Secția

Au trecut mai bine de 10 ani de când am intrat prima dată în acea secție Spitalului Municipal. Eram blocată. Refuzam să cred că este altceva decât un vis urât și mă străduiam să nu văd nimic, să nu miros nimic, să nu aud nimic, să nu-mi amintesc nimic. Intram în fiecare zi, dar era mereu pentru prima dată. Acum, după 10 ani, pot să recunosc că deși nu-mi amintesc mai nimic, m-am rătăcit acolo.

Prima dată m-am întors după 3 ani, cu inima cât un purice, conștientă că și alte sfârșituri au început acolo. Am tremurat, am bravat, am fost crudă, încercând, din nou, să nu admit că lucrurile se pot întâmpla și altfel decât îmi doresc eu.

A treia oară, un telefon m-a smuls dintr-o zi însorită: "Vino și ia-mă, sunt la urgență, etaj 3". Nu mi-a trebuit mai mult. Știam prea bine ce înseamnă etaj 3. Știam prea bine că acolo nu se întâmplă nimic bun, iar când am ajuns pe vestitul etaj și i-am văzut sângele șiroind pe picior, mi-am înfipt unghiile în pumn și m-am luptat cu zeul secției. L-am provocat, l-am urât, l-am implorat. M-a învins încă o dată. 

A patra oară voi trece pe acolo mâine. Mă voi îmbrăca urât, sfidător de urât, aș putea să și put, nu mi-ar păsa mai puțin. De data asta îmi voi aminti tot. Voi inspira adânc și voi privi și prin pereți dacă va fi nevoie. De data asta nu va vedea că sufăr și nici un om drag nu va fi în preajmă. De data asta n-am să-l las să mă doboare lovind în cei pe care îi iubesc. De data asta, sunt pregătită de luptă, pregătită să mă regăsesc și să ies de acolo împreună cu tot ce a luat din mine în acești 10 ani.

Drumul

Iubesc drumul pe care se aud pașii tăi. Nu vreau niciodată să ajung la destinație, iar oboseala, oricât ar fi de multă, e doar un semn că sunt acolo, vie, fericită.

Iubesc crengile care-ți mângâie părul și vin apoi să împartă îmbrățișarea cu mine. Le păstrez mirosul crud, de verde amestecat cu soare, le las să-mi tatueze pe față contururile tale.

Iubesc norii care te apără de soare și soarele care te apără de frig. Le cânt să-ți iasă-n cale și să-ți fie mereu prieteni.

În liniște

Tac. Pisicile dorm, vecinii nu sunt acasă, televizorul e închis. Doar undeva departe se aude încet un glas de rock și, ocazional, trece câte un tren. Îmi scriu lista de cumpărături, silențios, cu creionul: roșii, salată, cartofi.. Telefonul mă întrerupe pentru o clipă. Nu era nimeni, se descărca. Portocale, mere.. Îmi întind picioarele dureroase, alegând o poziție mai bună. Am fost la sală azi, în căutarea formei perfecte. Îmi doresc să fiu perfectă. Nu atât frumoasă, cât perfectă. Nicicum cea mai dintre cele mai, doar perfectă. Să am greutatea și forma perfectă, să fac lucruri interesante, să am o viață care merită povestită, să am zâmbetul perfect și replica perfectă, să pot întreține conversația perfectă, provenită, firește, din inteligența perfectă. Să fiu sănătoasă, puternică, rapidă. Cum vă spuneam, într-un cuvânt, perfectă.

Ardei, cereale, mozzarela... Ei bine, nu-mi iese. Nu mă îngraș, dar nici nu reușesc să mă modelez în forma perfectă. Nu tac, dar nici ce-mi iese pe gură nu e conversația perfectă. Pentru restul, probabil mediocru ar fi termenul potrivit dacă aș dori să-l definesc perfect. Nu, nu-mi iese. Nu am talente artistice și nici memoria talentelor altora. Nu fac sporturi extreme, nu am pasiuni deosebite, nu am o carieră. Spanac, iaurt, migdale.. N-am o viață de invidiat sau de povestit, nu le știu pe toate și nici nu reușesc să termin un maraton.

Pisica începe să sforăie. Normal, ce-i pasă, ea n-are motive de îngrijorare. Dungile sunt la locul lor, pufos e, somn cât cuprinde și mâncarea nu-i lipsește niciodată. În plus, nici că s-a mai văzut pisică să se creadă altfel decât perfectă. Aș putea să-mi mai iau niște lămâi. Nu, nu ajută la perfecțiune, pentru salată. Nu-mi aduc aminte să fi fost vreodată perfectă. Inițial nu eram deloc, iar când am prins de veste de existența mea devenisem deja 'altfel'. E tot un fel de imperfecțiune, dar mascată, pentru a nu nenoroci prea tare sentimentele adolescentice. Așa că eram altfel și mă împăcasem cumva cu ideea. Apoi, cu timpul, am început să devin imperfectă: prea slabă, prea băiețoasă, prea entuziastă, prea nerăbdătoare, prea împiedicată, prea lentă, prea puțin inteligentă, prea timidă, prea cuminte, prea departe de forma ideală, prea fără perspective, prea plictisitoare, prea obositoare, prea săritoare, prea cicălitoare, prea împrăștiată. N-am atins perfecțiunea în nici un domeniu, deși, drept să vă spun, am învățat multe. Tind să cred că asimptotic tind la perfecțiune.

Mai trece un tren. Pun lista în geantă și îmi iau o carte. Mâine mă duc iar la sală, apoi cumpăr ingredientele de salată și încerc din nou să mă reinventez.

Bagajele vieții mele

Unii fac listă. Alții consultă buletinul meteo. Alții merg pe ținute complete, asortate, potrivite oricărei ocazii. Cei mai mulți se lasă conduși de inspirație, deschid cât mai multe dulapuri și aleg după miros, după moment.

Se ia o viață. Se dă un timp, niște locuri, ceva noroc. Și după startul zgomotos, alergăm adunând, selectând, pentru a ne petrece tot timpul dat făcând bagaje. De oameni, de lucruri, de amintiri, de cunoștințe. Alegem haotic, ne ghidăm după modă, după ce au alții și, la final, totalul ne iese cu plus sau cu minus.

Bagajul meu pare mic, dar uneori abia îl pot duce. Poate doar nu mă pricep la împachetat. L-am legat cu frânghii groase în multe puncte și asta îl face valoros și greu de manevrat. Mereu în echilibru. Bocceaua unui vagabond legată artistic într-o basma roșie.

Despre judecată

De când deschidem ochii ne pornim să emitem judecăți. Ne naștem mai buni ca toți ceilalți, buricul universului nostru, și nu admitem pentru nici o clipă că s-ar putea să ne înșelăm. Cei din jur sunt invariabil mai proști, mai nesimțiți, mai vulgari, mai puțin cunoscători, mai neserioși, mai apatici, mai răi, mai cum se poate mai rău. Insectele sunt scârboase, reptilele grețoase, mamiferele brute proaste. Noi, oamenii, cei care am iscat războaie, am ucis până la ultimul exemplar specii întregi, am dat foc, am dărâmat munți, am schimbat cursul apelor, am poluat și tăiat păduri întregi, noi suntem perfecți, superiori. Singurul animal care ucide din plăcere, singura ființă care chinuie din plăcere, omul este superior tuturor.

Dar nu ne-a ajuns să fim superiori celorlalte ființe, nu ne-a ajuns să le luăm pământurile, să le punem să muncească pentru noi, să le ucidem ca distracție. Am început să ne transformăm și semenii în sclavi, în obiecte ale plăcerii, în inferiori. Dacă te uiți în jurul tău pe stradă vei vedea cel puțin 10 oameni mai urât îmbrăcați, mai grași, mai nepoliticoși. Orice îți iese pe gură este un adevăr inestimabil, toți cei care nu sunt de acord, niște proști. Suntem mai buni la sport, la politică, la matematică. Știm să trăim mai frumos, avem copii mai dezghețați, mâncăm mai sănătos. Comparația la rang de artă, cu rezultat apriori cunoscut. Oamenii se plictisesc teribil.

Foto: boredpanda.com

Ce n-am să-ți spun niciodată

În jocul dintre doi oameni întâi se spune ce trebuie, apoi nu se mai spune nimic. La început, în infatuarea primelor întâlniri, totul este la persoana întâi. Și meritele, și amintirile, și visele. Apoi, cu timpul, totul se transformă în al nostru și nu mai e timp de pierdut cu vorbe. Ne dăm doar directive. Unde ne petrecem vacanța, unde dăm copilul la școală, ce mâncăm diseară. Rămân nespunse multe, din timiditate, din grijă, din lipsă de timp. Prea multe trec la capitolul subînțelese.

1. N-am să-ți spun niciodată cât îmi lipsești când nu ești lângă mine. Cât am plâns de dor, cât am păzit telefonul, ca apoi să răspund degajat de parcă nici prin minte nu mi-ar fi dat că ai să suni. Am să răspund grăbit, că eram în mijlocul unor treburi distractive și importante. Să nu mă crezi. Să știi tu mai bine că tot ce făceam era să-mi doresc să te aud mai curând.

2. N-am să-ți spun niciodată cum conduc când vin la tine, ce șofer maniac devin peste noapte, cum depășesc, claxonez și gonesc pe orice fel de drum. Cu tine în mașină sunt cel mai pașnic șofer, delicat, atent, prudent.

3. N-am să-ți spun niciodată cât de iubesc. M-ai crede nebun. Romanțele au devenit desuete, serenadele o prostie. Nu-mi mai permit să mă înființez la tine la ușă din senin pentru că am avut chef să te văd. Lucrurile astea se subînțeleg, nu se mai spun fățiș ca pe vremea poeților romantici. Așa că n-am să-ți spun ca-mi sunt goale diminețile fără tine, că nu adorm fără să-ți spun somn ușor și nici că între seară și dimineață mi se întâmplă să te visez.

4. N-am să-ți spun cât sufăr când ne certăm, nici că furia îmi trece în cinci minute și în restul timpului mă prefac supărat ca să nu par prost. Fiecare minut mă roade, îmi mușcă din suflet, îmi ia somnul, foamea, liniștea. Gândul că ți-am provocat durere e de nesuportat. Respir anevoie, mă mișc ca un melc, dar mă țin tare și la distanță, așteptând momentul potrivit.

5. N-am să-ți spun niciodată că îmi placi așa, cu totul. Că-mi plac și defectele, și lucrurile care mă scot din minți, și cele pe care mereu mi le-am dorit altfel. N-am să recunosc niciodată că ești perfect, în ochii mei îndrăgostiți (vezi punctul 3).

Blestemul

Undeva am greșit, gândi Miruna, mijindu-și ochii printre ramurile copacilor în încercarea de a zări soarele. Undeva am luat-o greșit, fir-ar de cărare, dar unde?! 300 m înainte, la stânga după școală, apoi drept până la Universitate și mai multe serpentine după ea. Unde oi fi greșit?

Timpul se scurgea cu repeziciune și noaptea se apropia, dar Miruna nu vroia să renunțe. Asta e, o să mă prindă noaptea pe drum, se plânse ea și fără să vrea se gândi la toți cei care vor fi dezamăgiți și vor suferi de pe urma eșecului ei. Nu se poate, trebuie să găsesc o soluție. Cărările se împăienjeneau, frunzele ascundeau soarele, iarba ascundea pașii celor dinainte. Miruna se apucă să citească din cărți, să întrebe puținii trecători care-i păreau prieteni, să urmeze cursuri. A poposit în sate pe care nu le știa și s-a scufundat iar cu încredere în pădure. A încercat să găsească îndrumare la înțelepți, la biserică, la stele. Într-un efort disperat, a citit și horoscoape. Nimic.

Oamenii se fereau de nebuna bătrână care bântuia prin pădure căutându-și fericirea. Se îndoiau că mai poate găsi ceva. Miruna însă, cu părul alb și despletit, cu picioarele umflate de mers, cu ochii aproape orbi, nemâncată și nedormită de zeci de ani, își căuta încă drumul. Făcuse hărți, învățase fiarele pădurii, era atentă la fiecare rază de soare, la fiecare adiere de vânt. Singurul lucru care-i scăpa era semnul alb pe care-l ducea cu ea de când era copilă. O pasăre albă, cu aripile întinse, îi acoperea umărul stâng. Blestemul.

Despre gropi, păduri și ani

M-am apucat de scris căutând "ceva", sperând poate, dorind, cu siguranță. Era un gol în mine și am încercat să-l umplu așa. Au trecut șase ani. Concluzii? Dintre cele mai drastice: s-au dus șase ani. N-am umplut nimic. Am început să simt timpul, să pipăi fiecare zi și să nu reușesc să adorm de gânduri. Aceleași gânduri. Cum să-mi iau lumea în cap și să apuc pe un drum. Oricare drum. Din nou ajung la terapia lui Forrest Gump. Dar oare terapie ne trebuie? Sfaturi? Preocupări? Cum găsim acel "ceva" care să umple toate golurile, care să topească toate gândurile în cea mai dulce oboseală, acel "ceva" care să ne aducă turme nebune de fluturi în fiecare zi?

Au trecut ani. Mulți. N-am uitat nimic, nu doare mai puțin. Mi-e la fel de îngrozitor de dor. Am învățat să trăiesc cu el, să vorbesc cu el, să aștept. Am învățat să tac. Iubesc la fel. Am ales toate astea. Nu vreo fatalitate crudă m-a împovărat cu ele, ci eu le-am ales senină, cu bucurie. E drumul meu, pe care-l presar cu gropi săpate atent în distribuție gaussiană. Dar e momentul să plantez ceva în gropile astea. Încep să-mi doresc o pădure.

De Paşte

Pentru mine Paştele a fost mereu o sărbătoare agitată, veselă, cu densitate mare de oameni dragi pe metru pătrat de sufragerie, cu mese îmbelşugate la care toţi îşi doreau să participe, cu lumină, cu flori, cu zâmbete şi poveşti. Asta până acum 9 ani, când în noaptea de Înviere lumea mea s-a prăbuşit. Am încercat să adunăm piesele rămase, să refacem din bucăţi de puzzle fericirea dinainte şi, oricât ne-am străduit, am dat greş. Ne-am ascuns an de an tristeţea, evitând să vorbim despre ea. Şi lumea s-a mai prăbuşit o dată, demonstrându-ne că este imposibil să mai fie ceva la fel.

Fericirea a venit din nou abia atunci când am înţeles că este în regulă să fie altfel şi să fie bine. Că ne putem bucura unii de alţii, că putem avea obiceiuri noi, că putem îndrăzni să facem cozonac (deşi nu va fi perfect ca ‘acela’, va fi perfect în felul lui), că putem fi departe unii de alţii, dar să ne avem mereu în gând. Atunci când am învăţat să trăim bucurându-ne de piesele rămase întregi, fără să reconstituim un peisaj care nu va mai fi niciodată la fel, dar fără să-l uităm o clipă, fără să ne înghiţim lacrimile, dar nici poveştile cu haz, atunci, abia atunci, am fost fericiţi din nou.

Vă doresc să vă găsiţi fericirea în felul vostru. Şi să ţineţi de ea cu dinţii.

Bertrand Russell – În căutarea fericirii

Matematician, filosof, scriitor, pacifist, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură. Bertrand Russell este cu siguranță un autor care merită citit. În căutarea fericirii vorbește despre cea mai simplă, mai curată și mai logică metodă de a atinge fericirea pe care am citit-o vreodată. Este o carte scrisă cu bun simț, fără orgolii, cu exemple personale exact atât cât trebuie, cu argumente clare și ușor de înțeles. Se citește cu plăcere și se aplică uimitor de ușor. Este genul acela de carte care nu îți spune nimic nou, dar care te face să vezi tot ce știai deja într-o perspectivă nouă.

În căutarea fericirii nu este un manuscris genial și nici nu propune vreo metodă inovativă și rapidă de a atinge fericirea. Dar, deși propune lucruri simple, o face cu eleganță și inteligență. Russell nu susține că fericirea poate fi obținută de către oricine și nu se referă la acele cazuri de nefericire externă, dramatică. Lucrarea sa este dedicată acelor oameni care au toate piesele fericirii în mână, dar care totuși nu reușesc să compună mecanismul complet al acesteia. Pentru că metroul este aglomerat, pentru că șeful vorbește prea mult, pentru că vecina este mai slabă sau colega de birou are aceleași haine. Motive mici, stupide, care strică zilele tuturor.

Surprinzător este faptul că lucrarea lui Russell a apărut în 1930. Și după aproape 100 de ani este la fel de actuală. Suntem la fel de nefericiți și de incapabili să ne despovărăm de metehne.

Alunecare

Întâi urci. Cu soarele în față, orbit, fericit. Urci până rămâi fără suflare, copleșit de o căldură interioară, descoperind forțe de care habar n-aveai. Când îți permiți să te oprești să-ți tragi sufletul, te înconjori de liniște și de frumos, te bucuri de munți și de cer ornat cu nori pufoși. Un zâmbet ți se lărgește pe față și rămâi așa, abia îndrăznind să respiri, de teamă să nu tulburi liniștea.

Dar liniștea se tulbură. Un zumzet înfundat, ca de cascadă, ajunge până la tine. Îți ții respirația și asculți fermecat sunetele, bucurându-te de o clipă de fericire completă. Apoi fața ți-e umbrită de un nor și, instinctiv, știi că ești în pericol. Pentru o clipă ai speranța unei salvări și te gândești să fugi, dar frumusețea încă neîntinată a momentului te ține pe loc. Apoi, oricum, e prea târziu. Știi sigur că vei fi lovit, sunetele se transformă în vuiet, urechile-ți sunt depășite, inima-ți bubuie a furtună și, fără milă, ești lovit, aruncat la vale, zdrobit de pietre.

Uneori mai scapi. De multe ori, îți e fatal.

Despre valuri

Trăiesc într-o zonă cu maree puternică. În viața mea, valurile nu au niciodată aceeași dimensiune. Umflate de mass-media sau de orgolioasa capră a vecinului, de văicăreală, de păcăleală, revin apoi la dimensiuni umane în urma unui acces de inteligență, de frumos. Într-o zi pot să aud de Made in Roșia Montană, un magazin on-line care vinde produse din lână lucrate manual de vreo câteva zeci de femei din satele de moți, un proiect menit să aducă pe linia de plutire o comunitate, să îi redea demnitatea într-un mod care nu distruge. Apoi, chiar în aceeași zi, pot aluneca nu pe gheață, ci pe noroi, căci așa sunt decorate trotuarele bucureștene mai nou.

Zilele de aici se zbat în valuri. Cei mai mulți, înoată înverșunați până când oboseala și blazarea le opresc înaintarea. Alții, fug cu bărci de salvare. Mie îmi place să fac surf, să mă folosesc de valuri ca să văd cerul, să merg pe sub ele prin tuneluri, sa mă scufund doar cu placa legată de gleznă pentru siguranță. Nu e ușor să fii în voia valurilor și totuși să-ți ții ochii deschiși. Dar e viață sau nimic..

Vreme de copt

Sfârșit de toamnă, zăpadă pe vârfuri de munte, plafon de nori deasupra blocului. Zile de reduceri, de cumpărături, de gânduri. Încotro? Nu, primăvara nu este anotimpul marilor gânduri, ci al marilor acțiuni. Sfârșitul de toamnă, neguros, rece și umed este cel mai potrivit pentru copt gânduri și aluaturi.

Mi-am fript deja mâna în marginea fierbinte a cuptorului, încercând nerăbdătoare să scot o pâine prea devreme. Acum îmi număr gândurile, căci nu am mulți bani sau copii de numărat. Încotro? Se face atât de repede mâine încât nu apuc să-mi trec sufletul peste pragul dintre zile și rămâne înșirat undeva în trecut, gâfâind și visând. Cât de mult egoism trebuie să cuprindă o viață? Câtă făină într-o pâine? Cât e al meu, cât al tău și ce ne mai rămâne pentru alții? Lista cadourilor de Crăciun este încă neîncepută. Nu sunt un bun gospodar. Mai am și facturi de plătit și deja am rămas fără lapte. Știați că sunt alergică la ambrozie? O specie de buruiană care trăiește pe maidane, margini de drumuri și câmpuri de floarea soarelui, dar nu mai sus de 400 m altitudine. Poate ar trebui să mă mut mai sus. Mă uit uneori în jurul meu și mă întreb câtă viață am de împachetat. Câteva haine, câteva sertare cu amintiri, echipament de protecție și vreo două jocuri. Să împachetez sau să înfrunt polenul care mă poate sufoca? Încotro?

În sala de așteptare

M-am așezat la distanță egală de toți. Niciunul nu-mi inspira încredere prea multă, deși păreau inofensivi. Un bărbat care vorbea la telefon cu telefonul direct în priză, o femeie cu bagaj puțin și privirea pierdută într-o revistă, o bătrână durdulie care își expunea bolile și necazurile unui necunoscut, necunoscutul, un bărbat șchiop care se tot foia între scaune și o femeie cu multe sacoșe. Sala de așteptare nu era murdară, nu mirosea chiar rău, se auzea radioul și avea internet gratuit. Putea fi mai rău.

După ce a terminat cu expunerea bolilor, bătrâna s-a întors spre femeia cu reviste și a strigat de câteva ori la ea:

- Unde mergeți doamnă?
- La Roșiori, răspunse într-un final femeia. 
- Ah.. credeam că mergeți la Bârlad. 

Nedumerirea de pe chipul femeii o făcu pe bătrână să explice:

- Eu merg la Bârlad. Și sunt singură. 

Femeia dădu din cap a aprobare și reluă lectura revistei. Între timp, dezamăgită, bătrâna se întoarse spre necunoscutul căruia îi povestise până mai devreme necazurile ei.

- Aveți Nokia? 

Întrebarea făcut jumătate din populația sălii să ridice capul. Obosită de atâtea explicații, bătrâna pufni și scoase din geantă un telefon mobil.

- Îmi trebuie cu fir din ăsta subțire. Să-l încarc și eu. Aveți? 

I-am lăsat disputându-și prizele și încărcătoarele. Se pare că la orice vârstă avem nevoie doar de un partener de drum și de un încărcător potrivit. Sigur, dacă folosim modelul clasic, avem mai multe șanse de mulțumire. Dacă ne alegem drumuri nebătute, telefoane neștiute, scaune prea îndepărtate, avem toate șansele să rămânem mereu într-o sală de așteptare pe jumătate goală, nu prea murdară, dar nici prea bine mirositoare, conectați la internet și la priză, așteptând necunoscutul cu încărcătorul cu fir subțire..

Exerciții de viață

Ne naștem fără să știm mare lucru, bazându-ne doar pe o intuiție înnăscută. Multă vreme, observăm, imităm, testăm și apoi exersăm frenetic pentru a ajunge la performanțele celor din jur. Exersăm vorbitul, mersul, joaca, scrisul, tabla înmulțirii și, tot așa, ne îndreptăm în grabă spre statutul de om mare.

Privim în jur și găsim alte exemple. Cum ar fi să fii doctor? Sau astronaut? Cum ar fi să ai o casă, o slujbă, o mașină? Cum ar fi să te căsătorești? Exersăm tot ce ni se pare interesant, tot ce pare a ne aduce fericirea. Ce-o fi aia fericire încă nu știm, dar așa ni s-a spus că trebuie căutată și că exercițiul ajută. Într-o zi ne facem curaj și plecăm de acasă. Exersăm singurătatea, ne dovedim că putem să ne descurcăm singuri și apoi.. ? Apoi ne căutăm cu îndârjire o pereche. Exersăm pe mai mulți oameni, căutând perfecțiunea ca necunoscuta unei ecuații. Nu e bine dacă ne dă cu virgulă. Din păcate, sau din fericire, dragostea dă întotdeauna cu virgulă. Ne concentrăm exersând viața casnică, viața de cuplu, pozițiile și aranjamentul mobilei. Da, am învățat ceva și din asta, dar la ce ne ajută?

Cei norocoși își descoperă fericirea într-un exercițiu sau altul. Ceilalți o caută sau abandonează, prea obosiți pentru noi exerciții. Ne luăm vacanță, cum s-ar zice, fără teme, fără presiune. Și uite-așa, într-o zi de primăvară extrem de ploioasă, tremurând de frig, doar în cămașă, într-un balcon cu fața spre pădure, fumând o țigară (deși n-ai exersat fumatul), cu picioarele goale pe o dușumea de lemn și un pahar de vin alb, găsești fericirea. N-o recunoști din prima, pentru că te-a luat prin surprindere și nu ești familiarizat prin exerciții cu această senzație. Dar e ea, fericirea. Pe care alții o caută în slujbe, în bani, în copii, tu ai găsit-o refugiat într-un balcon, alungat de o ploaie torențială. O prinzi bine de ambele urechi și o bagi în sân. E rece, afurisita, dar n-ai de gând să-i mai dai drumul. De acum, nu mai ai de făcut decât exerciții de mobilitate și anduranță ca să o poți păstra lipită de tine.

Prăbușirea

Uneori suntem penibili. Din teamă, din emoție, din suferință. Uneori ne prăbușim implorând, fără urmă de demnitate, ca un copil rămas fără argumente. Dacă ne-ar arăta cineva cu degetul propria decădere înainte să se întâmple, am refuza să credem că suntem noi. Și totuși, am avut cu toții cel puțin un moment în care ne-am trădat. În care nimic nu a mai fost spus sau făcut așa cum trebuia, așa cum socotisem că vom face. Un moment de prăbușire, de lacrimi, de umilință.

Julian Barnes spunea într-una din cărțile sale: “Nature is so exact, it hurts exactly as much as it is worth, so in a way one relishes the pain, I think. If it didn't matter, it wouldn't matter.” (Levels of Life) Natura este atât de precisă, doare exact la fel de mult cât merită. Dacă n-a contat, nu-ți va păsa. Dar soluția nu e să nu conteze nimic ca să nu suferi.

Sunt dintre cei pentru care a contat și cărora le pasă. Dintre cei care se prăbușesc, încercând să salveze esența și nu aparențele. Dintre acei anti-eroi, cu apariții scurte, pe care nu ți-i mai amintești la finalul filmului. Câți știu cine e Liu, sclava din opera Turandot, care-l iubește pe prinț mai mult decât viața? Nu toți au parte de strălucire, de talent, de geniu. Nu-i priviți cu milă pe cei ce se prăbușesc încercând să fie mai buni decât pot fi.

ZMEU

Au trecut 4 luni de când, într-un moment de revoltă pentru unii și inspirație pentru alții, ne-am hotărât să ne apucăm de înălțat un zmeu. Pe de-o parte virtual, pe de cealaltă extrem de real. Am pus în el cât ne-a dus capul și cât ne-a ținut inima și l-am înălțat încet. Nu ne-am dorit să se înalțe foarte sus, ci să rămână sub nori astfel încât să-l vadă toată lumea și să bucure pe cât mai mulți.

Ne ținem de sfoară deja 5 oameni. Iar zmeul e văzut de mai bine de 150 în fiecare zi. Nu suntem mulți, dar dacă am reușit să consumăm cu folos și bucurie timpul măcar al unuia dintre cei 155 de oameni adunați, eu zic că am făcut ceva bun. Și tare mă bucur de bucuria lor. Vânt bun și sfoară sănătoasă tuturor!

Despre regrete

Cel mai rău e când le-ai făcut cu mâna ta. Când ai dezamăgit, când ai fost rău, când ai fost intolerant. Te uiţi în oglindă şi nu pielea e cea plină de bube, ci materialul interior. Ce pudră îl poate ascunde? Ce machiaj îl poate colora? Când nu eşti destul de bun, nici o culoare nu-ţi vine bine. Ai mereu opţiunea să nu te uiţi în oglindă, dar ai curaj să ieşi din casă fără să-ţi investighezi privirea pentru o clipă? Cel mai recunoscător eşti pentru lucrurile de care îţi pasă, dar tot pentru ele e cel mai mult de muncit.

Să v-amintiți adresa mea..

Când vă-ntâlniți cu fericirea.. Am cunoscut și observat câteva feluri de fericire. În primul rând, poate cea mai frumoasă, este cea care vine singură. Fără s-o cauți, fără s-o aștepți, fără să crezi că meriți uneori. Ca și cum cineva ți-ar citi cele mai ascunse gânduri și s-ar hotărî să le pună în practică. Sau, și mai bine, nici prin gând nu ți-a trecut cât de fericit poți fi.

În al doilea rând, este fericirea pentru care ai muncit. Ai fixat un obiectiv și ai tras la jug până ai ajuns la el, epuizat și fericit, satisfăcut de propriile planuri. Pentru acest gen de fericire, perioada de realizare este relativ scurtă, dar și efectele extatice sunt pe măsură de scurte.

Nu în ultimul rând, există fericirea pe care o cauți o viață. Pentru că nici nu știi unde s-o cauți, nici nu știi prea bine ce cauți. Uneori alegi o direcție și alergi cu viteză maximă, fără timp să observi în dreapta sau stânga, convins ca GPS-ul tău te va conduce unde trebuie. Alteori, rătăcești pe străduțe înguste, cu mii de bifurcații, analizând toate variantele și luând decizii bine calculate. În arome de rapiță, leurdă, fân proaspăt, cu părul încâlcindu-se în vânt, concentrat sau zâmbind relaxat, cauți fericirea aceea pe care o simți că există, dar n-ai atins-o niciodată. O cauți o viață, două. O cauți până când nu va mai exista căutare. O ghicești la fiecare cotitură, o pierzi uneori, o vezi cum se îndepărtează până ajunge un punct pe care doar tu mai reușești să-l vezi. În jurul tău, găsești oameni care au găsit-o și oameni care au pierdut-o pentru totdeauna. Cu inima strânsă, mergi mai departe și mai departe. Schimbi strategii, schimbi tovarăși de drum, te schimbi pe tine. Unii ajung unde și-au propus, alții se aleg doar cu bucuria drumului.

Portret (XXVIII)

Țintuisem o canapea ca două cuie cu picioare lungi, așezate la distanța corectă și privind drept înainte. Nu lăsasem nici o undă de vibrație între noi, deși eu trăgeam intens cu coada ochiului spre tine. Mă făcuse meșterul mai sucit, mai întortocheat și mai puțin rezistent la dor. Nu râdeam, nu ne încruntam, urmăream în liniște un documentar despre gauchos ai Americii de Sud, pe care poate nu-i vom întâlni niciodată și care propovăduiau tăcerea contemplativă. Și pentru ei, liniștea era greu de îndurat, dar aveau nevoie de ea și nu ar fi vrut să trăiască altfel. Pentru fiecare alegere există o recompensă.