăsi așa, exact când eram pe punctul de a renunța.

Publicul ne aplaudă în picioare de minute bune. Vera stă dreaptă în față scenei, dar publicul ne aplaudă pe noi, cei din spate și ea știe asta. Nu s-a întors să ne privească și mă întreb dacă ne va mai privi vreodată în ochi. Mario o privește pe furiș, cu aceeași dragoste cu care îi adora poala rochiei. Are o strălucire în piele, în ochi, în degete.

În microbuzul care ne duce la hotel e liniște. Nu ne-am vorbit deloc de la terminarea concertului. Mario o ține de umeri pe Vera, undeva în spate. E noapte târziu, dar dincolo de oboseală nu mă pot opri să nu mă întreb ce se va întâmpla. Vom reuși să păstrăm ce am recâștigat în seara asta? Sau ne vom pierde iarăși în acel amalgam cleios, în acea rutină care ne-a adus succesul, în acea muzică fadă pe care n-o dorim niciunul? Nu știu, în clipa asta chiar nu știu. Dar Mario a avut dreptate. Muzica trăiește când cineva o ascultă.

Miruna

 

Fotografia  Theodor Aman -"Violoncel", ulei pe pânză, Muzeul Naţional de Artă al României, Bucureşti

marți, 11 mai 2010

Decizii

Nu mă pricep deloc să iau decizii. Mă gândesc până mi se încâlcesc gândurile, răstorn problema pe toate părțile, analizez argumente pro și contra, fac liste uneori și în cele din urmă ajung la o concluzie, ca în clipa imediat următoare să răspund prompt cu totul pe dos. Așa am ajuns să construiesc demonstrații imense, deși varianta simplă mi-era cunoscută și rațional corectă. Am plănuit intens ca să abandonez în ultima clipă și am fugit dintr-o realitate bine ancorată pentru că m-a trăznit să plec la munte.

Am avut de așteptat ieri vreo jumătate de oră în curtea unei facultăți (de prestigiu ar fi drăguț să spun) și am avut de ales dintre vreo 30 de bănci libere. Unele la soare, altele la umbră, unele lângă grupuri gălăgioase de studenți, altele în liniștea tufișurilor. Am analizat în primele 10 minute toate variantele, ba chiar am și încercat vreo două, ca până la urmă să mă așez în plin soare pe niște trepte. Am ales să stau acolo, în praf și printre cioburi, să nu văd nimic din cauza soarelui. N-aș putea să spun de ce. Și cum stăteam eu așa în meditație-contemplație-insolație, am observat lângă mine o mașină nouă, curată și plină de bilețele post-it (roz, portocalii și verzi) în formă de inimă. Avea până și pe capacele roților.

Nu scria nimic pe bilete și asta mi-a dat de gândit. Dar mai mult m-am gândit cum aș fi luat eu asemenea decizie. Să merg într-o parcare publică și să tapetez o mașină cu hârtie colorată. Am analizat toate motivele emoțional-aniversare care ar fi putut conduce la acest gest, toate cravatele sau perechile de ciorapi (după gen) neinspirat achiziționate. Am luat în calcul și un gest de extremă dragoste a proprietarului pentru mașina cea nouă. În cele din urmă, am scos un pix și am scris pe câteva dintre ele sperând că nu mă vede nimeni. Am scris 'La mulți ani!', 'Plimbare plăcută', 'Te iubesc', 'Drum bun', 'Mulțumesc'. Aș mai fi scris și altele, dar între timp se terminase jumătatea de oră de așteptare și am luat decizia de a-mi vedea de treabă. Probabil singura decizie bună pe care am luat-o ieri.

duminică, 9 mai 2010

EuropaFest - Sendai

În cadrul Festivalului de jazz, blues, pop și clasic EuropaFest (7-13 mai 2010) se desfășoară concerte și concursuri de gen în mai multe locații din București: Sala Auditorium, Hard Rock Cafe, Art Center Tinerimea Română. Timp de o săptămână puteți asculta 300 de muzicieni din 45 de țări, live la București. Biletele costă destul de puțin, iar studenții pot intra gratis la majoritatea concertelor.


Aseară, la Centrul Tinerimea Română, i-am ascultat printre alții pe cei din formația Sendai. Au o energie debordantă și cântă cu o plăcere pe care rar mi-e dat s-o întâlnesc la artiști. Concertul lor este o suită de compoziții proprii, inteligent alcătuite, cu influențe folclorice portugheze și sud-africane. Vocea Milei Dores îmi răsună încă în urechi. Are o voce când aspră, când dulce, colorată specific jazz-ului, uneori puternică, uneori duioasă. În jurul ei, o chitară nebună, un contrabas fierbinte, o baterie de neoprit și o percuție tribală. Un amalgam complex de muzică diferită, de sunete noi și tinerețe. Îi puteți asculta din nou diseară, la Hard Rock Cafe.

sâmbătă, 8 mai 2010

Despre locuri și orașe – București

Oricât de frumos și important din diverse puncte de vedere ar fi un oraș, locuitorii săi trăiesc fără să observe aceste detalii. Nu admiri arhitectura clădirilor în drum spre birou și nici nu te lauzi cu istoria agitată a acestuia în timp ce-ți cumperi pâine de la chioșc. Parcurile sunt destinație mai mult de sfârșit de săptămână, iar muzeele sunt vizitate doar în zilele în care accesul este gratuit. Așadar, niciunul din detaliile care umplu ghidurile turistice nu sunt dedicate locuitorului curent. Și-atunci de ce să nu mă plimb pe străzile prăfuite și suprasolicitate ale neaoșului București ca și cum m-aș plimba pe bulevardele Parisului sau pe canalele Veneției?

                                                                   Ateneul român

Pentru mine Bucureștiul este puiul ciorii. Știți ca în povestea despre mame care-și protejează puii și îi consideră mereu cei mai reușiți atunci când vorbesc cu alții. Încerc să dezvolt o apartenență la orașul care mă adăpostește deși nu i-a cerut nimeni s-o facă. În definitiv, face și el ce poate având în vedere câți netoți îi calcă în picioare străzile. Este orașul nimănui și sunt convinsă că suferă. Oriunde veți merge în țara asta veți găsi oameni mândrii de orașul lor, care vă vor povesti ce știu mai bun și mai frumos despre acele locuri. Veniți în București și veți afla problemele de trafic, mizeria, oamenii străzii, aglomerația și birocrația, haosul generalizat. Nimic bun, nimic frumos. Trăiesc aici câteva milioane de oameni care nu știu și nu vor să spună nimic bun despre orașul lor. Nu-i recunosc nici măcar meritul de a le oferi posibilitățile unei capitale: economice, culturale, politice, educaționale.

Din nepăsare, din lipsa oricărei preocupări, Bucureștiul a ajuns în halul în care este. Aglomerația umană și de mașini nu se rezolvă 'de la sine', mai ales că este în continuă creștere. Este nevoie de reguli și de respect. Este nevoie de bun simț și atitudine. Este nevoie de educație. Bucureștenii sunt însă mai puțin atinși de toate acestea și mai darnici când vine vorba de șmecherii. Obligați să stea în trafic de niște străzi gândite acum 50 de ani, șoferii capitalei se întrec în a-și tăia calea, în a ocupa orice palmă de asfalt liberă (fie ea și buricul intersecției), în decibelii claxoanelor și în abilitatea de a parca pe trotuar sau spații verzi (iar când totuși parchează în spații special amenajate preferă să ocupe cel puțin 2 locuri, să fie siguri). De asemenea, orice posesor de mașină trebuie să fie prompt cu ea în trafic, chiar dacă se deplasează doar câteva stații de autobuz, pentru a nu fi ca acei fraieri care folosesc mijloacele de transport în comun.

Traficul este doar una din probleme. Gunoaiele, praful, șantierele descoperite, limbajul și comportamentul neadecvat societății, aglomerația inutilă din magazine și mijloace de transport în comun sunt multe altele. Unora le are leac doar Primăria, dar altora le putem diminua efectele.

În București există câteva zeci de muzee, Ateneul, Opera, câteva zeci de teatre și săli de spectacol, clădiri de patrimoniu și obiective arhitectonice deosebite. Sunt multe biserici, monumente istorice construite secolele XVII-XVIIII și locuri însemnate în manualele de istorie. În București este a doua clădire ca mărime din lume, având o suprafață de 330 000 metri pătrați. Pe străzile capitalei se scrie istorie de mai bine de 500 de ani. Sunt câteva palate care merită vizitate, începând cu palatul regal din perioada în care România a fost monarhie. Capitala este un puternic centru universitar și centrul mass-mediei românești.

Vă invit să vă gândiți la cel puțin un lucru frumos despre orașul în care locuiți. Poate acest exercițiu vă va însenina ziua și va lăsa loc miresmei proaspete de primăvară. Dacă aveți mai multe de spus, dați-mi de veste, trimiteți materialul dumneavoastră la adresa monica.radulescu09@gmail.com și dacă e demn de laudă va fi publicat pe blog în categoria 'Despre locuri și orașe'.

joi, 6 mai 2010

Leap year (2010)

Iată un film care nu a luat nici un premiu, nu a făcut valuri în presă și nu a avut încasări extraordinare. Leap year este o comedioară simpatică, previzibilă și extrem de obișnuită relativ la filmele americane. Producătorii americani insistă atât de mult cu acest gen de film încât la un moment dat chiar au succes.

Povestea filmului e simplă: ea își dorește o căsnicie, el este prea preocupat să sesizeze, ea se hotărăște să-l ceară de soț în stil irlandez și toată povestea se mută în Irlanda. Mâna organizată a destinului dezlănțuie furtuni, închide aeroporturi și aduce tot felul de necazuri amuzante astfel încât deznodământul să fie cu totul altul. Evident că exagerează pe alocuri și-ți spui din fotoliul tău că este imposibil să faci așa ceva sau vorba unei prietene "unde nu dă și peste mine depresia să mă consoleze Richard Gere", dar filmul are totuși un dram de realism. Motivația.

Trăim într-o lume planificată până la ultimul detaliu și când ceva nu iese corespunzător planului ne prăbușim într-un haos emoțional. Și asta pentru că nu mai știm de ce și cum și pentru cine să trăim. Pare firesc să te vezi cu cel drag în fugă între două întâlniri sau doar seara târziu când amândoi pică de oboseală povestindu-și ultimele ședințe de la birou. E ceva obișnuit să lucrezi peste program și toată lumea să înțeleagă și să nu se supere că nu ajungi la aniversarea copilului sau că ești prea ocupat să-ți amintești de a soției. Trăim alergând și de fapt nu trăim deloc.

Ce înveți dintr-un film siropos ca Leap year e că omul scos din contextul obișnuit se redescoperă pe sine, își amintește de lucrurile importante și calculează cât timp pierde aiurea uitându-se la filme proaste înfundat în fotoliu în loc să iasă în lume, să vorbească cu cei dragi, să comunice, să gândească. Mi-a rămas din film întrebarea "Ce iei cu tine dacă îți arde casa și ai doar 30 de secunde să te hotărăști?" Cred că am o listă prea lungă pentru cele 30 de secunde, dar asta e bine, e semn că îmi pasă de ce e în jurul meu, că am amintiri în spatele obiectelor.

Dacă aveți niște timp de pierdut și răbdare suficientă pentru mai bine de o oră de clișee, dacă rezistați la un film dulceag și inevitabil cu dragoste cu năbădăi, dacă vă distrează o domniță cu tocuri cui pe plaiuri irlandeze și vă amuză ghinionul insistent căutați Leap year. Recomandarea mea este să încercați să vedeți dincolo de prima impresie. Vizionare plăcută!

marți, 4 mai 2010

O nuntă despre speranță

Şi eu vă voi arăta o cale şi mai minunată. Dacă aş vorbi limbile oamenilor şi ale îngerilor, dar nu aş avea iubire, aş deveni o aramă sunătoare sau un chimval zăngănitor. Şi dacă aş avea darul profeţiei, şi dacă aş cunoaşte toate misterele şi toată ştiinţa, şi dacă aş avea toată credinţa aşa încât să mut munţii, dacă n-aş avea iubire, n-aş fi nimic... Iar acum rămân acestea trei: credinţa, speranţa şi iubirea. Dar mai mare decât toate acestea este iubirea. (Scrisorea întâi a apostolului Paul către Corinteni, 13,1-2.13)
O tânără pereche și-a ales acest fragment pentru a fi citit în timpul slujbei de căsătorie. Preotul l-a citit, l-a explicat și slujba a continuat apoi ca pentru toate celelalte perechi. Mulți dintre cei din biserică probabil nici n-au observat, dar apostolul Pavel se referă în text la trei lucruri importante: credința, speranța și iubirea. E simplu să înțelegi ce caută iubirea într-o căsnicie și ce caută credința într-o biserică. Speranța însă mi-a atras atenția pentru că nu-i un lucru ușor, nu vine de la sine, nu o primești de la altcineva. Speranța este atât de personală încât într-o viață în doi ar putea părea meschină. Dar, de cele mai multe ori, speranța este medicamentul miraculos care ne scoate din necazuri, care ne întețește iubirea și ne întărește credința, este liantul universului, balanța dreptății și senzația zborului.

În fața altarului cei doi tineri își priveau viitorul cu credință, speranță și dragoste. În fiecare din cei prezenți se găsea o fărâmă din aceste trei ingrediente, în amestecul propriu, așa cum viața reușește mereu să ne surprindă cu noi și noi amestecuri. Poate că după slujbă au plecat cu proporțiile schimbate, cu planuri de viitor mai îndrăznețe, cu mai mult drag pentru cel de lângă ei sau cu sufletul încărcat de credință și recunoștiință.

Speranța a fost mereu aliatul meu, promisiunea unui viitor pe care nu-l cunosc. Mi s-a spus că după orice noapte răsare o zi, că orice sfârșit este urmat de un început și știu că lucrurile nu stau mereu așa. Uneori drumurile se termină. Dar speranța este mereu acolo, mereu vie. Uneori fără scop și motiv, mă las pe mâna ei, cu credință în Dumnezeu și cu toată dragostea împărțită între cei dragi. Speranța nu m-a dezamăgit niciodată.

sâmbătă, 1 mai 2010

Paulo Coelho - Jurnalul unui mag

Îmi umplu un rucsac și plec la drum. E un drum lung, pe care nu-l decid eu și nu am voie să mă abat de la traseul stabilit de ceilalți. Sunt nerăbdător să mă întorc acasă, dar știu că fie eu nu voi mai fi același, fie acasă nu va mai fi la fel. Mă afund în necunoscut în fiecare zi, dorm prost pe marginea drumului, sunt doar în tricou și-n pantaloni scurți și uneori frigul mă pătrunde. Cel mai des mănânc doar pâine cu vin și încep să nu mai doresc mâncărurile complicate de acasă.

Am plecat cu un scop. Nu vedeam nici drum, nici peisaj, abia dacă vorbeam cu cei din jur, atât de determinat eram să-mi ating scopul, să-mi realizez obiectivul. Drumul îmi stătea în cale și după câteva săptămâni am realizat că avansasem foarte puțin. Mă învârteam în aceeași bucată de praf. Cu timpul, scopul a devenit neclar, și-a schimbat forma de mai multe ori, ca pe la jumătatea drumului să constat că nu-l mai știu deloc și că de fapt nu l-am știut niciodată și am fost trimis la drum tocmai ca să-l aflu. Am descoperit și că dacă sunt prieten cu cei ce mă călăuzesc ordinele lor îmi par mai ușor de suportat și de realizat. Trebuie doar să am încredere.

Când am pierdut orice urmă de scop, am găsit peisajul și drumul. M-am bucurat de seninul plin de stele al cerului, de căldura și mireasma fânului, de apa rece a râurilor. Treburile mele de acasă au încetat să mai fie urgente, iar eu m-am trezit că mi-a fugit nerăbdarea de a ajunge la ele. Parcă nu-mi luasem vacanță de un car de ani. Am avut noroc și am avut ghinion pe drum. Am fost bătut și alungat, am fost furat și am primit sfaturi greșite, mi-a fost foame și frig. Dar am fost și bine primit, ospătat regește, îngrijit și binecuvântat. Îmi aduc aminte de toate locurile prin care am trecut, de istoria lor și de cei pe care i-am întâlnit acolo.

Drumul s-a sfârșit când i-am aflat scopul, când am dezlegat misterul care m-a condus atâta vreme. L-am scris pe o hârtie și am ascuns-o sub o piatră, dar în noaptea aceea a plouat tare și probabil hârtia a fost distrusă. Cine vrea să știe scopul trebuie să facă drumul. La destinație eram așteptat. Se pare că „oamenii ajung întotdeauna la oră fixă în locurile în care sunt așteptați”. Citisem asta când mă aflam pe drum, în romanul „Jurnalul unui mag” al lui Paulo Coelho.

Etichete

atitudine (312) viata (297) fotografii (296) recomandare (213) timp (133) proza scurta (131) dragoste (127) jurnal (106) căutare (103) video (101) literatura (98) recenzie (96) dorinta (89) peisaje (80) amintiri (78) Despre locuri si orase (77) călătorii (75) roman (69) film (64) feminin (62) eseu (60) contrasens (56) Bucuresti (54) România (53) poezie (51) muzică (46) portret (44) poveste (44) instantaneu (43) primavara (39) sarbatoare (39) Tams (37) copilărie (36) animale (31) vacanță (31) educatie (30) incredere (29) toamnă (29) campanie (24) turism (24) targ (23) aniversare (22) arta (19) concert (19) propunere (18) relatii (18) Adena (17) muzeu (16) responsabilitate (16) animatie (15) expozitie (15) joc (14) colectie (13) voluntar (11) model (10) Cortázar (8) Simone de Beauvoir (8) Milan Kundera (7) ReUseMe (7) Mihail Bulgakov (6) Kawabata (5)

Creative Commons License

Arhivă blog

Despre mine